40

264 de postări și peste 48 000 de vizualizări. Comparativ cu alte bloguri, nu înseamnă nimic. Din fericire, anii de când scriu mi-au adus și bucuria lucrului făcut doar pentru sine, nu pentru vizualizări, bani sau mai mult din orice. Căci am orice mi-aș putea dori. Și având totul, mai dau în extreme și nu pot să nu mă mir cum mai aleargă cineva după lucruri care mă uimesc...însă dacă nu le au, e normal să și le dorească. Lucruri care să le aducă atenție, iubire, integrare. Integrare, uite! De care avem cu toți de când gripa asta nouă face prăpăd. Iar de atunci, toate răutățile par la mii de ani distanță. Și viață nu avem decât una. 

40 de ani și aproape toate dorințele împlinite. Cu timpul acesta petrecut acasă, mi se îndeplinește încă un vis. Prinde aripi. În vis, oricum le-am trăit pe toate. Am avut norocul acesta, să visez frumos și să întâlnesc și oameni frumoși, să-i iubesc necondiționat. Și asta să fie suficient. Nu rămânem decât cu ce am iubit?

Astăzi, princess a învățat să-mi împletească părul. După care mi-a zis: 

-Mami, îți dai și tu jos cearcănele alea? 

Aș putea. Dar ele sunt nu doar moștenire de familie, ci și semne ale nopților nedormite pentru visul care e copilul meu și nu le-aș schimba pentru nimic. Le acopăr cum pot cu ustensile secrete și când n-o fac, se trezește câte un manager să mă întrebe ce-i cu ele. Acum știu și ei. Deunăzi, când princess mă îmbrățișa cu foc și i-am atras atenția că mă rănește, îmi zice:

-Dar asta e iubirea extremă, mama! Iubireeeee, iubire...

Și de iubire am avut parte. Am încă parte. Pentru că sunt foarte norocoasă. 

Cu spanacul pe care vreau să i-l ofer prințesei, nu prea am noroc. Îl pun pe masă și îi atrag atenția, ce bine mai arată! 

-L-am văzut, zice. Nu mă convingi. Nu mă impresionează deloc. 

Nu a mâncat. 

Mai încerc și cu fasole verde. Când nu e atentă, îi duc la gură o bucățică.

-Ce faci, mama? Nu mă respecți deloc? Nu mai mănânc nimic dacă-mi faci asta! 

Nu am mai încercat.

Acum două zile:

-Mama, pe vremea ta existau pixuri?

-Existau, princess, cum să nu?!? Nu am 300 de ani!

-Chiar, existau?

Nu de mult, m-am mirat de o creatură dintr-un film sf. Că e oribilă, rea și urâtă.(Și era  film dar cunosc și pe cineva în realitate așa). 

-E o creatură, mami! Te aștepți să fie frumoasă și parfumată! Creaturile sunt urâte și fioroase, să se teamă lumea de ele! 

Cam da...

Stau pe fotoliu și citesc iar ea se uită la film. Vreo 30 de minute. Când mă ridic, îmi spune:

-Bine, mama, că te-ai ridicat! De douăzeci de ani aștept momentul acesta!

Iar eu am așteptat-o toată viața. Stă cu capul pe mine și cu picioarele pe perete, uitându-se la desene. Îi mângâi părul cu mâna stângă, mâna ei dreaptă e în mâna mea dreaptă. Fericire. Se întoarce din când în când și se uită în ochii mei, trăgându-mă de nas. Fericire. Scriu ca să nu uit clipele astea magice.                                            

Vor trece toate. Și gripă, iubiri, lacrimi și dureri. O să rămână doar niște cuvinte pe internet, date într-un infinit de date. De ziua mea, îmi doresc doar sănătate pentru cei pe care-i iubesc, în țara asta, veniți din Franța, din Italia, Spania, Germania, Austria, Grecia, Anglia. Aflați acolo. Nu se știe ce vremuri vor veni, însă mereu avem doar clipa de acum. Realitatea de ieri nu mai e. Trebuie să ne adaptăm rapid. Oricât ar fi de greu. Eu mai am umor. Am de gând să-l folosesc. 

                                                         

Poate că trebuie să trecem prin ce-i mai rău ca să iubim din nou. 

                                                  

Frenezie

Acesta e cuvântul care ar putea descrie mai delicat atmosfera din aceste zile. O nebunie cu pălărie, ceva a la Greta Garbo. Râdem, glumim, visăm cu ochii deschiși la primăvara care ba e, ba nu e, vine ea, această primăvară decisivă și pune capăt temutului și enigmaticului virus care ne-a schimbat viețile. Și nu vine, în Madrid chiar a nins, îmi zice soră-mea. Iar oamenii, care ar trebui să stea acasă, să se protejeze și să-i protejeze pe cei dragi, nu stau. Cuprinși de aceeași frenezie. Să mai ia făină, ulei, drojdie, hârtie igienică, ibuprofen, ba nu, paracetamol. Căci se pare că a fost ibuprofenul care a făcut mai mult rău decât bine victimelor noului tip de gripă. Și nici primăvara cu temperaturile ei nu ar face ceva decisiv împotriva gripei. Iar în aceste condiții, cu rețele sociale pline de știri false, de sfaturi neavenite, să spui unei populații în plină...frenezie, să se liniștească, să nu intre în panică, e ca și cum ai ruga un copil de doi ani, într-un desăvârșit tantrum, să se potolească de la sine putere! Ce naiba, trageți aer în piept, viața merge mai departe! 

Frenezie...

Un bătrân cade pe stradă, își sparge maxilarul în urma loviturii, se învinețește rapid, nu mai mișcă deloc, mâinile îi stau cuminți pe lângă el, parcă șoptind, asta e, bătrâne, te-am servit cât am putut. Bastonul îi alunecă pe treptele din fața hotelului iar plasa de Catena i-o ridică un bărbat în uniformă care se uită neputincios la el. Cineva cheamă salvarea. Trei adolescente privesc scena uimite. Era chiar în spatele lor când a căzut. Angajații unui cazinou, ieșiți la o țigară, tremură în papucii de lucru. Își sting otrava și intră de unde au ieșit. Asta-i viața. Un pariu. Ultimul pariu.

Gripa se întinde, stăm acasă, lucrăm cum putem. Uitate sunt crimele, violurile, incendiile, despăduririle, autostrăzile, fețele pentru care unii care nu lingușesc sefuțe grandomane, răutățile celor prinși de prea nimicul vieții, discuțiile sterile de pe grupurile de mămici. Toate deșertăciuni. Am tot glumit pe seama panicaților care s-au bătut pe dezinfectanți, de cei care au cumpărat primii fasole și făină. Oare pe săpun de ce nu se bat, ne întrebam...

Frenezie...

O bătrână, cu plasele încărcate de te miri ce, cu hârtie igienică să-i ajungă  mult timp, încearcă să se urce în autobuz, se dezechilibrează și cade pe spate. Nu dă drumul plaselor. Nici hârtiei. O ajutăm fiecare cum putem, o ajutăm să se așeze. Privește drept în față. Nu știm nici unul ce va urma. Poate vom râde de toate luptele pe hârtie igienică. Ei, bătrânii noștri, au mai prins vremuri din acestea cumplite. Nu vor să le retrăiască. Noi, adulții de acum, care am prins și vremurile dinaintea revoluției, cozile de la 4 dimineața, penele de curent, criza din anii 90, bulversarea din 2008 dar și vremuri fericite, cu tot felul de toane și mofturi împlinite, nu concepem să trăim dezastre. Credem că e doar un vis. Și ce e trist...e că nu e vis.

Bube și noroi

Era despre babe și noroi titlul dar se potrivește foarte bine și așa.

Tradiția populară atribuie aceste zile din martie Babelor, o vreme schimbătoare din lună. Dochia, fată de împărat, fuge pe munte ca să scape de un rege cotropitor care o voia de nevastă. Tot fugind, aruncă rând pe rând cele nouă cojoace dar când ajunge în vârful muntelui, află că iarna acolo nu și-a pierdut puterile și atunci, de supărare, îl blesteamă pe Dumnezeu. Acesta, și mai mânios, o transformă în stâncă. E ceva grozav în acesta legendă legat de ce-ți pot face vorbele rostite la mânie. Cum te pot încălzi, îți fierbe sângele în vene, adrenalina atinge cote alarmante, cortizolul se transformă în cel mai mare dușman al tău și...îngheți. Dispoziția umană în situații limită, nu? Pentru unii, ar fi doar dispoziția femeilor, ca și cum bărbații nu ar avea și ei comportamente distructive, borderline. Uite, chiar în legendă, Dumnezeu, care niciodată în legendele populare nu e de gen feminin, ci de gen masculin, o transformă în stâncă pe Dochia. Păi nu putea el să-i mai dea o șansă bietei fete urmărită de ghinion? Din bube, mucegaiuri și noroi iscat-am frumuseți și prețuri noi, cum bine zicea Arghezi? Nu, nu putea, și Dumnezeul acesta e creat după chipul și asemănarea noastră. Un Dumnezeu borderline. 

Și apoi, noroiul...ai zice că mai multă civilizație, mai puțin noroi. Ei, da! Civilizație poleită, sub ea, tone de mizerie. Din care unii își fac coroană, împăunându-se. Apărându-și "sărăcia, și nevoile, și neamul", cum zicea neinspirat bardul nostru. Sau poate l-am înțeles eu greșit în acest vers. Și dacă tot au noroi din plin, de ce să nu-l folosească? De ce să nu-l folosească drept armă? E mai simplu decât să gândească. Parafrazând o reclamă : Gândesc așa că așa gândesc toți. Fire de praf, fire de stele sau poate doar noroi suntem noi. Cred că fiecare alege ce este. Zilele acestea din martie contează prea puțin. Legat de zilele de mizerie, de cei care cred în tot felul de teorii nefondate și mai ales de cei care cred, alarmant de stupid, că gripa asta nouă îi "alege" pe cei răi și îi ferește pe cei buni, îmi aduc aminte de o profesoară de istorie care ne spunea că în perioada posturilor mari, oamenii, de două mii de ani încoace, devin tot mai răi, tot mai javre(părerea mea). Mușcă fără discernământ. Dar țin post. Iar asta îi purifică de tot. Dumnezeul din marketing al vegetarienilor sigur se bucură. Preoții jubilează. Mai fac un ban. 

Iar pe final, redau alintul unei mame "bune" pentru copilul ei:

-Futu-ți gura mă-tii de copil, dacă nu erai sufletul meu, te mâncam! 

Mamă bună. 

                                                 

Foto : Alice G.