vineri, 30 iunie 2017

E despre final

Nici nu ştiu cu ce să încep. Atât sunt de grăbită. Aş vrea să scriu despre frumuseţea violetului acestui ultim apus de iunie. Căci de mâine, gata. E 1 iulie. Jumătate de an s-a dus. Nu mă întrebaţi unde. N-o să întreb nici eu pe nimeni. E ora prânzului când scriu aceste rânduri dar le postez numai pe seară când 30 iunie e aproape istorie cu aşteptările ei nerealiste. Dar n-a murit nimeni(sper)  din asta. Au fost dăţi cu dureri şi mai mari. Peste puţin timp va durea şi mai puţin nevrutul. Căci vremea vrutului a trecut. Sunt timpuri noi. Imediat e 1 iulie. Ştiu. Parcă toţi vă miraţi că a venit atât de repede.



Pe scurt: în cele şase luni scurse n-am schimbat serviciul(nici nu ţin neapărat acum), n-am slăbit(nici la asta nu ţin, spre disperarea  unora, wtf?), still not pretty(asta sunt, alta moacă mama nu-mi face şi nici eu nu ţin), n-am reuşit să fiu mama perfectă(am auzit că nimeni n-a reuşit dar pozează multe în asta), nici de cărţi şi de alte vicii n-am reuşit să mă ţin deoparte. Hai că am reuşit să nu-mi iau nici un ceas deşi săptămâna trecută am fost so fucking close. Nici de romgleză n-a murit nimeni. Nici de sute de selfie-uri cu urechi de câine şi de fotografii ale degetelor de la  picioare(suntem în plin sezon, ce naiba?) n-a murit nimeni. E posibil să fi murit de căldură căci iată e cod roşu de caniculă în mai multe judeţe din Românica.


Atât sunt de grăbită că nici nu ştiu ce/când să mai citesc. Dar citesc totuşi, printre picături, o carte care m-a impresionat atât de mult(sau tare?) că n-o devorez de teamă că s-ar termina prea repede(ha, ha).Şi aşa de mult aş vrea să aibă mai multe pagini...de ce nu poate să fie ceva ca The Pillars of the Earth?(1088 de pagini, în engleză). Are doar 440. O să scriu curând despre ea. Cel mai probabil marţi.



Încep iulie cu un final. Atât sunt de grabită deşi e utimul lucru pe care mi-l doream.

miercuri, 28 iunie 2017

Despre dragoste şi alţi demoni

Dragostea nu ne salvează de la nimic. Noi salvăm dragostea. Dacă merită. Astfel ne salvăm pe noi.

Nici în "Despre dragoste şi alţi demoni" (Del amor y otros demonios), Gabriel Garcia Marquez nu se abate de la liniile realismului magic. Şi bine face. Pentru cei cărora le place combinaţia. Mie îmi place. Desigur că mi-ar fi plăcut să fie un roman mai bogat(are doar 158 de pagini, ediţia din 2014 a editurii RAO) dar sigur va fi pe placul celor care se plictisesc repede sau nu prea au timp.(sic!)
Romanul este povestea imposibilă de dragoste dintre Sierva Maria, o fetiţă muşcată de un câine turbat şi bănuită de-a fi posedată şi exorcistul ei, Cayetano Delaura, om al bisericii.

De la început aflăm că dragostea, prietenia sau genul acesta de relaţii sunt demoni : "Astfel se înfiripă iar o prietenie interzisă care, cel puţin într-un rând, păruse a fi dragoste. Stăteau de vorbă până în zori, fără iluzii, dar şi fără duşmănie, ca o pereche bătrână condamnată la rutină. Credeau că sunt fericiţi şi erau, până când unul din ei spunea un cuvânt în plus, sau făcea un pas mai puţin, şi noaptea trecea într-o ceartă de vandali care demoraliza dulăii". Dar aflăm şi că  dragostea e în stare de orice:

-E adevărat, îi răspunse el, dar ai face mai bine să n-o crezi.

Hotărât să-şi salveze fetiţa muşcată de câine, marchizul de Casalduero o duce pe Sierva Maria mai întâi la doctor care, neputincios, îi spune să se încreadă în Dumnezeu.  Marchizul nu înţelege.

-Aş fi jurat că nu sunteţi credincios.
-Ce n-aş fi dat să fie aşa, domnule.

Marchizul duce fetiţa la mănăstirea Santa Clara, cu bucuria nouă că o iubea cum nu iubise niciodată pe lumea asta. Hotărât s-o salveze dar totul era în zadar : lipsa de credinţă este mai puternică decât credinţa, fiindcă se nutreşte prin simţuri. Stareţa mănăstirii, Josefa Miranda, în care "vocaţia autorităţii şi asprimea prejudecăţilor izvorau de dinauntru şi dintotdeauna", hotărăşte că fetiţa este posedată de diavol şi, prin urmare, trebuie exorcizată.

Cel căruia îi revine sarcina exorcizării fetiţei este Cayetano Delaura "conştient de stângăcia lui în a se înţelege cu femeile. I se păreau înzestrate cu un uz al raţiunii cu desăvârşire propriu, care le îngăduia să navigheze fără poticniri printre stâncile realităţii". Întâlnirea lui cu stareţa lasă următorul dialog:

-Aveţi grijă, spuse Delaura. Uneori atribuim diavolului anumite lucruri pe care nu le pricepem, fără să ne gândim că pot fi lucruri ale Domnului pe care nu le înţelegem.
-A spus-o  Sfântul Toma şi mă supun lui, zise stareţa. Nu trebuie să dai crezare diavolilor nici când spun adevărul.

Cayetano se îndrăgosteşte de Sierva Maria dar dragostea lui n-o mai salvează: "până atunci li se păruse amândurora că dragostea le era de-ajuns pentru a fi fericiţi(...)dar libertatea depindea numai de ei înşişi". 

În zadar l-a mai aşteptat Sierva Maria, neştiind de ce nu se mai întorsese cu coşul plin de bunătăţi din târg şi cu pasiunea-i din nopţile acelea fără saţ, uniţi şi dezbinaţi de acelaşi vis. "Gardiana care intră s-o pregătească  pentru cea de-a şasea exorcizare o găsi moartă de dragoste în pat, cu ochii strălucitori şi pielea de prunc nou-născut".

joi, 22 iunie 2017

Iunie

Se apropie Sânzienele. De cel puţin trei luni încerc să recitesc "Nopţile de Sânziene", cu gândul la Elena. Nu reuşesc să citesc decât maxim zece pagini. Îmi amintesc cum s-a apucat Elena iar de citit după ce a recitit "Nopţile..." şi citesc mereu aceleaşi pagini. O las apoi. O regăsesc pe te miri unde, nu ştiu pentru cât timp, abandonată în favoarea alteia. Parcurg primele rânduri, ştiu ce urmează, îmi aduc aminte de lucruri de acum mai bine de 20 de ani, citesc iar cu înfrigurare pagină cu pagină. O uit din nou. Ca şi cum n-ar exista.

Săptămâna asta mi s-a părut foarte lungă. Luni am crezut că e marţi, marţi că e miercuri, miercuri că e joi şi astăzi că e vineri şi gata săptămâna. Am sperat, am visat şi am crezut. Poate aşa şi e. Totuşi mâine merg iar la lucru. Sper să mă plătească dublu fiindcă e sâmbătă. Şi prinţesei i-am spus că nu mai merge la grădiniţă şi ea s-a bucurat foarte mult :

-Ura, mergem numai 4 zile!

-Cum aşa, 4?

-Luni, marţi, miercuri şi joi! Ce e, mama?

Atunci am ştiut cu siguranţă că sunt 5 zile în care trebuie să merg la lucru. Prea a venit vara şi nu mai am chef de şefi şi de vizite.

Mi-a plăcut mult paragraful asta dintr-o carte de Andrei Pleşu : "filozofia morală britanică din secolul XVIII îşi pune întrebări de tipul acesta : morala se bizuie, oare, pe sentimente, sau pe raţiune? Păi se bizuie pe amândouă, îţi vine să răspunzi, într-o primă instanţă, pentru că există decizii când preponderent afective, când preponderent raţionale, dar, în metabolismul unui om viu, lucrurile se suprapun". (Despre inimă şi alte eseuri, 2017). Sunt multe feluri de-a iubi mintea unui om.

Îmi dau seama că din cauza celor trei nopţi nedormite mi s-a părut săptămâna asta atât de lungă. Şi a veşnicelor cârcoteli de la lucru. De ce aşa, de ce nu aşa? Oamenii pierd timp preţios judecându-i pe ceilalţi şi alegerile lor când de fapt singura lor treabă ar trebui să fie legată de felul în care aleg să-şi petreacă scurtul timp pe pământ. Pe lună oricum n-ajunge nimeni. Aproape. 

Princess îmi aruncă nişte adevăruri în faţă, obligându-mă să fiu mai atentă. O duc în braţe până la maşină şi când mai sunt doar 3 metri până acolo, o pun jos şi se pune pe plâns. O iau iar în braţe, foarte supărată. La grădiniţă îi spun că nu e corect şi normal să meargă atât în braţele mele la vârsta ei.

 -O să merg pe jos toată viaţa, mama! 

Are dreptate. La un moment dat n-o s-o mai pot ridica. La un moment dat n-o să mai vrea s-o iau în braţe. Ăsta e mersul. V-am spus eu că e un iunie lung. Cu tot cu solstiţiul de vară.

Apoi m-am tăiat şi tot magica m-a întrebat în ce m-am tăiat. I-am spus că cel mai probabil într-o cutie, la lucru. M-a întrebat, nu ştiu cum, ironică, sarcastică, năucită:

-Mami, tu împachetezi cutii la lucru?

Are ea un dar. Darul inocenţei. Alte insomnii. 
                                                             
  Foto : Alice

duminică, 18 iunie 2017

Tipuri de şoferi

Observaţi de mine. Adică observaţiile făcute aici pot să fie lipsite de obiectivitate. E posibil să te regăseşti pe aici sau să găseşti pe cineva apropiat. Şofer. Nu lua textul prea-n serios. 👀👀



*Şoferul analist : la volan, analizează orice(a se citi : îi fug ochii) fuste  sau purtătoare de pantaloni strâmţi, kilograme, haine, mărimea cupelor la sutien, lungimea fustei, felul în care se mulează colanţii pe picioare, pe fund, pe retina lui. Uneori, i se mai atrage atenţia că prea se uită fără perdea(analistul, deşi şofer, n-are şi atenţie distributivă) şi atunci găseşte el o scuză : era tânără şi uite câte kilograme în plus are, păcat de ea, hainele acelea nu sunt potrivite sezonului, unde ai mai văzut tu poliţistă atât de tânără(şi ce legătură are cu sânii???), colanţii aia îi intrau în fund, n-ai observat? Doamne fereşte de asemenea oameni dar sigur ştii şi tu câţiva.


*Şoferul grăbit, veşnic grăbit(i se potriveşte bine virala conform căreia mai bine la 19 acasă decât la 17 la morgă): accelerează înaintea trecerii( semnalizată)de pietoni şi frânează brusc chiar acolo, să-ţi sară inima din piept. După care te înjură fără drept de apel, îţi spune gesticulând sau direct că maşina lui calcă, nu f.ute. După nervii lui şi nepriceperea la volan, bănuieşti că oricum nici el nu f.ute nimic. Niciodată. Am întâlnit şi femei aşa. Trist.


*Şoferul ştie tot : e foarte sigur pe el, pe aptitudinile lui de şoferache(fiindcă acolo l-a făcut mama lui, practic s-a născut cu carnetul şi toate calităţile de şofer), ştie toate manevrele înainte de a le face, ştie tot ce-ar trebui să facă şi ceilalţi şoferi, chiar şi unde ar trebui să meargă(ăilalţi) dar se întâmplă frecvent să semnalizeze stânga şi să facă dreapta "lasă, bă, că ştiu eu ce fac, ceilalţi să menţină distanţa, ce mama dracu', ce au învăţat la şcoala de şoferi?"


*Şoferul arogant, ori un pic de interlop, ori nesigur pe el, timiditatea şi aroganţa merg mână în mână, ce stă un pic încordat la volan, cu capul dat pe spate, foarte pe spate, cu nasul pe sus adică. De acolo, de sus, se uită dacă mai e cineva ca el, dacă mai are cineva BMW sau nu ştiu ce fierăraie din asta postmodernistă, care tot spre moarte te duce dacă n-o conduci prudent. Sau dacă se uită vreo fetişcană la el. De multe ori, mai ales vara, e cu o mână afară. Deşi e urât(urât gestul, să mai aibă si un maieu pe el si gata cârceii la ochi)şi are climă. Să i se vadă ghiulul. Sau bronzul neuniform.


*Şoferul grijuliu. Pentru el, maşina e ca o soţie, ca o amantă sau whatever. Pândeşte pe oricine se apropie de maşină, dacă stă la bloc, trage câte o flegmă înduioşătoare pe o eventuală pată după care o şterge mămos cu un şerveţel. Dar n-o spală. Să nu-i ia rugina.


*Şoferul sigur da'foarte sigur pe el : stă pe spate şi de-abia atinge volanul fiindcă îşi cunoaşte valoarea şi potenţialul maşinii, se supără rău când e depăşit regulamentar sau nu şi atunci se aşază cu amândouă mâinile pe volan şi apasă cu putere când accelerează, să-şi ia poziţia înapoi. Mda. E foarte sigur pe el.                                                    

Foto : ZiarMM.ro

*Şoferul care nu(mai)are permis dar dă indicaţii preţioase. Când are permis şi mai şi vorbeşte la telefon fiindcă el e al naibii de priceput, e foarte aproape să te omoare pe trecerea de pietoni dar nu-ţi face griji : nu te-a văzut fiindcă vorbea la telefon, dădea un sfat cuiva care murea fără sfatulenţa lui.


*Şoferul despacito sau oricare altă latino sau dance în vogă, relaxat, zâmbitor, pufos. Uneori îi bănuiesc pe aceştia că ar consuma ceva iarbă. Prea zâmbesc, prea sunt politicoşi. Prea normali. Obişnuiţi atât de mult cu ceilalţi, ăştia ni se par anormali. Rari.

joi, 15 iunie 2017

Cum dor cuvintele

Cum alină. 
Cum plictisesc.
Cum te îmbogăţesc în mii de sensuri. 
Cum te golesc de soare şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

" E vremea rozelor ce mor,
  Mor în grădini şi mor şi-n mine-
  Ş-au fost atât de viaţă pline. 
 Şi astăzi se sting aşa de uşor", spunea trist Macedonski, atât de blamat, de neînţeles, de mare, de mare maestru al greşelilor de orice fel.
Ca noi.
Cuvinte de care să te agăţi atunci când simţi că nu mai rezişti. Sau cuvinte care să-ţi dea impresia asta.

Cuvinte care se războiesc, care se duelează. Ca-n orice război şi-n orice duel, inutil. Un fel de orgoliu. Pe cine a făcut fericit orgoliul? Ridicol, degeaba, neconcludent. Căci ar trebui să se îmbrăţişeze, să se  ţină strâns de mână, să se închege, să formeze o legătură, una puternică, de nedesfăcut, un nod marinăresc, o ancoră, un refugiu, un miracol. Miracolul dragostei necondiţionate care nu ţine cont de nicio barieră. Dar stai, cum divaghez!

E vorba despre cuvinte aici.

Cum poţi găsi răspunsuri în cuvinte după jumătate de an. În cuvinte simple. Venind din partea unui om care îmi părea superficial, zâmbind amar sau fals, nu ştiu să spun, nu lasă să se ghicească.

Sună un număr necunoscut şi răspund. E greşeală.

-Mama, cine a fost?
-O doamnă, căuta o femeie, pe Rodica!
-Dar de ce o caută, a pierdut-o?
Cuvintele înţelese de cei mici şi inocenţi.

Mergem spre grădiniţă. Soarele străluceşte cu putere, orbindu-ne, încălzindu-ne. Aproape ca-n viaţă. Cu două sau mai multe feţe, semnificaţii, înţelesuri. Care(ne)scapă unora.  Princess observă şi luna.

-Mama, ce caută luna pe cer când e şi soarele? 
-Luna şi soarele se iubesc, bombonică. Dar nu se întâlnesc niciodată. Şi atunci mai stă şi ea pe cer, dimineaţa devreme, să-l admire.
-Daaa, el străluceşte ziua şi ea noaptea. Cum să se întâlnească? Lună, pleacă! 
-Las-o şi pe ea, să se bucure că-l vede aşa aproape. Unii nu se întâlnesc niciodată, nu se văd niciodată, nu ştiu când sau că e ultima dată când se  ating, văd, îmbrăţişează. Şi nu apreciază. 
-Bine, lună, stai. Mami, nu-mi mai spune "bombonică", nu-mi place!


Spunea autorul Micului Prinţ atât de frumos : "Dragostea adevărată începe acolo unde nu aştepţi nimic în schimb...prietenia adevărată o recunosc după aceea că nu poate fi dezamăgită, şi recunosc iubirea adevărată după aceea că nu poate fi rănită".
Restul e poveste.  

Mi-a spus Andre de dimineaţă:
-Mami, bucureşte-te!
Şi am făcut-o.                          
Foto : Cer de Mediaş. Ca peste tot. Alice

luni, 12 iunie 2017

Nu ne naştem de mai multe ori

I-am spus agentului de pază. Nu cred că ne naştem de mai multe ori, tot ca să ne împlinim ca oameni, să ne împlinim/întâlnim destinul, menirea, soarta, iubirea aia mare, nemuritoare. Cred că murim şi gata. Ne mănâncă viermii. E frumos, idilic şi atât de romantic să crezi că, vai, ne reîncarnăm, trăim de mai multe ori, de 7, de 12 sau chiar de 21 de ori şi să vezi după aceea fericire maximă, ajungem în viaţa în care totul este spre bine în cea mai bună dintre lumi. Zicea Leibniz(1646-1716). No, no, no. 

O fi lumea asta cea mai bună variantă pe care o avem(de altfel, singura) dar partea cu reîncarnarea n-o cred deloc. Sau dacă ar fi aşa, dacă mă reîncarnez ca piesă de mobilier, ce am să fac? Ca scaunul unei casieriţe din Lidl sau Profi(ca să nu spun Carrefour)? Ca  telefon sau peretele unei case? Ce şanse aş avea să mă împlinesc şi desăvârşesc atunci? Varianta asta e foarte tristă. Deşi dacă stau să mă gândesc câte secrete ascunde un telefon...sau pereţii casei atunci când cei din casă sunt singuri...e aproape amuzant. 

Varianta de mijloc nu există. Existăm sau nu. Aproape nu există. Aproape ca distanţă, ca timp, ca oameni.

Avem posibilitatea de a alege. Nu suntem în situaţia broaştei din vasul de apă care fierbe. Până şi broasca, dacă ar şti că apa fierbe şi va muri acolo, ar sări înainte ca apa să se încălzească. Nu suntem în situaţia broaştei şi totuşi, nu sărim nici înainte şi nici după ce apa ni s-a "încălzit" prea tare. Uneori chiar ni se termină apa. Nu cred că ne naştem de mai multe ori. 
          
Foto : academiacatavencu


duminică, 11 iunie 2017

Vânt de ploaie

A început de marţi. Uscat şi călduţ, se risipea cu furie peste bulevard, peste copaci, peste trandafirii de dulceaţă, peste cireşi, peste strada Mirăslău, veşnic sub asediul reparaţiilor, niciodată terminată. Ridică nisipul, ni-l bagă în ochi, se strecoară pe sub maşini, loveşte tăcut în ferestre. Are şi el povestea lui. Cu minute bune înaintea cifrei pe care iudeii ar fi cerut-o tăiată, o duc pe princess la grădiniţă, ne luăm la revedere de mai multe ori şi mă îndrept spre cadrul în care joc de mai bine de un an. Parcă temporarul s-a evaporat după acest an, tinzând să devină permanent. Un permanent de 3 ani. Dar nu se ştie niciodată fiindcă viaţa (ţi) se poate schimba peste noapte. Las Mirăslău în spate şi ies pe bulevard urmărind jocul vântului în iarbă şi în gardurile vii. Aerul  de iunie e tulburat pe alocuri de răceala vântului care se vrea băgat în seama oricum, oricând. E  vânt de ploaie. Brusc,  din mişcări surprinzătoare şi coincidenţe năucitoare(astăzi mă întreb dacă există coincidenţe), a început să toarne. Cu găleata. Cu tunete şi fulgere. În braţele mele, a doua zi, princess vorbeşte cu El, spunându-i să înceteze, prea a trimis ploaie în ultimele zile, certându-L că-i strică ei planurile de plimbare şi de grătar din weekend. Apoi începe:


-Mama, cum m-a chemat pe mine înainte să fiu mare?
-Tot Andreea!
-Dar pe tine?
-Tot Maria Adriana!
-Şi acum?
-Nu ştiu, spune-mi tu!
-Mama Adriana. Dar ştii de ce te-ai născut tu, mami?
-Nu ştiu, spune-mi tu!
-Te-ai născut ca să mă ai pe mine. L-ai întâlnit pe tati ca să mă faceţi pe mine!

Adevărurile ei. Adevărurile mele. Aproape. Atât de departe. 

A tot plouat săptămâna asta că mă întreb dacă există coincidenţe. Din nou.
                                          

vineri, 2 iunie 2017

Particule cuantice

E o petrecere în grădină şi copiii aleargă peste tot, supravegheaţi atent de părinţi. De altfel, nu sunt decât mese întinse, scaune, pomi şi flori. Multe flori de câmp. Margarete. Preferatele mele. Soarele străbate cu îndrăzneală printre ramuri aşa că cei în vârstă şi cei mici au eşarfe şi pălării să le protejeze pielea şi capul. Ştiu că trebuie să fiu afară, cu ei dar trebuie să fac şi bagajele pentru vacanţă. Am o fustă lungă, turcoaz, o bluză albă dar nu-mi amintesc când le-am cumpărat. Pielea îmi străluceşte în lumina soarelui şi observ cu uimire că sunt dată cu ceva uleios care-mi pare a fi lotiunea pe care am văzut-o pe masa de toaletă însă nici de ea nu-mi amintesc când am cumpărat-o. Întind mâna din reflex după telefon şi nu-l găsesc lângă mine. Un băieţel vine în fugă să-mi pună ceva în mână şi fuge iar spre ceilalţi copii. Mi-a dat telefonul. Aş vrea să-l întreb când şi de ce mi l-a luat dar îmi dau seama că n-are rost. Aproape îmi dau lacrimile aşa că-mi scot ochelarii din geantă. Lângă ochelarii de soare sunt şi cei de vedere dar îi ignor cu gândul la lista pentru vacanţă. Îmi scot agenda ciocolatie şi încep să scriu în ea. Soţul se uită cu reproş la mine, e petrecerea dată de noi şi ar trebui să aduc câte ceva oaspeţilor. Îmi citeşte pe buze că fac lista, îmi zâmbeşte şi se ocupă el. Scriu prosoape, loţiuni de soare, apă termală, papuci, încărcătoare,  materialul despre particulele cuantice, ochelarii, lentilele chiar, hainele copilului şi mă opresc fiindcă acelaşi băieţel s-a aşezat lângă mine şi a vărsat nişte suc de portocale pe fusta mea. Îmi zâmbeşte larg, mă roagă să-l iert şi fuge iar. Mă ridic şi plec în casă să-mi schimb hainele. Probabil sunt foarte obosită pentru că mi se pare că mă mişc extrem de încet şi capul mă doare îngrozitor. Se aud tunete de ploaie. Cred că de la asta mi se trage, sunt meteo sensibilă aşa că mă mai liniştesc puţin. O fată cu părul lung şi negru trece pe lângă mine surâzând şi nu-i zâmbesc înapoi pentru că n-o cunosc dar mă întreb ce caută la noi. Mă uit înspre ea dar deja a dispărut din câmpul meu vizual. E fata unor vecini, îmi spun, copiii cresc aşa de repede acum! Pata de pe fustă nu se mai vede, probabil era mică aşa că mă întorc la oaspeţi fără să mă schimb. Parcă îmi şi place fusta asta turcoaz deşi nu ştiu când mi-am cumpărat-o. Oare am primit-o cadou? Dar de la cine? Nu mă mai înţeleg de mult cu soţul meu deşi numai noi ştim lucrul acesta. Inima mi se strânge de la această durere. Mergem în concediu împreună doar de dragul copilului, în rest drumurile noastre sunt separate total. N-am curaj să plec şi n-are nici el aşa că ne tolerăm reciproc. Am fost prieteni buni cândva aşa că n-am ajuns să ne scoatem ochii cum am auzit  că se întâmplă la divorţaţi. Soarele mă deranjează tot mai tare aşa că mă mut undeva la umbră când soţul începe să vorbească. Ţine un discurs şi lumea îl ascultă. Sunt încă fascinată de el aşa că nu mai scriu nimic şi mă uit în direcţia lui. Zâmbeşte şi el fără ca ochii s-o facă, îl apasă situaţia în aceeaşi măsură  numai că n-o recunoaşte. Povesteşte cum nu s-a mai întâlnit de mult cu mama lui şi că sunt ani de când n-a mai fost cu ea în oraş, doar ei doi. Se uită cu drag la ea şi când se ridică de pe scaun, să-i salute pe toţi, îmi dau seama că n-o cunosc, că n-am văzut-o în viaţa mea şi mă întreb cum de e posibil. Mă uit la soţul meu şi nu-l cunosc nici pe el, cine e bărbatul acesta? Nimic din ce e aici nu mi-e familiar şi-mi dau seama cu groază că hainele de pe mine nu sunt ale mele, că nu m-am mai schimbat fiindcă uşa casei nu s-a deschis, că eu nu port ochelari de vedere, că particulele cuantice nu-mi spun nimic şi izbucnesc în plâns, sufocându-mă.



Mă trezesc cu nasul înfundat şi plângând de-a binelea. Am răcit iar. 
                                                                   
                                      

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...