Aproape bilanţ

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş preţui mai mult fiecare clipă.

Aş sta mai mult cu mama, aş sta mai mult la soare, m-aş plimba mai mult prin ploi de vară, calde şi trecătoare.

Aş citi mai mult şi mai mult.

Mi-aş închide telefoanele în fiecare weekend.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş fi profesoară şi i-aş învăţa pe copii că deşi istoria unei ţări sau cea personală nu se pot schimba, cel mai mult contează clipa prezentă şi alegerile pe care le facem începând din acest moment, ieri s-a dus pentru totdeauna.

Aş asculta mai multă muzică şi aş sta mai mult afară, aş sta mai mult cu prietenii cărora nu le-am mai răspuns la telefon pentru că aveam nevoie de "me time" şi nu puteam să le explic asta.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş mai învăţa o limba străină şi aş sta lungi nopţi de vara afară, la ţară, la bunică-mea, pe sală, doar să privesc cerul şi stelele.

Aş învăţa să am mai multă răbdare fiindcă există un timp pentru toate.

Aş avea mai mult curaj. Să spun lucrurilor pe nume dar s-o spun în aşa măsură încât să nu supăr. Încât să îndrept ceva, să fac viaţa mai bună, să fac oamenii să înţeleagă că nu faptul în sine contează ci maniera în care a fost făcut.

Aş avea mai multă compasiune şi mai puţine emoţii negative.

Aş avea, iar, mai multă răbdare. Răbdare faţă de cineva care nu înţelege că trec prin momente grele dar pe membrii familiei sale îi înţelege.Şi eu am făcut la fel. Imparţialitatea e tare dificilă.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, le-aş spune tuturor celor care au pierdut persoane dragi cât îmi pare de rău că n-am fost acolo dar că am purtat şi eu doliu la rândul meu şi că după atâţia ani  încă îmi aduc aminte de timpurile în care erau în viaţă. Aveam de trăit drame personale care acum mi se par fleacuri.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, mi-aş face timp să explic anumitor prietene grăbite, că nimic nu trebuie făcut fiindcă aşa vor alţii, fiindcă au o anumită vârstă, ci că tot ce pot să facă este să se bucure de ce au acum, de ce sunt acum şi că atunci când va fi timpul, vor fi soţii şi/sau mame.  Timpul are răbdare dacă şi noi avem răbdare, dacă înţelegem că poţi să fii fericit în 2 luni cât pentru o viaţă.

Dar dacă aş fi cu zece ani mai tânără, nu aş avea parte de cea mai frumoasă familie,  nu aş fi întâlnit atâţia oameni frumoşi şi luminoşi.

Foto : august 2016, Eforie

The road not taken - Drumul pe care n-am apucat

Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.

Și traducerea :

Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie.

Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.

Și, pentru că eram singurul călător, am zăbovit

Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.

Până acolo unde se pierdea sub pământ.

Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.

Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l străbat.

Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.

Deși, trecând pe unul dintre ele,

Era de parcă le-aș fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineață se întindeau la fel:

Iarba lor nu era bătătorită de pași.

L-am lăsat pe primul pentru o altă zi

Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,

Cu greu m-aș mai fi întors vreodată.

Așa voi povesti cu un suspin

Cândva, peste ani și ani:

Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu

Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut

Și asta mi-a schimbat viața.

The road not taken - Drumul pe care n-am apucat, poem scris de Robert Frost, publicat în 1916.  Traducere de Horia Gârbea. 

Uneori toate cuvintele par goale de semnificații. Și totuși...
Foto : Oașa, România, arhiva personală

                           

Nu recunoaştem decât ceea ce cunoaştem

A fost şi anul acesta, 2016, un an cum n-a mai fost.

Mai mult bun decât rău. Cu o singură mare tristeţe, o rană care pare să nu se mai închidă. E încă devreme.

Cu plecări, cu reveniri, cu revederi, cu actualizări, cu aşezări şi reaşezări.

Cu oameni nervi, cu oameni emoţii, cu oameni intimidări. Bipolari, poate. N-am făcut psihologia ca să ştiu. Doar bănuiesc. Oameni care poartă conversaţii imaginare, pe raioane, în Carrefour. Sunt şi unii care vorbesc la telefon. Dar sunt mulţi care vorbesc singuri şi uită unde sunt. Se mai întâmplă. Nu şi perfecţilor, desigur. Ălora normali. Cine sunt ei şi ce vor? Sunt umani?

Aseară Andreea i-a spus lui tată-său că-l iubeşte şi că-i place bluza lui de pijama. Astăzi mie îmi spune că nu-i place cum sunt îmbrăcată( nu e prima dată, mi-a mai spus în vară că nu-mi stă bine în pantalonii scurţi cu care eram îmbrăcată în casă). O întreb de ce.

- Nu-mi plac pantalonii tăi!

Vinovată. Sunt un roz bombon, nu ştiu la ce naiba m-am gândit când i-am luat. E dreptul ei să-mi spună ce-i place şi ce nu. Şi cine-i place. Nu-i spun niciodată că X sau Y ar fi cumva. Îi spun doar ce fac X sau Y. Nu ce spun, doar ce fac. Ca să aprecieze faptele oamenilor, nu aspectul lor, nu cuvintele lor.

Am întâlnit un om. Care m-a plăcut cam după primele vorbe. A fost reciproc. Şi ar fi putut să fie o prietenie frumoasă, cum rar se mai leagă după 30 de ani dar n-a fost să fie fiindcă a minţit. O singură dată dar contează? Şi aş fi vrut să ajut, să fiu acolo unde era nevoie de mine, lângă acest om. N-a fost să fie. Las şi minciuna asta anului 2016, ca multe lucruri, îndoieli şi griji.

Frânturi dintr-o conversaţie legată de o anumită formaţie:

-Îmi plac dar ştii ceva? Nu sunt Whitesnake!

-Dar ştii ceva??? Nimeni nu e Whitesnake!

Pentru că :     

În altă viaţă

Ca de obicei în acea perioadă(când lucram în fabrică), ajung la limită în staţia de autobuz, exact la timp să nu pierd "unule", cum spun sibienii autobuzului care are traseul de la cimitir până la Viile Sibiului  şi invers.

Îmi iau bilet şi am grijă unde mă aşez. Prefer să stau în picioare decât  să stau lângă femei sau bărbaţi între două vârste care miros a alcool, a rânced, a disperare şi a singurătate sau poate, pur şi simplu, sunt bolnavi de diabet şi răspândesc un miros dulce-acrişor.

Pe scaunele din spatele şoferului stă o fată singură. Pare, după aspect, de la casa de copii. Ascultă muzică în căşti. Când îmi vorbeşte prima dată, îmi dau seama că e chiar de la casa de copii. Are vocea răstită, puternică, aproape masculină. Dar foarte rece. Încearcă să şi-o moduleze după a mea. Îi spun că sunt Adriana şi se uită la mine în gol. Nu înţelege de ce mă prezint aşa că-i mai spun o dată.

-Aaa, eu sunt Lucia!

-Îmi pare bine, Lucia! Unde lucrezi?

Îmi spune numele fabricii unde lucrează, face poşete din piele pentru un italian. E corect cu ei, lucrează un singur schimb, le plăteşte dublu suplimentarele dar în perioadele de dinainte de sărbători, parcă intră ăla cu coarne-n el şi le cere să lucreze mult peste program, să tragă peste normă şi să aibă şi calitate. Îi spun cum e unde lucrez eu şi-mi spune că aş putea să mă duc să lucrez acolo unde e ea. Nu, îi zic, eu merg la fabrica unde sunt acum în urma unor împrejurări. Când acestea nu vor mai fi, o să vreau să-mi iau un an sabatic(ţin asta pentru mine). Ne luăm la revedere şi-mi urează o zi bună, uitându-se lung după mine.

A doua zi de dimineaţă, la 5.37, ca de obicei, mă urc ultima în autobuz. Lucia e tot singură, are locul de lângă ea ocupat de geantă şi-mi face semn să stau acolo. Mă aşez şi începe să-mi povestească de casa unde stă, de oamenii cu care împarte casa. Cu unii se înţelege mai bine, cu alţii mai puţin bine. Uneori se uită lung pe geam, la puţinii trecători de la ora aceea a dimineţii. Îmi spune că o dată a întâlnit şi ea un om pe care a simţit că-l iubeşte din tot sufletul. Şi i se pare că-l vede în toţi oamenii de pe stradă, dimineaţa devreme. Fiindcă era dimineaţă, în alt autobuz, când l-a întâlnit. El i-a făcut loc, pe scaun, lângă el şi au început să vorbească câte-n lună şi-n stele deşi nu se mai văzuseră vreodată. Aş vrea să-mi spună mai multe dar eu ajung în staţie şi cobor.

Următoarea dimineaţă, Lucia îmi face iar loc lângă ea. E mohorâtă şi nu prea vrea să vorbească. Drumul de data asta mi se pare prea scurt, mi-e teamă că nu voi afla ce s-a întâmplat cu cel pe care l-a iubit şi-l vede în toţi oamenii aşa că o întreb direct, curioasă. Nu e frumoasă dar când zâmbeşte, devine alta, zâmbeşte din tot sufletul.  Şi-mi spune cum el a venit să lucreze o perioadă chiar în fabrica italianului, cum o ajuta când avea nevoie, că era foarte curios şi calm, amuzant şi serios în acelaşi timp, că o făcea să se simtă atât de iubită încât nopţile care sunt chin pentru ea, erau atunci calme şi dormea liniştită câte 8 ore fără întrerupere, fără să se mai legene compulsiv, fără să viseze urât. Desenează o inimioară pe geamul autobuzului. Apoi el i-a spus că are pe altcineva. Fără nicio introducere, fără niciun preaviz. Dar i-a spus că poate în altă viaţă...nu va mai fi aşa! Că vor fi împreună!

-Acum eu ce să fac? Să aştept altă viaţă? Plus că a zis : poate! Şi când visez urât nopţile, când e greu, îmi aduc aminte când a mers cu mine să rezolv o situaţie la primărie. A durat mai puţin decât mă aşteptam, am ieşit din birou iar el mă aştepta fără să mă vadă...şi când m-a văzut, i s-a luminat toată faţa şi mi-a zâmbit de parcă pe mine m-ar fi aşteptat toată viaţa! Totuşi, ea a fost mai importantă...şi de atunci îi caut zâmbetul în fiecare om pe stradă. L-am şi iertat! Fiindcă mâine poate nu voi mai fi şi nu m-am ales cu nimic! Zâmbeşte iar larg.

Zâmbesc şi eu. Amar.

Nu am mai văzut-o niciodată pe Lucia.

                                                          

Mai-decembrie

Am reuşit, mai pe noapte, mai pe zi, să citesc ceva cărţi anul acesta, din luna mai încoace. Toate pe reader, singura carte tipărită din care am citit doar jumătate este Solenoid. Mă aşteaptă cuminte, îi va veni ei rândul. Curând, presimt. Se anunţă schimbări.

Încep cu ultima carte citită : Zilele amanţilor, Corina Ozon. Au fost paragrafe la care am râs cu lacrimi. Poate eram doar obosită. Bună de citit în vacanţă, pe plajă. Poate să conţină urme de...îndoieli. Din alea mari. Legate de monogamie, dragoste, familie.

Prin iulie am citit Fata din tren de Paula Hawkins, o dezamăgire. Şi cică ar fi thriller psihologic. Pe mine doar m-a plictisit. Există şi ecranizarea cărţii dar sigur n-o  să mă uit. E din aceeaşi categorie cu Înainte să adorm de S.J. Watson, o plictiseală continuă. Dar le-am citit până la capăt, ca unii pe care-i ştiu prea bine şi se uită la un film prost până la final.

Tot la categoria dezamăgiri intră şi Biblia pierdută de Igor Bergler. E o carte plină de suspans dar nu unul care să mă convingă. Şi parcă ar vrea să semene cu Codul lui Da Vinci! Dar e bine documentată. Oare? La câtă istorie mai ştiu şi la cât de drag mi-a fost Evul Mediu, ar putea să spună orice. Exagerată, pe ici, pe colea.

Fix în septembrie, cu puţin timp înainte ca Sara să plece de tot, am citit Cimitir de Teleşpan. Deşi cartea abundă în verbalizarea organului sexual al numitului Adrian...Green, am trecut peste. El zice acum că nu mai vorbeşte aşa, că i-a mai trecut. Ei, a mai crescut. Cartea rămâne amuzantă deşi Adrian, român din Drăgăşani, se angajează la un cimitir în Londra. O carte uşoară care atinge însă subiecte legate de sex, dragoste, moarte, lene, visuri (ne)împlinite.

Prin vară am citit Chira Chiralina de Panait Istrati şi O moarte care nu dovedeşte nimic a lui Anton Holban. Nu doar nu mi-au spus nimic dar m-au scârbit. Bleah! Mai ales Chira Chiralina.

O carte care mi-a plăcut mult a fost Sunt o babă comunistă de Dan Lungu. Pentru amintirile evocate deşi la revoluţia din 89 eram mică...am ceva amintiri legate de perioada comunistă! Plus că Emilia Apostoae, eroina cărţii, a lucrat într-o fabrică şi pe alocuri, m-am identificat cu ea. Numai cine a lucrat în fabrică ştie despre ce vorbesc. În producţie, desigur. Acum s-au schimbat lucrurile. Pe alocuri. Cartea descrie, nu explică, nu judecă. Citând contemporani, recomand!

Concomitent cu aceste cărţi, la munte şi mai ales la mare, pe şezlong, am citit Căderea uriaşilor şi Iarna lumii de Ken Follett. Uneori eram atât de absorbită că uitam unde sunt, n-auzeam nimic, nu vedeam nimic. Tipic, ar spune fraţii, mama, sora-mea, tata, bărbatu-meu. Şi acum, Andreea. Doamne, câte informaţii în cele peste 1600 de pagini, dacă nu mă înşel. Şi dureri...Că aşa e-n viaţă.

Dar la Edge of Eternity, după vreo 200 de pagini, am spus stop. Mă durea...sufletul. Îi va veni şi ei timpul. Dar nu azi. Doar în caz de bebe numărul 2.

Am încercat să citesc Fluturi de Irina Binder, am auzit că ar fi fenomenală. Şi e. Fenomenal de proastă. Am citit numai vreo 10 pagini, am mai lăsat-o, am mai citit 5 pagini...şi m-a înfrânt! Dar le doresc sănătate şi visuri împlinite celor care o citesc!

Micul Prinţ...una din cărţile mele de suflet. Am citit-o şi recitit-o şi am găsit mereu ceva ce n-am "văzut" primele dăţi. Plănuiesc s-o citesc în franceză, s-o "simt" şi aşa.

Am recitit cu drag şi Un veac de singurătate. De fiecare dată când o citesc, simt că stau acolo, pe o bancă, în Macondo şi asist la iubirile, întâmplările şi dramele familiei Buendia.

Am încercat să citesc Grey de E.L. James. WTF? Hai să nu exagerăm. E şi asta tot foarte proastă. Dar sigur are fanii ei, ca şi primele 3 părţi. Cum are şi Fluturi.

Am reuşit să citesc aproape în  întregime Divergent de Veronica Roth. Dar nu, nu e de mine. Nici filmele nu m-au convins.

Mi-am descărcat Osho şi Lise Bourbeau...dar ceva nu se leagă. Nu e timpul lor acum. Nu ştiu dacă va veni vreodată deşi multe lucruri s-au întâmplat anul acesta şi credeam că nu se vor întâmpla. 2017 se anunţă şi mai bun. Lumea e plină de mistere.

Sursa foto : cine mai ştie?

Pin Pin şi alte pluşuri

Acum vreo lună, Andreea şi-a dorit foarte mult un puzzle. Avea unul acasă cu Albă ca Zăpada pe care-l făcea foarte repede şi mai voia unul. A venit cu taică-său, eu îi aşteptam în magazin, nu cu un puzzle, cu două chiar. Şi cu o păpuşă deşi nu prea se joacă ea cu păpuşile.

A trecut în viteză pe lângă mine şi s-a aşezat lângă pinguinul Pin Pin şi-a zis că ea pe ăla îl vrea. Prima dată ne-a zis aşa, mai calm, domol, ca ardelenii. Când am refuzat-o, calm, aşa, ca oltenii, s-a aprins:

-Dar eu pe asta îl vreau, ce voi nu înţelegeţi?

-Nu ţi-l luăm, Andreea, să te plictiseşti în 5 minute, cum te-ai plictisit de Mimi plimbăreaţa!

-Ba da, mi-l luaţi!!!

Eu am tras aer în piept şi ca să nu-i răspund pe acelaşi ton m-am dus să iau nişte fructe. N-aveam telefonul la mine dar ştiam unde-i găsesc după nivelul de decibeli. Mă întâlnesc cu Dudu, poliţistul, mă întreabă de buburuză şi de soţ, îi răspund să fie atent când şi unde se aud ţipete de genul : Eu pe asta îl vreau!, acolo sunt. Ne întâlnim cu toţii, princess urlă în continuare după Pin Pin. Că îl vrea şi gata! Nu i l-am luat, am convins-o că puzzle-ul e mult mai interesant, se va distra etc.Se şterge de lacrimi şi zice că înţelege. După două zile, mergem iar în magazin, ea din căruciorul de cumpărături, când trecem pe lângă raionul de jucării:

-Nu mai am nimic, vezi? Nu mai plâng. Nu-mi trebuie Pin Pin! Nu fac scandal!

Cam peste o săptămână, cu nebunia de Black Friday, i-am luat un microfon wireless, să cânte la el. A cântat cam 10 minute. Microfonul se umple de praf de atunci.

Îi tot povestim că o să vină Moşu', să-i scrie o scrisoare cu ce vrea să-i aducă.

-Un Pin Pin care se consulta!

Îi luăm un puzzle mare cu Elsa, o carte mare tip puzzle cu Tom şi Jerry şi îi sugerăm discret să-i spună Moşului că ar vrea aşa ceva...

-Puzzle cu Elsa, da, cu Tom şi Jerry, da! Şi un Pin Pin care se consultă, mama!

Nu se lasă. Mergem iar în magazin, nu se duce deloc la raionul cu Pin Pin dar ne spune că-i va scrie o scrisoare lui Moş Crăciun să-i spună de Pin Pin.

Noaptea visez că bag la raft Heidi, Sheridan's şi...mii de Pin Pin bolnavi.

Dansăm. Ea în braţele mele, îmi şopteşte suav:

-Mami, cred că o să-i scriu lui moşu' să mi-l aducă pe Pin Pin, înţelegi, mama?

Înţeleg.

Ieri, când o iau de la grădiniţă, are în braţe un iepuraş din pluş. O întreb ce e cu el.

-E al meu!

-Şi-l iei acasă? Lasă-l, Andre, aici, ai o grămadă şi acasă!

-Dar e al meu! N-o contrazic, e periculos. Acasă, o întreb cine i-a dat iepuraşul, că eu n-am înţeles!

-Aaa, mama, mi l-a dat o doamnă!

-Care doamnă, Andreea?

- Doamna Lidia!

-Dar cine e doamna asta Lidia, că eu nu cunosc nicio doamnă Lidia!

-Mi l-a dat o zână, mama!

O preferam pe doamna, totuşi. Parcă e mai reală!

Astăzi mi-a spus că i-a scris lui Moş Crăciun.

-Ce i-ai scris, Andreea?

-Să-mi aducă puzzle, o rochie cu Elsa, una roz cu buzunare gri şi un Pin Pin care se consultă! Şi scrisoarea :

Contraste

Câteodată ne salvează nişte cuvinte.
 Pentru cine ştie să le asculte, să le audă, să le înţeleagă.
Astăzi, "Contraste" de Virgil Carianopol, poet român, născut la 29 martie 1908, în Caracal.

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Spune tot adevărul

Acum două duminici, ies cu princess la plimbare. Iarna-i grea, omătul mare...Andreea merge şi ea pe jos, ca un om mare.

-Mama, să ştii că tot drumul merg pe jos! Că am crescut!

-Bine, princess, mă bucur foarte mult!

Merge pe jos în viteză, nu mă ţine de mână, auzi la ea, ea e mare!

Din spate, ne depăşeşte o vecină, o doamnă mai în vârstă. Ne salutăm, o salută şi Andreea. Apoi doamna începe să se mire de cât a crescut Andreea, cât de cuminte e, ce ochi negri şi frumoşi are...

Nu după mult timp, princess se lasă pe genunchi şi-mi spune că nu mai poate de oboseală. O iau în braţe şi o duc aşa acasă. Intrată în casă, începe să plângă în hohote că a obosit tare rău de tot. O ţin în braţe şi o liniştesc. Mai în glumă, mai în serios, îi spun că doamna aia s-a mirat de ea şi de-aia plânge. Chestia asta pare s-o calmeze, nu spune nimic. Dar reţine.

Peste 2 zile, dimineaţa, în drum spre grădiniţă, ne întâlnim cu doamna.

-Fetiţă frumoasă, ce mai faci tu, micuţo...N-o lasă să vorbească, îşi încrucişează mâinile şi apoi cu un deget acuzator îndreptat înspre doamna, îi spune :

-Tu! Da, tu! A zis mama că te-ai mirat de mine! De ce te-ai mirat de mine? Spune!

Doamna se uită la mine şi încerc s-o dreg, spunându-i că Andreea e reţinut că doamna i-a remarcat ochii.

-Da, da, are ochii mari şi frumoşi...

-Mulţumim tare mult, o zi bună, noi mergem la grădiniţă şi la lucru, spun, înainte de-a mai zice Andreea ceva din casă.

Astăzi îmi spune că şi ea se poate uită în oglindă ca mine. Şi-mi arată cum. Speram să nu fie atât de evident. Dar asta sunt. Fără justificări.

La prânz, mergem să luăm aer şi să facem castele de zăpadă. Apoi mergem la mici cumpărături, la Kaufland. În faţă noastră, la case, un individ în pantaloni lungi, largi şi negri, genul fustă, geacă din piele(cum altfel?) şi fular cu motive geometrice, curcubeu de culori. O pereche de ochelari mari, negri, îi acoperă jumătate de faţă şi îl protejează de soarele orbitor din Kaufland şi de ochii muritorilor. O barbă blondă îi stă ţeapănă pe...bărbie.

Andreea se uită fără rezerve la el şi nu vorbeşte. Ea tace foarte rar. Se dă un pic în spate să se uite mai bine la el. Individul achită  ce şi-a cumpărat şi se dă un pas mai încolo, aşteptând pe cineva. Andreea se uită în continuare lung la el. În timp ce noi punem în cărucior cumpărăturile, începe să dea din mâini, arătând spre ipochimen :

-Mie nu-mi place deloc de el! Nu ştiu de ce dar nu-mi place!

Taică-său, cu faţa imobilă, se preface că nu aude. La fel, casiera. Individul, nu ştiu. Eu, cu spatele la el, râd.

Plecăm din magazin. La maşină, ne spune de ce nu i-a plăcut domnul.

-De la barba aia nu mi-a plăcut, mama!

-Dar şi naşul are barbă!

-Dar pe el îl iubesc!

Micul Prinţ

"Apoi reveni la vulpe:

-Adio, îi spuse el…

-Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.

– Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.

– Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.

– Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.

– Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…

– Sunt răspunzător de trandafirul meu… repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte."

Ionu' al meu, acesta este un fragment din Micul Prinţ de Antoine de Saint Exupery. Ce voiam să-ţi spun, spun aceste cuvinte atât de bine! Sara este trandafirul nostru. 

Nu sunt eu norocoasă?

Sunt zile şi zile la lucru.

Zile în care întâlnesc oameni frumoşi. Din toate punctele de vedere. Oameni, care, indiferent de funcţie, nu se dau "loviţi" când e vorba să mă ajute. Uneori mă ajută chiar şi fără să cer asta.

Dar sunt şi zile în care singurele arme ale unor "lideri" rămân bârfa, jignirea şi ameninţările. Vezi scandalul recent cu cei care rămâneau în funcţii fiindcă admiteau orice de la şefii lor, sub pretextul că au acasă familii. Şi îşi întreţin familiile dar nu şi respectul de sine. Eu sunt cu adevărat norocoasă fiindcă am prea puţin parte de asemenea specimene de şefi. Câte unul chiar nu contează. Pentru că există cei care-mi fac zilele la lucru atât de frumoase. Se ştiu ei. Şi le mulţumesc!

E o luna încărcată, clar. Dar asta n-ar trebui să ne răpească din calităţile umane. N-ar trebui să ne facă parte din "Ghidul nesimţitului".

Iubita mea fetiţă îmi spune că mă iubeşte.

-Te iubesc şi eu, princess!

-Dar eu te iubesc mai mult, mama!

-Cum aşa?

-Păi eu te iubesc aşa mult fiindcă tu eşti mama şi tu...tu faci atât de multe, mama! Şi pentru asta te iubesc eu mai mult, mama!

Nu sunt eu norocoasă?

Las aici aceasta :

Sursa : https://mariaisopescu.wordpress.com/tag/management/

Aşteptări

Aşteptări de toate felurile :

Mici, crescuţi de bunici, când părinţii sunt plecaţi în străinătate sau la lucru, aşteptăm să se întoarcă cei care ne-au adus pe lume. Şi, mari, tot cu dorul în suflet şi cu aşteptările neîmplinite, aşteptăm să întâlnim iubirea cea mare şi el/ea să ne iubească aşa cum n-am fost iubiţi, apreciaţi, ascultaţi când era timpul. În mica copilărie. Şi punem alt preţ pe iubirea cea mare deşi ar trebui să-i dăm exact valoarea pe care o are, fără să o legăm de aşteptările noastre de când eram copii.

Aşteptăm de la educatori, învăţători şi profesori să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, să ne înveţe magia minţii lor, să vadă în noi ce avem mai bun. Şi nu prea se întâmplă...

Aşteptăm. Vara, să vină iarna, cu magia Crăciunului, cu zăpadă, cu vâltoarea căutarii cadourilor, cu bucuria şi speranţa unui an mai bun. Iarna, să vină vara, cu magia soarelui şi a luminii, a zilelor lungi şi plăcute la vreo piscină sau sus, la Vidraru.

Aşteptăm să nu ne mai doară când moartea cuiva drag ne ia prin surprindere, zvârcolind totul în noi. Aruncându-ne în tristeţe, în negare, în lacrimi fără sfârşit, în pustiu. Aşteptăm să nu mai doară, să mai auzim încă o dată glasul celui plecat, paşii pe hol, să mai simţim o mângâiere fină, un sărut. Un sărut care nu mai vine. Şi doare.

Aşteptăm împăcări eliberatoare, iertări şi uitări.

Aşteptăm să fie alţii mai buni deşi ar trebui să începem cu noi. Să fim noi mai buni cu alţii. Cu noi.

Ca să nu mai spun de aşteptările pe care le avem de la şefi. Dar şi ei au aşteptările lor legate de noi. Când nu se potrivesc, despărţirea e inevitabilă! Deşi ar fi aşa de simplu cu puţin respect reciproc!

Sunt aşteptările uneori otravă, alteori balsam pentru suflet. Depinde numai de noi ce şi cât balast lăsăm în urmă şi cum trăim frumos clipa de acum. Cum am mai spus.

Fotografii : arhiva personală

Patul lui Procust

În mitologia greacă, Procust e un personaj care-şi obliga oaspeţii să se întindă pe un pat de aramă şi dacă patul era mai lung decât călătorii, le întindea corpul până se potriveau patului iar dacă erau mai înalţi, le tăia capul sau picioarele, tot pentru a se potrivi...Până când vine Tezeu şi-l supune aceleiaşi practici. Ceea ce semănăm, vom şi culege. În mitologia greacă, unii mai sunt şi pedepsiţi pentru răul făcut. Uneori, chiar cu aceeaşi monedă.

În realitate, nu prea se întâmplă. Sunt toţi un fel de Procust. Interpretează zâmbete, grimase, supărări, lacrimi în funcţie de realitatea intrinsecă. Indivizi cu sau fără educaţie taie, alungesc părţi din oameni pentru a fi pe potriva lor, pentru a se potrivi minţii lor. Când nu se potrivesc punctului lor de vedere, după ce-au tăiat în carne vie, dau verdicte. Apoi sunt supuşi aceluiaşi tratament de alţii.

Cel mai rău este când suntem Procust noi pentru noi. Tragem de noi pentru a fi...pe potriva cui? Sau tăiem din noi(figurat vorbind) pentru a ne conforma. În ambele cazuri doare. De parcă ne-ar ajuta conformismul, încadrarea în tiparele altora.

Princess se dezbracă, îşi ia o rochiţă fără mâneci şi stă cu picioarele goale. E cald în casă dar tot îi spun :

-Ţie ţi se pare că e cald, ca vara!

-Da, să ştii! Mi se pare!

Cam ceea ce era de demonstrat.

Sursa foto : adevărul.ro

Omul om şi porcul porc

Acum clar nu mai e vorba despre copii. Fiindcă ei n-ar face niciodată ce face un om mare(era să scriu matur dar nu e cazul). Mama ne spunea când eram copii că la masă nu se vorbeşte, toate lucrurile neplăcute se lasă deoparte, se vorbeşte despre ce e frumos şi bun. Dar mama mea e unică, nu e şi mama individului care fără nicio introducere, astăzi, la masă, m-a acuzat pe nedrept că aş fi făcut nu ştiu ce chestie aberantă. Nu doar mi-a stat mâncarea-n gât, m-a scârbit total. Nu doar acuzaţia nefondată, cum i-am şi dovedit ci, mai ales, tonul. Cu furculiţa-n mâna şi cu zeflemeaua-n bot, îmi spune să nu mai fac chestia pe care n-o făcusem eu. N-a avut urechi să audă răspunsul meu. Nici ulterior n-a avut ochi să vadă ce-i arăt. Fiindcă-n capul lui(şi aici era să scriu fund şi chiar că e cazul), decizia era luată: eu făcusem lucrul acela! Şi s-a convins că nu eu dar degeaba. Porcul rămâne porc şi nu-şi cere scuze.
Ştiu că e o perioadă grea. Mai e o lună până la Crăciun, toţi vor câte ceva, pentru ei sau pentru alţii. Dar nu se îngraşă porcul în Ajun. În cazul ăstuia care încă stă cu mămica-n casă şi e destul de frustrant să nu aibă un cuvânt de spus, e mai comod să se tăvălească-n noroi, imaginându-şi că e un domn. Toţi sunt domni când sunt în trening. Şi nu la sala de sport sau la un grătar. La lucru.

Sunt zen

Uit astăzi că de multă vreme îi tot spun prinţesei că nu contează când o haina se murdăreşte, se agaţă sau o/se distruge total şi îi atrag atenţia că fusta, colanţii şi bluza purtate sâmbătă sunt pline de pete de la marker şi că nu le va mai putea purta niciodată.

-Nu-i nimic, mama, îmi spune ea, îndepărtându-se princiar de mine.

În fond, sunt cuvintele mele, ea  repetă ce i-am spus eu de numeroase ori. Şi de ce ar conta? Sunt doar haine! De ce să învinuim copilul de o greşeală a noastră ca părinţi(noi i-am dat marker-ul), de ce să poarte pe umerii lui micuţi o povara pentru nişte lucruri care oricum se vor strica? Copiii sunt mult mai iertători ca noi, adulţii. Noi purtăm ranchiună, nu iertăm, nu uităm, dăm valoare lucrurilor şi nu oamenilor. Ei, nu eu, desigur. Eu sunt mai zen, de felul meu. Atât de zen încât după 8 ore de muncă şi nişte discuţii sterile cu şeful meu direct(fiindcă el are întotdeauna dreptate, cum au şefii) când vin acasă şi nu aud decât văicăreli şi "vreau şi aia, nu vreau aia, aia nu-mi pace, când îmi dai surpriză?", spun o dată răstit : Gata!!! şi toţi bebeluşii şi toddler-ii din blocul de vizavi se bagă la somn, fără să mai comenteze nimic. Cei care n-au copii sigur se gândesc să nu mai facă.Brusc, lui fie-mea îi place tot ce-i dau. Atât de mare e puterea lui "gata" rostit de mine. Atât de zen sunt. Sunt din generaţia părinţilor imperfecţi. Iar dezordinea e regină la mine acasă. De bucătărie nu mai spun nimic, ştiu de când postam fotografii cu ce găteam că o prietenă se întreba dacă le fac eu sau le descarc de undeva! Da, erau ale mele. Acum am de gând să gătesc nişte rulouri cu şuncă de curcan Sissi. Nu le fac reclamă. Zic şi eu. Tot am primit cadou de la un şef(mulţumesc, C.!)

Ieri am luat-o pe princess de la grădiniţă şi tare s-a mai văitat şi plâns cu lacrimi cât boaba de porumb că n-a venit tată-său. Eu tac şi înghit. O întreb ce ar fi vrut să-i ia el şi n-aş putea să-i iau şi eu dar nu vrea să-mi răspundă. E tot foarte supărată pe mine, îmi răspunde monosilabic, se dezbracă automat, se îmbracă tot ca robotul. După vreo oră de "nevorbit"(ea care vorbeşte tot timpul), vine în viteză la mine să-mi spună că are nevoie de ajutorul meu.

-Sigur, dragostea mea, cu ce te ajut?

-Acum te sc...acum te sc..., mama(ştiu că vrea să-mi spună că nu mai e supărată pe mine şi că-i pare rău că a plâns că m-am dus eu după ea dar că nu-şi găseşte cuvintele). Mă îmbrăţişează cât poate ea de strâns :

-Acum te iubesc, mama!

Sunt zen.

Nu mai pot!

-Nu mai pot, nu mai rezist...îmi spune astăzi B.

-Cum aşa, o întreb retoric, fiindcă ştiu deja răspunsul.

-Uite asta, plus asta, toate refuzurile, toate interdicţiile, lipsa de drepturi, nu mai rezist! Tu cum rezişti?

-Eu nu sunt cum crezi tu că sunt! Eu sunt mulţumită! Dar de ce nu iei măsuri, o întreb tot retoric, fiindcă ştiu deja răspunsul.

-Nu ştiu cum să fac!

-Eu cred că dacă îţi pui deja întrebări, ai făcut primul pas. Dar al doilea pas înseamnă mereu acţiune. Nu poţi să aştepţi să se schimbe lucrurile stând, nefăcând nimic. Acţionează, eşti foarte tânără şi ai toată viaţa înainte!

Pe englezeşte, it's all about choices we make.

Luăm decizii şi le suportăm consecinţele. Acţionăm atunci când vrem să schimbăm ceva.  Un obiect, o stare, o situaţie. Numai oamenii nu-i putem schimba. Ar fi şi păcat. Şi nedrept. Ne retragem din calea unora care-şi spun oameni şi ne înconjurăm de cei care ne plac. Dar încercăm să-i tolerăm  şi pe cei care nu ne plac. Chiar dacă-i ocolim. Fiecare e stăpânul propriei vieţi, chiar dacă transmite mesaje ambigue, chiar dacă încearcă să fie altul/alta. Încercăm să ne fie bine, să fim iubiţi, să păstrăm ceea ce iubim, să fim respectaţi. Să tolerăm nu înseamnă a nu acţiona, a nu schimba ceea ce nu mai poate fi acceptat că fiind "bine". Înseamnă convieţuire în pace atât cu sinele cât şi cu ceilalţi.

Aşa, ca de ziua mondială a toleranţei. Când e timpul  să facem ceva.

Ziua în care...

Ziua în care n-am avut pe nimeni lângă noi. Ziua în care, deşi înconjuraţi de oameni şi de puterea tehnologiei, n-a fost nimeni lângă noi.

Ziua în care am făcut o mare gafă cuiva drag, apropiat sau nu şi apoi am luat-o de la capăt, cu sau fără iertare. Fiindcă n-avem încotro.

Ziua în care am mai închis o uşă dar am deschis o fereastră, să ne acordăm libertate şi timp. Şi, uneori, iertare.

Ziua în care am greşit şi n-am mai putut repara nimic. Fiindcă se întâmplă şi aşa.

Ziua în care am cerut şi n-am primit nimic. Ziua în care am primit fără să cerem. Şi, Doamne, ce bine e când se întâmplă şi aşa...

Aici fac o pauză pentru că Andreea îmi cere să-i citesc şi ei ce-am scris. Îi citesc şi-mi spune: E aşa, frumos, ca un curcubeu! Îţi dau eu, mami, o păpuşă de-a mea! Apoi se urcă iar în capul meu(la propriu) şi-mi cere să-i recitesc poezia. Nu e poezie, moaţă, nu e poezie...

Ziua în care ne-am urcat pe un piedestal, ne-am admirat fără rezerve, ce buni şi ce frumoşi, modeşti şi strălucitori suntem...şi iată, ăia de lângă noi, sunt oricum, numai ca noi nu. Dar nu ştiu, serios vorbind, cine e deştept, cine o spune/şi-o spune sau cel ce dovedeşte asta?

Ziua în care am tăcut şi n-am făcut nimic, în România lucrului care merge şi-aşa. Deşi nu e corect faţă de nimeni, deşi nu vrem să crească şi copiii noştri în România asta.

Ziua în care n-am vrut să ştim  ca să nu ne doară şi mai tare.

Ziua în care unii n-au mai iubit fiindcă iubirile anterioare au fost aşa de dureroase încât şi-au pierdut orice speranţă.

Ziua în care am început să iubim din nou. Fiindcă este singura cale de-a supravieţui trecerii timpului.

Ziua în care am văzut puterea lui "acum" şi ne bucurăm iar din toată inima, ca un copil, de prima ninsoare.

Reflex 13

În ochii tăi mă vindec
Şi mă scald,
Ne ţinem, unul altuia,
De cald
Sau noaptea, poate,
Numai de urât...
Eu nu te-ntreb
De unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
Şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
Cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile
Cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
Pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.


George Țărnea,  din Șirineasa, Vâlcea, da? 10 noiembrie e ziua în care s-a născut.

Bravo, mama, eşti foarte deşteaptă!

E noapte şi destul de linişte. Andreea, printr-o minune, se cere la somn. N-o refuz, aşa cerere mai rar. Îmi fac planuri...ce mai citesc eu după ce adoarme, am cel puţin 3 cărţi începute şi neterminate.

Ne ducem în pat. Întâi ia perna mea şi mi-o dă pe a ei. "E mai bine aşa, mami!". Apoi se uită în ochii mei, mă pupă, îmi spune somn uşor şi se întoarce cu spatele la mine. Se ridică în funduleţ şi întoarce perna pe partea cealaltă. "Acum e bine, mami!". Oftez. "Parcă îi era somn..."

-Hai, Andreea, să dormi ca la grădiniţă, stai cuminte, fără legănat, fără vorbit, fără pupat, da? Şi mâine îţi iau o surpriză cu Elsa!

-Ce bine! Uraaa! Gata! Mulţumesc, mami!

Se întoarce cu spatele la mine, îşi apropie mânuţele de faţă şi pune capul pe pernă.

Linişte deplină. Nu se mişcă absolut deloc. Mă mir ce noroc a dat peste mine. Dar un deget îmi intră în ochi.

-Mama, mi-a venit o idee!

-Ce idee, Andreea? Nu dormi?

-Mama, nu-i luăm surpriză şi Antoniei?

-Andreea, dormi, te rog! Dacă vrei surpriză mâine!

-Bine, mama!

Linişte deplină. Nu se mişcă absolut deloc. Iar mă mir. Un deget îmi intră  în ochi.

-Iar mi-a venit o idee! Nu iei surprize şi pentru Antonia, Sabri, Patisia...te rog, mama?!?

-Andreea!!!

-Gata, mami, gata, dorm...

Încă 30 de secunde de linişte.

-Mama...mi-e puţin sete! Numai puţin! Şi face gestul acela de "un fleac, mami!".

Mă duc şi îi aduc apă, râzând pe furiş. Bea apă cu sete, îmi mulţumeşte şi se trânteşte iar pe pernă.

-Acum dorm, îmi spune. Şi începe foiala. Întoarce iar perna şi-mi spune cu năduf:

-Nu ştiu deloc ce să fac cu mânuţa asta! Asta o bag la tine în păr dar cu asta ce fac???Spune, mama, spune!

-Bag-o sub pernă, îi spun şi râd cu lacrimi, până acum replica asta nu mi-a servit-o niciodată, pretext ca să nu doarmă.Râde şi ea şi se uită în ochii mei, neîncrezătoare parcă, râd sau plâng de nervi?

Vocea raţiunii, sătul de atâtea zgomote, îi spune : Gata, Andreea, încetează!

Începe să se vaite :

-Mi-a spus tata "Încetează!"

-Şi ce înseamnă asta?

-Să mă liniştesc! Vaiiiii, ce supărată sunt pe el!

-Hai să ne liniştim amândouă, eu nu mai râd şi tu nu mai vorbeşti, da? Că nu-ţi mai iau surpriză şi-ţi arunc borcanul cu Fineti!

Linişte deplină. Iar mă mir.

-Mami, nu e ora de dulciuri, mami, ce nu înţelegi? Nu e ora de dulciuri, e noapte!

-Gata, l-am aruncat, să ştii!

-Bravo, mama, eşti foarte deşteaptă! Bravo, bine că l-ai aruncat! Nu e ora de dulciuri! Bravo!



Adoarme brusc. A durat o oră.

Linişte deplină. Nu mai am chef de nicio carte.

LE : mă ajutaţi cu o distribuire, dacă v-a plăcut postarea!

Mi-e bine

Princess asta mică seamănă cu mine, parol!
Avem pe Kiss Tv una bucată melodie, "Mi-e bine", Lidia Buble featuring Matteo:

https://www.youtube.com/watch?v=SCL1W7YUKCI

Are loc următorul dialog între noi :

-Mama, ce-a căzut acolo?

-Un "A"mare a căzut!

-Dar de ce plânge fata?

-Îi e dor de iubitul ei!

-De ce?

-Nu ştiu!

-Spune de ce!

-A plecat!

-De ce curge apa?

-A uitat-o aşa!

-De ce aruncă  hainele?

-S-a săturat de ele!

Ea : Fată, închide apa aia! Ce-ai spus, mamă? Că-i e dor de bărbatul ei? Şi unde e? În altă ţară? Şi fierul de călcat l-a lăsat aşa? Ce pune asta pe foi, mama? Ce tot zice? O să se facă mult foc! Şi nici apa n-a închis-o! Hopa! Ăsta cine e?

-Matteo!

-Ah, Matteo! Ca Mateo, mic, bebeluş?

-De ce cânţi tare, mama?
-Păi nu trebuie să cânt tare?

-N-ai voce, mami! Vali are voce, nu tu! Eu mai bine mă joc cu ursul!

Colectiv

Ştie toată lumea ce s-a întâmplat în Colectiv, anul trecut.

NU ştie nimeni ce s-a întâmplat în Colectiv, anul trecut.

64 de victime.

Sute de victime, familiile celor 64. Căci suferinţa lor nu s-a încheiat. Nu se va termina niciodată durerea lor. Uitarea nu le va aduce alinare. Ci doar va pune strat peste strat peste suferinţă.

Am fi putut fi noi acolo sau copiii noştri, fraţii noştri, prietenii noştri. Şi nici dreptatea, dacă va fi făcută vreodată, nu va aduce alinare nimănui.

Ce putem noi să facem? Noi, cei care n-am ieşit şi n-o să ieşim, din comoditate, în stradă?

Putem să fim mai buni. Unii cu alţii. Ştiu că sunt oameni care nu merită bunătatea noastră dar nu merită niciun minut din timpul nostru. Să nu fim noi cei care aruncă primii piatra. Să n-o aruncăm niciodată.

Putem să fim corecţi. Să nu dăm mită doctorului, inspectorului, profesorului. Căci ceea ce semănăm, aceea vom culege. Studentul care a dat şpagă profesorului de la facultate să treacă în anul doi când eram şi eu studentă e acum doctor şi nu ştie să pună un diagnostic corect, caută pe net, să vadă acolo posibile cauze, tratament, păreri. Poate a fost şi în spital când s-a întâmplat o tragedie. Suntem în egală măsură vinovaţi atunci când dăm sau luăm şpagă.

Putem să ne informăm. Să nu judecăm. Nu doar fără a cunoaşte. Să nu judecăm deloc. Să ne punem, măcar un minut, în pielea altcuiva. Să renunţăm la a fi răi. Genii nu putem fi toţi dar buni putem încerca să fim.

Ce (ne) facem cu grădiniţa?

Duci copilul la grădiniţă în primul an, ai emoţii mai mari ca cele din ziua în care ai zis "da". Fiindcă acum îţi laşi odorul în grija altora, pleci 4 sau 8 ore, cu timp pentru tine, timp să mergi la toaletă fără companie, timp să faci ce vrei, timp pe care nu l-ai mai avut de mult. Dar de obicei, mai dormi niţel că-n vremurile bune, mai faci o ciorbă, mai bagi la spălat, şmotruieşti casa. Fumătorii mai trag un fum. Ca-n vremurile bune. Asta dacă nu te duci la serviciu, să bagi fază după fază, să faci/dai rapoarte, să bagi marfă la raft, să încasezi bani, să dormi ca-n vremurile bune(valabil doar pentru unii). Dar părintele care-şi iubeşte copilul are veşnic un nod în gât care-i trece doar când îl ia acasă. În primul an de colectivitate, copilul tău iubit care s-a îmbolnăvit atât de rar acasă, se va îmbolnăvi de vreo 15 ori. Cam jumătate de an în medical. La cel mai mic semn că-i curge nasul, că iar tuşeşte sau că-l doare vreo ureche(Doamne fereşte!) îţi mai iese câte un fir alb. Îl îmbraci, te îmbraci cu ce-o fi şi te duci iar cu el la pediatru. Bine că n-are nimic la plămâni dar, doamnă, nu-l duceţi în colectivitate. Aerosoli, Sumetrolim, Humex, Nurofen, Brufen, Algin, Oscilococcinum. Bine că nu a ajuns pe antibiotic. Domnul doctor, ceva pentru nervii ăştia slăbiţi ai părinţilor n-aveţi? Şi ceva pentru nervii şefilor care parcă nu mai ştiu cum era când aveau copiii mici, dacă-i au? Nu duci odorul la grădiniţă, asta după ce-ai cotizat cu bani pentru şerveţele, hârtie igienică, saltea nouă, mochetă, perdele, gazonul şi vopseaua de pe gard(ei, asta nu încă dar urmează). Şi când îl duci, nu-l bagi bine în clasă când te doboară imaginea altor copilaşi tuşind, cu mucii până la genunchi. Şi înjuri  nenorociţii aia de părinţi care n-au încotro şi-i aduc, aşa "bolnavi" la grădiniţă. Vine Crăciunul. Din 4 luni ai dus copilul la grădiniţă numai vreo lună jumătate. Ţi se cer alţi bani. Pentru cadouri pentru copii, pentru mici atenţii, pentru engleză. Da, engleză pentru copilul tău care de-abia vrea să-ţi spună mama. Pentru că e copilul tău şi e la fel de încăpăţânat ca tine. Nu ţi-ai dorit tu copil Leu? Dar bine că face engleză. O să spună "good morning, hello şi bye" peste un an, ascultă-mă.  E bine, cât de cât. Măcar nu mai plânge dimineaţa când îl duci şi nu se mai agaţă de tine, cu lacrimile şuroindu-i pe hainele tale de lucru. Îţi mai arde de lucru sau de somn? Aici fumătorii mai bagă un fum. Un pachet.

Nu-ţi face mari speranţe pentru serbarea de Crăciun. Un copil din grădiniţă face scarlatină. Bum. Scarlatină. Toţi copiii trebuie să meargă să facă exudatul şi nu mai ştiu ce analize(ai şi uitat). Du-te şi la laborator, plăteşte şi taxa de urgenţă. Dacă n-a luat boala, răsufli uşurat. Nu mai contează că în pachetul de la grădiniţă(plătit din banii tăi) nu e nimic de calitate, nicio jucărie mai de Doamne-ajută, ci doar dulciuri ieftine. Lasă, îi iei tu dulciuri de calitate, oricum nu sunt bune pentru dinţişori. Iar îl duci la grădiniţă, iar îi înjuri pe denaturaţii care-şi duc copiii răciţi la grădiniţă şi bănuieşti că strecoară doamnelor educatoare sticluţa cu sirop. Nemernicii, ei îţi îmbolnăvesc odrasla. Dai o grămadă de bani pe medicamente care întăresc imunitatea, spune pediatrul. Dar ştii ce? Mai bine ia-le tu, dragă părinte. Pentru că imunitatea se întăreşte acolo, în colectivitate. Nu-l poţi ţine doar acasă.

Urmează anul doi de grădiniţă. Copilul tău nu mai plânge. Nu se mai îmbolnăveşte. Tuşeşte. Îi curge iar nasul. Dar e mare. Mai creşti şi tu, dragă părinte. Ştii deja că toţi tuşesc în perioada asta a anului, că le curge nasul. Că important este să nu-l duci tu cu febra la grădiniţă sau apatic. În rest, e cam bine. Odorul tău a crescut. Se imunizează. Nu-i mai înjuri pe aia care-şi duc copiii cu nasul curgând fiindcă deja ştii şi tu cum stau lucrurile. Îi compătimeşti pe părinţii celor de la grupa mică şi  ştii prin ce trec. Dai iar bani. Pentru rechizite, mochetă, şerveţele, draperii, zugrăvit. Deşi ştii că e ilegal, deşi bănuieşti că se întâmplă ceva cu banii tăi. Tare ai vrea să-i spui unei mame că nu aşa se creşte şi educă un copil, că nu banii sunt soluţia. Un copil se creşte acordându-i timp, dragoste, atenţie, respect. Lasă-ne, dragă părinte, care sari cu banii la orice. Tu vei fi cel care va cere bani pentru lănţişor de aur, maşină de spălat sau mai ştiu eu ce Audi pentru doamna învăţătoare sau domnul doctor, să-ţi intre/termine copilul o şcoală. Doamne fereşte de intelectualii ăştia care se dau peste cap pentru copiii lor, să aibă cele mai bune condiţii dar ei nu ştiu să scrie corect. Asta vor învăţa şi copiii lor.

Nu e vina lor.

Ce(ne)facem cu grădiniţa? Cu viitorul copiilor noştri?

Vanilie

Andreea : Mamă, mă duc la magazin!

Eu :  De ce te duci la magazin, Andreea?

Ea: Mă duc să cumpăr vanilie, să fac o prăjitură cu ciocolată!

 Pleacă până la uşa, revine şi se dezbracă.

Eu: Andreea, de ce te-ai dezbrăcat?

Ea: Pentru că aşa vreau eu, cu mâinile goale, în rochiţă!

Eu: Dar eu vreau să iei bluziţă pe tine!

Ea: Dar eu vreau mai mult că tine să stau dezbrăcată!



Astăzi, la lucru, domnul care mă însoţeşte mă întreabă în franceză unde mă duc. Îi spun unde şi-l întreb cum de lucrează agent de pază în condiţiile în care pare să ştie limba franceză.

- În Franţa, toţi copiii ştiu limba franceză şi nu se mai miră, spune el, râzând în colţul gurii.

- Ca să vezi! Şi în Italia, cum e în Italia?

- Şi în Italia e la fel. Toţi copiii ştiu italiană.

- Să ştiţi că aveţi dreptate. Numai în România, copiii români nu ştiu româneşte!

- Şi asta-i drept.



Ajungem la recepţie, vreau să bag măgăhoaia pe care sunt obligată s-o folosesc în interior dar îmi dau seama că ar fi inutil şi zic cu voce tare că mai bine o las afară iar domnul ăsta care are mereu toate replicile la el(sigur are o mare tristeţe a lui dacă nu e prieten al lui  Bachus în timpul liber, desigur) îmi spune că el stătea şi se uita să vadă când mă prind.

-M-am prins, vă mulţumesc, probabil că de aceea staţi la distanţă, în caz că nu mă prind, să nu cad în ceva urat mirositor şi să vă murdăriţi! Atunci, vă las eu "măgăhoaia", mi se pare că sunteţi puţin ataşat de ea, s-o duceţi unde-i este locul!

-M-am prins eu că o să mi-o lăsaţi mie!


Pe raion, un domn la vreo 60 de ani, mă întreabă dacă nu-mi este greu...Îi spun încet(fericirea nu se strigă) că nu-mi este aşa greu fiindcă nu simt de parcă aş fi sclava cuiva sau a muncii fiindcă am norocul să fac ceea ce-mi place şi ce mi-am dorit, momentan. Pentru că fiecare pas înseamnă o călătorie spre altă destinaţie.

-Dar veniţi să-mi spuneţi şi mie ingredientele din salamul ăsta?

-Da, cum să nu? ÎI turui ingredientele şi văzându-l cu coada ochiului că se uită pe sub ochelari la mine, îl întreb dacă-i mai citesc...

- Nu, e suficient. Dar ştiţi că atunci când îmi citiţi, nu mai munciţi?

-Da, vă mulţumesc pentru clipa de odihnă oferită! Dar să cumpăraţi şi salamul!

Aceste cuvinte de astăzi sunt pentru tataia. Îl chema Dumitru. Aş fi vrut să mai fie. Ne salvăm şi mergem mai departe cu tot felul de artificii. Pentru că avem dureri în suflet de care nu ne vindecăm niciodată. Rămâne gol.

Ce înseamnă fericirea?

Potrivit lui nuaisacrezi.ro, sunt 34 de lucruri(doar atâtea?) care-ţi provoacă o senzaţie de fericire:

1. Să dormi pe aşternuturi proaspăt spălate.

2. Să strănuţi de 3 sau mai multe ori la rând.(de 7 ori, oare???)

3. Să te joci cu picioarele în apă.

4. Să simţi că au mai rămas multe pagini de citit din cartea care îţi place foarte mult. 

5. Să aluneci şi să nu cazi.

6. Să simţi nisipul între degetele de la picioare.

7. SMS-ul pe care l-ai aşteptat foarte mult.

8. Să te trezeşti după un coşmar realistic şi să înţelegi că a fost doar un vis.

9. Să muşti un ecler/ o chiflă/ o prăjitură din partea în care este umplutură.

10. Să găseşti o bucată de cartof prăjită până la starea de chips în porţia de cartofi prăjiţi.

11. Să dezlipeşti folia protectoare de pe dispozitivele electronice noi.

12. Când te felicită de ziua de naştere persoane pe care nu le cunoşti.

13. Să găseşti nişte bani ascunşi de care ai uitat.

14. Când plapuma în care te-ai băgat era rece şi începe să se încălzească.

15. Să introduci corect o parolă de mult uitată.

16. Să atingi părul după ce a fost tuns.

17. Frigiderul plin de bunătăţi rămase după sărbători.

18. Când îţi semnalizează pe autostradă şi reuşeşti să scazi din viteză până la radar.

19. Să zici ce a zis şi comentatorul sportiv, numai că înaintea lui cu o secundă.

20. Să nimereşti de departe când arunci ceva la coşul de gunoi.

21. Să îmbraci ceea ce tocmai ai cumpărat.

22. Să te trezeşti cu o oră înainte să sune ceasul deşteptător şi să înţelegi că mai ai multă vreme până ce trebuie să te trezeşti şi să te culci la loc.

23. Să simţi undeva, întâmplător un miros din copilărie.

24. Să asculţi la nesfârşit o melodie care îţi place pe moment.

25. Să te treacă fiorii de la o melodie pe care o asculţi.

26. Atunci când ai reuşit să scoţi ultima picătură de pastă de dinţi din tub.

27. Să răscoleşti cutia cu jucăriile şi lucrurile din copilărie.

28. Să stai pe pat şi să asculţi cum cad picăturile de ploaie pe geam şi pe pervaz.

29. Să dezlipeşti de pe mâna lipiciul că pe un strat de piele.

30. Să te aşezi pe canapea după o zi întreagă de stat în picioare.

31. Să îţi dea lacrimile de la atâta râs.

32. Să îţi bagi mâinile într-un vas plin cu orez nefiert.

33. Să întorci perna pe partea rece.

34. Să observi cum străinii care stau alături râd ascultând discuţia ta cu prietenii.

Cum unele sunt de neînţeles pentru mine, cum e cea cu mâinile în orez nefiert, am mai găsit şi altele care înseamnă mici bucurii pentru mine, pe termen lung traducându-se tot prin momente de fericire :

Să aud o melodie pe care n-am mai ascultat-o de foarte mulţi ani, o melodie veche, clasică, dintr-o perioadă în care accentul cădea pe calităţile vocale, nu pe aspect.

Să beau o cafea bună în fiecare dimineaţă, prima gură fiind cea mai savuroasă.

Să desfac o carte, să-i răsfoiesc paginile şi să încep s-o citesc.(acum si pe Kindle).

Să descoperi că indiferent cum arăţi, ar trebui să te apreciezi just, să nu te desconsideri şi să jeleşti după timpurile trecute. Dacă vrei să arăţi mai bine, să faci sport sau să mănânci sănătos dar să nu te plângi pentru felul în care arăţi dacă nu faci astea.

Să mulţumeşti cuiva chiar şi în gând pentru o lecţie fie ea şi dureroasă( să fii suficient de puternic încât să-ţi accepţi şi greşeala, şi lecţia).

Să-ţi reuşească o reţetă nouă.(sau o poveste).

Să te împrieteneşti cu cineva pe o reţea de socializare şi să vorbeşti ca şi cum aţi fi prieteni vechi deşi nu v-aţi văzut şi nu vă veţi întâlni niciodată.

Să-ţi ceri iertare când ştii c-ai greşit.

Să ierţi. Să te ierţi.

Să te întâlneşti brusc cu Smiley şi să-ţi dea un autograf pentru copilul tău. Să-l asculţi live. Să citeşti despre el că e un om bun.

Să oferi cadouri.

Să primeşti cadouri de la surori fără nicio ocazie anume.(Didi, Moni, Lumi, da???)

Să aştepţi să înceapă un film bun.

Să câştigi un concurs, un premiu, o invitaţie.

Să inventezi cuvinte şi oricât de ciudate ar fi, soţul, familia sau prietenele să le înţeleagă.

Să dormi adânc şi copilul tău să se furişeze lângă tine, în braţele tale.

Să vorbeşti cu o prietenă cu care n-ai mai vorbit de zece ani şi să-ţi spună că înţelege perfect ceea ce simţi şi să simţi că e sinceră.

Să ştii că mâine e Moş Nicolae şi curând vine Moş Crăciun.

Să împodobeşti bradul. (în decembrie, nu acum)

Să mulţumeşti, să apreciezi şi să fii recunoscător pentru viaţa ta în fiecare zi.

În afară de dragoste care ne face pe toţi fericiţi, ce mai înseamnă fericirea?

Top comentatori de pe You Tube

Pentru comentatorii de pe You Tube, muzica e viaţa lor. Se observă din comentariile lor, care de care mai avizate :

10. Comentatorul care ştie ce vrea :"fiecare vrea ceva, cineva vrea altceva dar nu publicul hotărăşte ce face INNA, ea face ce îi place, nu cei place publicului din românia.făcând ce a avrut şi ce ia plăcut a ajuns să cânte peste tot în Europa", Asia şi SUA, dar nu numai aici ci peste tot.   TINEO TOT AŞA INNA INNA INNA INNA"(ce le faci oamenilor, INNA, INNA, INNA!)

9. Comentatorul înnebunit după "bunătăţi muzicale" : "Dar creaţa, domne, cine-i creaţa? Bucătăreasa, frate, cine-i bucătăreasa? Aş mânca din clătitele ei!", "Femeia aia de serviciu ce caută în vidioclip?"

8. Comentatorul pasionat de modă : "ce dracu e geaca aia ?!??!", "What a sexy outfit".

7. Comentatorul invidios : "Ce mănânci, Loredano, de arăţi aşa de bine? Faci tu ceva, imposibil să n-ai operaţii estetice!"

6. Comentatorul care le ştie el pe toate : "Eu ştiu ce mănâncă. Vasi spune şi vouă :)) dar va închipuit tot ce poa'să mance bagaboantele astea".

5. Comentatorul "nici limba română, nici limba engleză" : "dacă şi asta se numeşte artist atunci eu şanţ nepotul sfântului de la Maglavit "no ofence" .

4. Comentatorul "no comments" : "Brenciu presedinteeee"( cum???)

3. Comentatorul "toate-i put" : "O melodie de kakat exact ca şi acest Domn Ştefan Bănică Jr !"

2. Comentatorul "Ma'como se dice la calorifer la voi?" :  "ROMÂNI PROŞTI , ÎN LOC SĂ FIŢI MÂNDRII , VOI MURIŢI DE INVIDIE ŞI URA . DE ASTA NICI NU NE MERGE BINE CĂ SE TREZEŞTE CATE 5-10 FRAIERI ŞI STRICĂ TOT. ŢĂRANi ÎMPUŢIŢI !"

1. Comentatorul IT: "Yup Autotuning like a boss and pitching her voice helps a lot. That live version Sucks as hell. And she is'nt able at all to stay serious. Back To The Kitchen 2.0 xD".

Între timp am mai găsit şi alţii :

Comentatorul care se dezice de cântăreţele noastre :" Doamne ce penibil dacă eram în locul ei intram în pământ a stricat melodia şi ....a falsat ....se face singură de râs! Mie nu mia plăcut nici o dată de ea!", "ce e cu panaramă asta mă ?"

Comentatorul "toţi sunt proşti, numai eu sunt deştept" :  "bine dar radio 21 ăştia sunt chiar idioţi , ce o pune şi ei să facă ... să cânte peste vocea lu smiley şi mai îi da şi căşti :)))))))))))".

Comentatorul nostalgic : "Maestrul va muri, iar lumea va plânge. Apreciaţi ce aveţi, acum, e singurul lucru care contează...", "Acest om este o rază de lumină într-o Românie întunecată de manelarie O rază ce nu se va stinge nicicând nicicum".

Comentatorul trist : "păi ce p. mea să facă şi ea dacă în România numai cocalari pe unde te duci. numai ciorii până se "trezeşte" şi România noastră toate vedetele care simt gustul de afară o să uite, noi îi facem să uite cine sunt pentru că nu este o mândrie să fii român la ora actuală".

Comentatorul "gramatica mă plictiseşte"(cam pe toţi de mai sus, de altfel): "şi smiley toţi zic că melodia ta e cea mai tare dar când a apărut melo."cai verzi pe pereţi" "criminal" etc. toţi ziceau că e cea mai tare melodie de a ta şi o vor ascultă până la moarte,akum nici nu o mai ascultă dar melo. asta chiar o so asculte şi  aia care au dat dislike au greşit butonul de like".(!!!)

Comentatorul "deci" : "deci eu ascult DOAR  RAP dar melodia asta chiar îmi place ".(DECI)

Comentatorul un pic de medic : "du-te la psihiatru,să-ţi dea nişte xanax,că eşti varză ,eşti depresiv".

Comentatorul "nu ştiu ce-i cu mine" : "foarte frumoasă melodia cred că şi am plâns".

 Acesta este un text mai vechi. Parcă au trecut zeci de ani de atunci.

O zi de lucru

Pe drumul spre lucru, ascult în căşti "Niciodată toamna", să-mi mai alin una-alta. Vântul ăsta de Sibiu, pustiitor, nu-mi alină nimic. Dimpotrivă. Ajung la lucru, dau bună dimineaţa colegilor, uneori mi se şi răspunde. În vestiar, încerc să-mi iau un pachet de gumă din geantă(Doamne, câte pot să intre într-o geantă şi să nu găseşti niciodată ce-ai nevoie când ai nevoie!) şi după multe eforturi, reuşesc să-l sustrag. După care-mi cade în dulapul colegei, printr-o gaură pe care n-am văzut-o niciodată. Încerc să deschid dulapul(închis, desigur), moment în care-mi dau seama că semăn cu Mr.Bean, într-una din scenetele care l-au făcut celebru(prin care am trecut cel puţin o dată în viaţă fiecare dintre noi), aşa că renunţ. Mă duc la toaletă să mă spăl pe mâini şi să mai arunc un ochi critic părului care niciodată nu stă cum vreau eu.Cu "I want to break free" în minte, mă îndrept spre câmpul de luptă căruia un şef îi spune "codru". Ştie el de ce.

Trebuie să fac o plasare de produse, nu ştiu unde şi nu ştiu cum. Întreb şi mi se răspunde sec : Pe raion! Felicitări! Felicitări pentru ce??? Sunt mulţumită că nu mi se spune şi "La mulţi ani!" şi-mi iau faţa consternată de acolo. O să sun un şef. Ăştia ştiu totul, de obicei. De obicei, mă şi ajută.

Apoi merg să aranjez nişte marfă şi mă aplec, ştie cineva mişcarea? Mişcarea în care fundul iese în evidenţă căci nu pot să mă aplec cu spatele drept, flexând doar genunchii, ar rămâne toată marfa în rezervă astfel. Şi atunci aud replica : Nu mai ţine curul aşa că... Că ce?(aici, citind, bărbatu-meu se uită cu un ochi critic la mine dar să ştii, bărbate, că eu fundul îl ţin mereu la mine, nu pot să-l las acasă şi nici nu sunt de vină pentru ce-şi imaginează unii).

Sunt întrebată printre raioane dacă ştiu unde e mălaiul, ştiu, cum să nu? Conduc omul la mălai şi-mi spune: Păi nu e scump? La L. parcă e mai ieftin, mă duc acolo! N-am bani de mălai! Înţeleg, îi dau replica, mergeţi unde credeţi că e mai bine!

Merg spre case, o fată exclamă plină de bucurie când mă vede : Hei, Bela, ce faci? Fată, dar ce drăguţă eşti! Auzi, ai un iubit? Oh, dar de ce, mă întreb în gând? Pentru ea sau pentru cineva? Am un soţ iubit, să ştii! Am şi eu, îmi spune ea gângurind. Deci nu pentru ea...Dar de ce mă întrebi, o întreb şi eu. Aşa, ce n-am voie? Ba da, ai.

Ipochimenul care mă însoţeşte se laudă cum a prins el hoţi în magazin cu mâinile goale, atât e el de inteligent, nu i-a văzut pe camere, n-a fost lângă ei acolo şi totuşi i-a prins! Îl întreb dacă i-a prins cu puterea minţii sau i-a văzut în bolul de cristal că nu-mi explic altfel. Nu are replică şi mă bucur că tace măcar pentru un minut.

Un domn îmi spune iar că-i place parfumul meu şi fiindcă eu nu-l mai simt, mă gândesc să nu miros, Doamne-fereşte, a mezeluri sau a margarină, cum mi-a spus un merchandiser când m-am angajat, că fiecare miroase, după un timp, în funcţie de ce marfă bagă la raft. Dar dacă  stau să mă gândesc ce frumos îmi miroase în rezerva de mezeluri când mi-e foame, parcă nu e aşa un dezastru. I-o fi şi omului foame.

Ducem cu noi o lume necunoscută nu doar celorlalţi, uneori şi celor de lângă noi. După cum şi lumea lor ne este necunoscută. Luptele, durerile, bucuriile altora rămân enigme. Facebook-ul nu poate cuprinde, cu opţiunile sale, inima omului.

Iubitului meu

Iubitul meu, ştii că Sara a plecat... Mâine sunt 30 de zile de atunci. Vreau să ştii, tocmai fiindcă ea  a plecat aşa brusc, aşa devreme, că, dacă mi se întâmplă ceva, n-am ce să-ţi las... aruncă hainele, sunt doar zdrenţe, cărţile şi bijuteriile păstrează-le pentru prinţesa noastră. Îţi las amintirile...şi ca să poţi merge mai departe, în caz că mi se întâmplă ceva, şterge-le uşor-uşor şi pe acelea. Păstrează doar aceste rânduri, în care-ţi spun cât te iubesc acum şi mereu, dincolo de...dincolo de orice, eşti pacea mea, liniştea mea. Pe masă, în living, e o orhidee. Prima orhidee pe care mi-ai cumpărat-o. O vreme, în ultimul timp, am uitat de ea. Noroc cu florile astea că nu sunt aşa de pretenţioase. Astăzi am descoperit că frunzele ei, deşi verzi, atârnau moi, fără vlagă şi pământul era uscat. Am udat-o imediat, i-am şters frunzele de praf şi i-am spus să mă ierte că am neglijat-o, că, deşi sub ochii mei, n-am văzut-o şi n-am iubit-o. Peste 8 ore, floarea noastră îşi revenise, e bine acum. A fost de ajuns puţină dragoste, puţină atenţie. Ştiu că de când suntem trei, ţi-am acordat şi mai puţină dragoste, şi mai puţină atenţie. Nu pot să schimb cum m-am purtat, cum m-am schimbat, cum am tăcut când aveai nevoie să vorbesc, cum am vorbit când aveai nevoie să tac. Nu am cum. Pot să fiu mai iubitoare cu tine doar de acum şi să încerc să repar unele răni adânci. Ne-am cunoscut în luna mai, luna pe care iubesc mereu căci îmi aduce aminte de cele mai frumoase clipe din viaţă( până să fim trei, din doi). Coboram spre mall, pe Calea lui Traian, mâna mea se topea de dor în mâna ta, nu ştiu dacă ne vorbeam căci cine avea nevoie de cuvinte? Ne luam la revedere lângă Trenuleţul şi eu mai rămâneam acolo minute bune, cautându-ţi privirea. Poate privirea ta căuta doar fundul meu dar, what the fuck, atracţia fizică nu e deloc un păcat. Ce e drept, nu suntem decât momente pe acest pământ. Dar, iubitule, tu eşti momentul meu.

Femei

Sunt femei care salvează. Un om, o mulţime, se salvează pe ele însele. De pustiu, de singurătate, de nebunie.
Femei care aşteaptă veşnic omul care să le salveze, care să le facă zeiţe, să le aşeze pe un piedestal, să fie iubite aşa cum sunt mereu, fără să dea nimic înapoi, fără să iubească la rândul lor căci cred că simpla lor prezenţă este de ajuns.
Sunt femei care iubesc nebuneşte un singur bărbat, la uşa căruia bat zi şi noapte ca să fie iubite, care se umilesc, se jertfesc pentru acest bărbat, îi dedică statusuri patetice şi fotografii cu zâmbete perfecte sau cu rictusuri a la Gioconda, îşi jură în sine că-l părăsesc, că nu-l mai iubesc dar tremură la simplul lui nume, suspină şi le doare sufletul la o melodie care le aduce aminte de clipele trecute şi cred sincer că nu vor mai iubi niciodată la fel. Până la următorul bărbat. Care nu e niciodată soţul. Decât dacă le părăseşte. Şi astfel se salvează el.
Sunt femei mame, mame nu pentru că au vrut asta, ci pentru că asta au crezut că vrea lumea de la ele(de ce-ar conta ce vrea lumea?), femei, care, deşi suferă în timpul sarcinii, râd de alte femei gravide care suferă cum au suferit şi ele. Pentru că au uitat, pentru că ele consideră sarcina altei femei nu ceva sfânt, ci ceva de care poţi să râzi. Femeile astea nu salvează pe nimeni.
Sunt femei care n-au fost iubite, copile fiind, şi dau buzna, adulte, în mâncare, în ţigări, în alcool, în sex, în cumpărături inutile. Femei pe care nu le mai salvează decât terapeutul, dacă ar recunoaşte că au o problemă, să ajungă acolo. Femei aparent sănătoase care se plâng mereu de dureri de cap, de dureri de spate, de dureri nelocalizate, femei care critică în permanenţă alte femei, prezente sau absente şi apoi se plâng de răutatea lumii. Femei care nu se uită în interiorul lor nici măcar o dată. Căci cred că simpla lor prezenţă este de ajuns.
Femei care iartă şi iubesc din nou, iubesc şi iartă până la capătul lumii. Femei care-şi iubesc aşa copiii, soţul, părinţii. Femei care par proaste când iartă şi uită răul.

Femei care nu iartă niciodată, care trăiesc cu satisfacţie fiecare dramă, singura lor raţiune de-a trăi, femei care se uită cu nesaţ la Măruţă, Capatos şi plâng de fericire când un copilaş nevinovat ia bătaie la grădiniţă căci cred că educaţia se face cu violenţă. Femei care nu observă niciodată ochii altei femei şi ce spun ei, ci doar hainele, coafura, tenul, felul în care se mişcă. Ca şi cum asta le-ar ajuta sau face fericite.
Femei care vor să trăiască odraslele lor ce n-au trăit ele niciodată, care spun mereu altor mame ce fac ele, cât gătesc, ce gătesc, cum îmbracă şi de unde îmbracă copilul, care dau copilul la meditaţii la 3 ani, pregătindu-l pentru succesul pe care ele nu l-au avut.
Sunt femei care se sacrifică pentru a fi "în rând cu lumea", care nu fac nimic pentru ele, care trăiesc doar în mintea lor mirajul puterii, al iubirii adevărate, al prieteniei, femei incredibil de singure, femei care se amăgesc de dimineaţă până seara cu ceea ce n-au.
Femei care sunt doamne. Rare. Femei pe care o să le iubesc mereu şi o să le respect deşi sunt sute sau mii de kilometri între noi. Sau doar cuvintele lor.