Aproape bilanţ

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş preţui mai mult fiecare clipă.

Aş sta mai mult cu mama, aş sta mai mult la soare, m-aş plimba mai mult prin ploi de vară, calde şi trecătoare.

Aş citi mai mult şi mai mult.

Mi-aş închide telefoanele în fiecare weekend.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş fi profesoară şi i-aş învăţa pe copii că deşi istoria unei ţări sau cea personală nu se pot schimba, cel mai mult contează clipa prezentă şi alegerile pe care le facem începând din acest moment, ieri s-a dus pentru totdeauna.

Aş asculta mai multă muzică şi aş sta mai mult afară, aş sta mai mult cu prietenii cărora nu le-am mai răspuns la telefon pentru că aveam nevoie de "me time" şi nu puteam să le explic asta.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, aş mai învăţa o limba străină şi aş sta lungi nopţi de vara afară, la ţară, la bunică-mea, pe sală, doar să privesc cerul şi stelele.

Aş învăţa să am mai multă răbdare fiindcă există un timp pentru toate.

Aş avea mai mult curaj. Să spun lucrurilor pe nume dar s-o spun în aşa măsură încât să nu supăr. Încât să îndrept ceva, să fac viaţa mai bună, să fac oamenii să înţeleagă că nu faptul în sine contează ci maniera în care a fost făcut.

Aş avea mai multă compasiune şi mai puţine emoţii negative.

Aş avea, iar, mai multă răbdare. Răbdare faţă de cineva care nu înţelege că trec prin momente grele dar pe membrii familiei sale îi înţelege.Şi eu am făcut la fel. Imparţialitatea e tare dificilă.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, le-aş spune tuturor celor care au pierdut persoane dragi cât îmi pare de rău că n-am fost acolo dar că am purtat şi eu doliu la rândul meu şi că după atâţia ani  încă îmi aduc aminte de timpurile în care erau în viaţă. Aveam de trăit drame personale care acum mi se par fleacuri.

Dacă aş fi cu zece ani mai tânără, mi-aş face timp să explic anumitor prietene grăbite, că nimic nu trebuie făcut fiindcă aşa vor alţii, fiindcă au o anumită vârstă, ci că tot ce pot să facă este să se bucure de ce au acum, de ce sunt acum şi că atunci când va fi timpul, vor fi soţii şi/sau mame.  Timpul are răbdare dacă şi noi avem răbdare, dacă înţelegem că poţi să fii fericit în 2 luni cât pentru o viaţă.

Dar dacă aş fi cu zece ani mai tânără, nu aş avea parte de cea mai frumoasă familie,  nu aş fi întâlnit atâţia oameni frumoşi şi luminoşi.

Foto : august 2016, Eforie

The road not taken - Drumul pe care n-am apucat

Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.

Și traducerea :

Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie.

Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.

Și, pentru că eram singurul călător, am zăbovit

Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.

Până acolo unde se pierdea sub pământ.

Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.

Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l străbat.

Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.

Deși, trecând pe unul dintre ele,

Era de parcă le-aș fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineață se întindeau la fel:

Iarba lor nu era bătătorită de pași.

L-am lăsat pe primul pentru o altă zi

Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,

Cu greu m-aș mai fi întors vreodată.

Așa voi povesti cu un suspin

Cândva, peste ani și ani:

Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu

Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut

Și asta mi-a schimbat viața.

The road not taken - Drumul pe care n-am apucat, poem scris de Robert Frost, publicat în 1916.  Traducere de Horia Gârbea. 

Uneori toate cuvintele par goale de semnificații. Și totuși...
Foto : Oașa, România, arhiva personală

                           

Nu recunoaştem decât ceea ce cunoaştem

A fost şi anul acesta, 2016, un an cum n-a mai fost.

Mai mult bun decât rău. Cu o singură mare tristeţe, o rană care pare să nu se mai închidă. E încă devreme.

Cu plecări, cu reveniri, cu revederi, cu actualizări, cu aşezări şi reaşezări.

Cu oameni nervi, cu oameni emoţii, cu oameni intimidări. Bipolari, poate. N-am făcut psihologia ca să ştiu. Doar bănuiesc. Oameni care poartă conversaţii imaginare, pe raioane, în Carrefour. Sunt şi unii care vorbesc la telefon. Dar sunt mulţi care vorbesc singuri şi uită unde sunt. Se mai întâmplă. Nu şi perfecţilor, desigur. Ălora normali. Cine sunt ei şi ce vor? Sunt umani?

Aseară Andreea i-a spus lui tată-său că-l iubeşte şi că-i place bluza lui de pijama. Astăzi mie îmi spune că nu-i place cum sunt îmbrăcată( nu e prima dată, mi-a mai spus în vară că nu-mi stă bine în pantalonii scurţi cu care eram îmbrăcată în casă). O întreb de ce.

- Nu-mi plac pantalonii tăi!

Vinovată. Sunt un roz bombon, nu ştiu la ce naiba m-am gândit când i-am luat. E dreptul ei să-mi spună ce-i place şi ce nu. Şi cine-i place. Nu-i spun niciodată că X sau Y ar fi cumva. Îi spun doar ce fac X sau Y. Nu ce spun, doar ce fac. Ca să aprecieze faptele oamenilor, nu aspectul lor, nu cuvintele lor.

Am întâlnit un om. Care m-a plăcut cam după primele vorbe. A fost reciproc. Şi ar fi putut să fie o prietenie frumoasă, cum rar se mai leagă după 30 de ani dar n-a fost să fie fiindcă a minţit. O singură dată dar contează? Şi aş fi vrut să ajut, să fiu acolo unde era nevoie de mine, lângă acest om. N-a fost să fie. Las şi minciuna asta anului 2016, ca multe lucruri, îndoieli şi griji.

Frânturi dintr-o conversaţie legată de o anumită formaţie:

-Îmi plac dar ştii ceva? Nu sunt Whitesnake!

-Dar ştii ceva??? Nimeni nu e Whitesnake!

Pentru că :     

În altă viaţă

Ca de obicei în acea perioadă(când lucram în fabrică), ajung la limită în staţia de autobuz, exact la timp să nu pierd "unule", cum spun sibienii autobuzului care are traseul de la cimitir până la Viile Sibiului  şi invers.

Îmi iau bilet şi am grijă unde mă aşez. Prefer să stau în picioare decât  să stau lângă femei sau bărbaţi între două vârste care miros a alcool, a rânced, a disperare şi a singurătate sau poate, pur şi simplu, sunt bolnavi de diabet şi răspândesc un miros dulce-acrişor.

Pe scaunele din spatele şoferului stă o fată singură. Pare, după aspect, de la casa de copii. Ascultă muzică în căşti. Când îmi vorbeşte prima dată, îmi dau seama că e chiar de la casa de copii. Are vocea răstită, puternică, aproape masculină. Dar foarte rece. Încearcă să şi-o moduleze după a mea. Îi spun că sunt Adriana şi se uită la mine în gol. Nu înţelege de ce mă prezint aşa că-i mai spun o dată.

-Aaa, eu sunt Lucia!

-Îmi pare bine, Lucia! Unde lucrezi?

Îmi spune numele fabricii unde lucrează, face poşete din piele pentru un italian. E corect cu ei, lucrează un singur schimb, le plăteşte dublu suplimentarele dar în perioadele de dinainte de sărbători, parcă intră ăla cu coarne-n el şi le cere să lucreze mult peste program, să tragă peste normă şi să aibă şi calitate. Îi spun cum e unde lucrez eu şi-mi spune că aş putea să mă duc să lucrez acolo unde e ea. Nu, îi zic, eu merg la fabrica unde sunt acum în urma unor împrejurări. Când acestea nu vor mai fi, o să vreau să-mi iau un an sabatic(ţin asta pentru mine). Ne luăm la revedere şi-mi urează o zi bună, uitându-se lung după mine.

A doua zi de dimineaţă, la 5.37, ca de obicei, mă urc ultima în autobuz. Lucia e tot singură, are locul de lângă ea ocupat de geantă şi-mi face semn să stau acolo. Mă aşez şi începe să-mi povestească de casa unde stă, de oamenii cu care împarte casa. Cu unii se înţelege mai bine, cu alţii mai puţin bine. Uneori se uită lung pe geam, la puţinii trecători de la ora aceea a dimineţii. Îmi spune că o dată a întâlnit şi ea un om pe care a simţit că-l iubeşte din tot sufletul. Şi i se pare că-l vede în toţi oamenii de pe stradă, dimineaţa devreme. Fiindcă era dimineaţă, în alt autobuz, când l-a întâlnit. El i-a făcut loc, pe scaun, lângă el şi au început să vorbească câte-n lună şi-n stele deşi nu se mai văzuseră vreodată. Aş vrea să-mi spună mai multe dar eu ajung în staţie şi cobor.

Următoarea dimineaţă, Lucia îmi face iar loc lângă ea. E mohorâtă şi nu prea vrea să vorbească. Drumul de data asta mi se pare prea scurt, mi-e teamă că nu voi afla ce s-a întâmplat cu cel pe care l-a iubit şi-l vede în toţi oamenii aşa că o întreb direct, curioasă. Nu e frumoasă dar când zâmbeşte, devine alta, zâmbeşte din tot sufletul.  Şi-mi spune cum el a venit să lucreze o perioadă chiar în fabrica italianului, cum o ajuta când avea nevoie, că era foarte curios şi calm, amuzant şi serios în acelaşi timp, că o făcea să se simtă atât de iubită încât nopţile care sunt chin pentru ea, erau atunci calme şi dormea liniştită câte 8 ore fără întrerupere, fără să se mai legene compulsiv, fără să viseze urât. Desenează o inimioară pe geamul autobuzului. Apoi el i-a spus că are pe altcineva. Fără nicio introducere, fără niciun preaviz. Dar i-a spus că poate în altă viaţă...nu va mai fi aşa! Că vor fi împreună!

-Acum eu ce să fac? Să aştept altă viaţă? Plus că a zis : poate! Şi când visez urât nopţile, când e greu, îmi aduc aminte când a mers cu mine să rezolv o situaţie la primărie. A durat mai puţin decât mă aşteptam, am ieşit din birou iar el mă aştepta fără să mă vadă...şi când m-a văzut, i s-a luminat toată faţa şi mi-a zâmbit de parcă pe mine m-ar fi aşteptat toată viaţa! Totuşi, ea a fost mai importantă...şi de atunci îi caut zâmbetul în fiecare om pe stradă. L-am şi iertat! Fiindcă mâine poate nu voi mai fi şi nu m-am ales cu nimic! Zâmbeşte iar larg.

Zâmbesc şi eu. Amar.

Nu am mai văzut-o niciodată pe Lucia.

                                                          

Mai-decembrie

Am reuşit, mai pe noapte, mai pe zi, să citesc ceva cărţi anul acesta, din luna mai încoace. Toate pe reader, singura carte tipărită din care am citit doar jumătate este Solenoid. Mă aşteaptă cuminte, îi va veni ei rândul. Curând, presimt. Se anunţă schimbări.

Încep cu ultima carte citită : Zilele amanţilor, Corina Ozon. Au fost paragrafe la care am râs cu lacrimi. Poate eram doar obosită. Bună de citit în vacanţă, pe plajă. Poate să conţină urme de...îndoieli. Din alea mari. Legate de monogamie, dragoste, familie.

Prin iulie am citit Fata din tren de Paula Hawkins, o dezamăgire. Şi cică ar fi thriller psihologic. Pe mine doar m-a plictisit. Există şi ecranizarea cărţii dar sigur n-o  să mă uit. E din aceeaşi categorie cu Înainte să adorm de S.J. Watson, o plictiseală continuă. Dar le-am citit până la capăt, ca unii pe care-i ştiu prea bine şi se uită la un film prost până la final.

Tot la categoria dezamăgiri intră şi Biblia pierdută de Igor Bergler. E o carte plină de suspans dar nu unul care să mă convingă. Şi parcă ar vrea să semene cu Codul lui Da Vinci! Dar e bine documentată. Oare? La câtă istorie mai ştiu şi la cât de drag mi-a fost Evul Mediu, ar putea să spună orice. Exagerată, pe ici, pe colea.

Fix în septembrie, cu puţin timp înainte ca Sara să plece de tot, am citit Cimitir de Teleşpan. Deşi cartea abundă în verbalizarea organului sexual al numitului Adrian...Green, am trecut peste. El zice acum că nu mai vorbeşte aşa, că i-a mai trecut. Ei, a mai crescut. Cartea rămâne amuzantă deşi Adrian, român din Drăgăşani, se angajează la un cimitir în Londra. O carte uşoară care atinge însă subiecte legate de sex, dragoste, moarte, lene, visuri (ne)împlinite.

Prin vară am citit Chira Chiralina de Panait Istrati şi O moarte care nu dovedeşte nimic a lui Anton Holban. Nu doar nu mi-au spus nimic dar m-au scârbit. Bleah! Mai ales Chira Chiralina.

O carte care mi-a plăcut mult a fost Sunt o babă comunistă de Dan Lungu. Pentru amintirile evocate deşi la revoluţia din 89 eram mică...am ceva amintiri legate de perioada comunistă! Plus că Emilia Apostoae, eroina cărţii, a lucrat într-o fabrică şi pe alocuri, m-am identificat cu ea. Numai cine a lucrat în fabrică ştie despre ce vorbesc. În producţie, desigur. Acum s-au schimbat lucrurile. Pe alocuri. Cartea descrie, nu explică, nu judecă. Citând contemporani, recomand!

Concomitent cu aceste cărţi, la munte şi mai ales la mare, pe şezlong, am citit Căderea uriaşilor şi Iarna lumii de Ken Follett. Uneori eram atât de absorbită că uitam unde sunt, n-auzeam nimic, nu vedeam nimic. Tipic, ar spune fraţii, mama, sora-mea, tata, bărbatu-meu. Şi acum, Andreea. Doamne, câte informaţii în cele peste 1600 de pagini, dacă nu mă înşel. Şi dureri...Că aşa e-n viaţă.

Dar la Edge of Eternity, după vreo 200 de pagini, am spus stop. Mă durea...sufletul. Îi va veni şi ei timpul. Dar nu azi. Doar în caz de bebe numărul 2.

Am încercat să citesc Fluturi de Irina Binder, am auzit că ar fi fenomenală. Şi e. Fenomenal de proastă. Am citit numai vreo 10 pagini, am mai lăsat-o, am mai citit 5 pagini...şi m-a înfrânt! Dar le doresc sănătate şi visuri împlinite celor care o citesc!

Micul Prinţ...una din cărţile mele de suflet. Am citit-o şi recitit-o şi am găsit mereu ceva ce n-am "văzut" primele dăţi. Plănuiesc s-o citesc în franceză, s-o "simt" şi aşa.

Am recitit cu drag şi Un veac de singurătate. De fiecare dată când o citesc, simt că stau acolo, pe o bancă, în Macondo şi asist la iubirile, întâmplările şi dramele familiei Buendia.

Am încercat să citesc Grey de E.L. James. WTF? Hai să nu exagerăm. E şi asta tot foarte proastă. Dar sigur are fanii ei, ca şi primele 3 părţi. Cum are şi Fluturi.

Am reuşit să citesc aproape în  întregime Divergent de Veronica Roth. Dar nu, nu e de mine. Nici filmele nu m-au convins.

Mi-am descărcat Osho şi Lise Bourbeau...dar ceva nu se leagă. Nu e timpul lor acum. Nu ştiu dacă va veni vreodată deşi multe lucruri s-au întâmplat anul acesta şi credeam că nu se vor întâmpla. 2017 se anunţă şi mai bun. Lumea e plină de mistere.

Sursa foto : cine mai ştie?

Pin Pin şi alte pluşuri

Acum vreo lună, Andreea şi-a dorit foarte mult un puzzle. Avea unul acasă cu Albă ca Zăpada pe care-l făcea foarte repede şi mai voia unul. A venit cu taică-său, eu îi aşteptam în magazin, nu cu un puzzle, cu două chiar. Şi cu o păpuşă deşi nu prea se joacă ea cu păpuşile.

A trecut în viteză pe lângă mine şi s-a aşezat lângă pinguinul Pin Pin şi-a zis că ea pe ăla îl vrea. Prima dată ne-a zis aşa, mai calm, domol, ca ardelenii. Când am refuzat-o, calm, aşa, ca oltenii, s-a aprins:

-Dar eu pe asta îl vreau, ce voi nu înţelegeţi?

-Nu ţi-l luăm, Andreea, să te plictiseşti în 5 minute, cum te-ai plictisit de Mimi plimbăreaţa!

-Ba da, mi-l luaţi!!!

Eu am tras aer în piept şi ca să nu-i răspund pe acelaşi ton m-am dus să iau nişte fructe. N-aveam telefonul la mine dar ştiam unde-i găsesc după nivelul de decibeli. Mă întâlnesc cu Dudu, poliţistul, mă întreabă de buburuză şi de soţ, îi răspund să fie atent când şi unde se aud ţipete de genul : Eu pe asta îl vreau!, acolo sunt. Ne întâlnim cu toţii, princess urlă în continuare după Pin Pin. Că îl vrea şi gata! Nu i l-am luat, am convins-o că puzzle-ul e mult mai interesant, se va distra etc.Se şterge de lacrimi şi zice că înţelege. După două zile, mergem iar în magazin, ea din căruciorul de cumpărături, când trecem pe lângă raionul de jucării:

-Nu mai am nimic, vezi? Nu mai plâng. Nu-mi trebuie Pin Pin! Nu fac scandal!

Cam peste o săptămână, cu nebunia de Black Friday, i-am luat un microfon wireless, să cânte la el. A cântat cam 10 minute. Microfonul se umple de praf de atunci.

Îi tot povestim că o să vină Moşu', să-i scrie o scrisoare cu ce vrea să-i aducă.

-Un Pin Pin care se consulta!

Îi luăm un puzzle mare cu Elsa, o carte mare tip puzzle cu Tom şi Jerry şi îi sugerăm discret să-i spună Moşului că ar vrea aşa ceva...

-Puzzle cu Elsa, da, cu Tom şi Jerry, da! Şi un Pin Pin care se consultă, mama!

Nu se lasă. Mergem iar în magazin, nu se duce deloc la raionul cu Pin Pin dar ne spune că-i va scrie o scrisoare lui Moş Crăciun să-i spună de Pin Pin.

Noaptea visez că bag la raft Heidi, Sheridan's şi...mii de Pin Pin bolnavi.

Dansăm. Ea în braţele mele, îmi şopteşte suav:

-Mami, cred că o să-i scriu lui moşu' să mi-l aducă pe Pin Pin, înţelegi, mama?

Înţeleg.

Ieri, când o iau de la grădiniţă, are în braţe un iepuraş din pluş. O întreb ce e cu el.

-E al meu!

-Şi-l iei acasă? Lasă-l, Andre, aici, ai o grămadă şi acasă!

-Dar e al meu! N-o contrazic, e periculos. Acasă, o întreb cine i-a dat iepuraşul, că eu n-am înţeles!

-Aaa, mama, mi l-a dat o doamnă!

-Care doamnă, Andreea?

- Doamna Lidia!

-Dar cine e doamna asta Lidia, că eu nu cunosc nicio doamnă Lidia!

-Mi l-a dat o zână, mama!

O preferam pe doamna, totuşi. Parcă e mai reală!

Astăzi mi-a spus că i-a scris lui Moş Crăciun.

-Ce i-ai scris, Andreea?

-Să-mi aducă puzzle, o rochie cu Elsa, una roz cu buzunare gri şi un Pin Pin care se consultă! Şi scrisoarea :

Contraste

Câteodată ne salvează nişte cuvinte.
 Pentru cine ştie să le asculte, să le audă, să le înţeleagă.
Astăzi, "Contraste" de Virgil Carianopol, poet român, născut la 29 martie 1908, în Caracal.

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
http://Versuri.ro/w/ggkjgj
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Spune tot adevărul

Acum două duminici, ies cu princess la plimbare. Iarna-i grea, omătul mare...Andreea merge şi ea pe jos, ca un om mare.

-Mama, să ştii că tot drumul merg pe jos! Că am crescut!

-Bine, princess, mă bucur foarte mult!

Merge pe jos în viteză, nu mă ţine de mână, auzi la ea, ea e mare!

Din spate, ne depăşeşte o vecină, o doamnă mai în vârstă. Ne salutăm, o salută şi Andreea. Apoi doamna începe să se mire de cât a crescut Andreea, cât de cuminte e, ce ochi negri şi frumoşi are...

Nu după mult timp, princess se lasă pe genunchi şi-mi spune că nu mai poate de oboseală. O iau în braţe şi o duc aşa acasă. Intrată în casă, începe să plângă în hohote că a obosit tare rău de tot. O ţin în braţe şi o liniştesc. Mai în glumă, mai în serios, îi spun că doamna aia s-a mirat de ea şi de-aia plânge. Chestia asta pare s-o calmeze, nu spune nimic. Dar reţine.

Peste 2 zile, dimineaţa, în drum spre grădiniţă, ne întâlnim cu doamna.

-Fetiţă frumoasă, ce mai faci tu, micuţo...N-o lasă să vorbească, îşi încrucişează mâinile şi apoi cu un deget acuzator îndreptat înspre doamna, îi spune :

-Tu! Da, tu! A zis mama că te-ai mirat de mine! De ce te-ai mirat de mine? Spune!

Doamna se uită la mine şi încerc s-o dreg, spunându-i că Andreea e reţinut că doamna i-a remarcat ochii.

-Da, da, are ochii mari şi frumoşi...

-Mulţumim tare mult, o zi bună, noi mergem la grădiniţă şi la lucru, spun, înainte de-a mai zice Andreea ceva din casă.

Astăzi îmi spune că şi ea se poate uită în oglindă ca mine. Şi-mi arată cum. Speram să nu fie atât de evident. Dar asta sunt. Fără justificări.

La prânz, mergem să luăm aer şi să facem castele de zăpadă. Apoi mergem la mici cumpărături, la Kaufland. În faţă noastră, la case, un individ în pantaloni lungi, largi şi negri, genul fustă, geacă din piele(cum altfel?) şi fular cu motive geometrice, curcubeu de culori. O pereche de ochelari mari, negri, îi acoperă jumătate de faţă şi îl protejează de soarele orbitor din Kaufland şi de ochii muritorilor. O barbă blondă îi stă ţeapănă pe...bărbie.

Andreea se uită fără rezerve la el şi nu vorbeşte. Ea tace foarte rar. Se dă un pic în spate să se uite mai bine la el. Individul achită  ce şi-a cumpărat şi se dă un pas mai încolo, aşteptând pe cineva. Andreea se uită în continuare lung la el. În timp ce noi punem în cărucior cumpărăturile, începe să dea din mâini, arătând spre ipochimen :

-Mie nu-mi place deloc de el! Nu ştiu de ce dar nu-mi place!

Taică-său, cu faţa imobilă, se preface că nu aude. La fel, casiera. Individul, nu ştiu. Eu, cu spatele la el, râd.

Plecăm din magazin. La maşină, ne spune de ce nu i-a plăcut domnul.

-De la barba aia nu mi-a plăcut, mama!

-Dar şi naşul are barbă!

-Dar pe el îl iubesc!

Micul Prinţ

"Apoi reveni la vulpe:

-Adio, îi spuse el…

-Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.

– Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.

– Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.

– Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.

– Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…

– Sunt răspunzător de trandafirul meu… repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte."

Ionu' al meu, acesta este un fragment din Micul Prinţ de Antoine de Saint Exupery. Ce voiam să-ţi spun, spun aceste cuvinte atât de bine! Sara este trandafirul nostru. 

Nu sunt eu norocoasă?

Sunt zile şi zile la lucru.

Zile în care întâlnesc oameni frumoşi. Din toate punctele de vedere. Oameni, care, indiferent de funcţie, nu se dau "loviţi" când e vorba să mă ajute. Uneori mă ajută chiar şi fără să cer asta.

Dar sunt şi zile în care singurele arme ale unor "lideri" rămân bârfa, jignirea şi ameninţările. Vezi scandalul recent cu cei care rămâneau în funcţii fiindcă admiteau orice de la şefii lor, sub pretextul că au acasă familii. Şi îşi întreţin familiile dar nu şi respectul de sine. Eu sunt cu adevărat norocoasă fiindcă am prea puţin parte de asemenea specimene de şefi. Câte unul chiar nu contează. Pentru că există cei care-mi fac zilele la lucru atât de frumoase. Se ştiu ei. Şi le mulţumesc!

E o luna încărcată, clar. Dar asta n-ar trebui să ne răpească din calităţile umane. N-ar trebui să ne facă parte din "Ghidul nesimţitului".

Iubita mea fetiţă îmi spune că mă iubeşte.

-Te iubesc şi eu, princess!

-Dar eu te iubesc mai mult, mama!

-Cum aşa?

-Păi eu te iubesc aşa mult fiindcă tu eşti mama şi tu...tu faci atât de multe, mama! Şi pentru asta te iubesc eu mai mult, mama!

Nu sunt eu norocoasă?

Las aici aceasta :

Sursa : https://mariaisopescu.wordpress.com/tag/management/

Aşteptări

Aşteptări de toate felurile :

Mici, crescuţi de bunici, când părinţii sunt plecaţi în străinătate sau la lucru, aşteptăm să se întoarcă cei care ne-au adus pe lume. Şi, mari, tot cu dorul în suflet şi cu aşteptările neîmplinite, aşteptăm să întâlnim iubirea cea mare şi el/ea să ne iubească aşa cum n-am fost iubiţi, apreciaţi, ascultaţi când era timpul. În mica copilărie. Şi punem alt preţ pe iubirea cea mare deşi ar trebui să-i dăm exact valoarea pe care o are, fără să o legăm de aşteptările noastre de când eram copii.

Aşteptăm de la educatori, învăţători şi profesori să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, să ne înveţe magia minţii lor, să vadă în noi ce avem mai bun. Şi nu prea se întâmplă...

Aşteptăm. Vara, să vină iarna, cu magia Crăciunului, cu zăpadă, cu vâltoarea căutarii cadourilor, cu bucuria şi speranţa unui an mai bun. Iarna, să vină vara, cu magia soarelui şi a luminii, a zilelor lungi şi plăcute la vreo piscină sau sus, la Vidraru.

Aşteptăm să nu ne mai doară când moartea cuiva drag ne ia prin surprindere, zvârcolind totul în noi. Aruncându-ne în tristeţe, în negare, în lacrimi fără sfârşit, în pustiu. Aşteptăm să nu mai doară, să mai auzim încă o dată glasul celui plecat, paşii pe hol, să mai simţim o mângâiere fină, un sărut. Un sărut care nu mai vine. Şi doare.

Aşteptăm împăcări eliberatoare, iertări şi uitări.

Aşteptăm să fie alţii mai buni deşi ar trebui să începem cu noi. Să fim noi mai buni cu alţii. Cu noi.

Ca să nu mai spun de aşteptările pe care le avem de la şefi. Dar şi ei au aşteptările lor legate de noi. Când nu se potrivesc, despărţirea e inevitabilă! Deşi ar fi aşa de simplu cu puţin respect reciproc!

Sunt aşteptările uneori otravă, alteori balsam pentru suflet. Depinde numai de noi ce şi cât balast lăsăm în urmă şi cum trăim frumos clipa de acum. Cum am mai spus.

Fotografii : arhiva personală