Cameră

În dreapta, cum intri pe ușă, o comodă pe care stă un televizor vechi, cu tub, cutii goale în alte cutii goale  și un recipient de gel Glade, de mult consumat. O bobină uriașă de ață care nu va fi folosită niciodată. Două scaune diferite, unul alb, rotund, din metal și altul negru, din lemn, pătrat. Contraste.

Un scaun, încă unul, aproape de sobă și, lângă sobă, multe sticle cu săpun lichid. 5. 

O cutie de pantofi sub scaun cu un buștean fără nici un rost pe ea. Un tablou cu crizanteme, ireal de frumoase și de reale pe un perete. Un  ceas de perete, nefuncțional. Ca și cum timpul ar fi stat. 

În stânga, o masă cu un televizor LED. O ladă frigorifică de mari dimensiuni. Aproape înfricoșătoare. Aproape. Deasupra, o icoană. 

Un pat mediu și o canapea extensibilă care are cel puțin treizeci de ani. Mușcate pe marginea canapelei. 

Linoleum pe jos, pe parchetul călcat în picioare de mii de ori și spălat cu tot felul de dezinfectanți și apă fiartă de sute de ori.

Liniște. Rece.

Perdele albe, curate, parfumate cu Lenor. 

Timpul care trece. Sau poate noi ne trecem. Trăind în trecut, așteptând cu înfrigurare în loc de nerăbdare viitorul. 

Veste din lână în cuier. Termopane și luminițe de Crăciun agățate de o candelă fără ulei.

Cartoane, prosoape, haine, amintiri cu ierni bogate și pantaloni groși, tot din lână, care făceau țurțuri pe noi. Dulce copilărie. Și amară, pe alocuri. Îndepărtată și atât de aproape.

Un calendar care să ne reamintească de Sfântul Andrei. 

Tot felul de amintiri în cameră. Par să nu aparțină nimănui. Și totuși aparțin tuturor. 

Vântul schimbării, nu al celor de la Scorpions, bate fără grabă. Nu se duce nicăieri. Numai noi. Și vântul pare să spună doar atât: a fost odată ca niciodată. 

                                               

Foto : toamnă in parc. 

Adriana P. 

Love is a losing game

Love is a losing game, cântă tare Amy Winehouse, moartă de ceva vreme. Amy, nu dragostea de care cânta. 

Love is a losing game/Played out by the hand/Love is a losing hand/More than I could stand/Love is a losing hand...

Trec peste tristețea artistei și ascult Personal Jesus. Mai bine așa. Sunt măști peste tot, în frunzele orbitor de roșii care cad puzderie pe străzi și mă gândesc că niciodată n-am văzut atâtea nuanțe de roșu, în preajma magazinelor de tot soiul și mă gândesc că niciodată nu am simțit atâta ură, atâta dezbinare...poate când mergeam la vot să nu iasă Corneliu Vadim Tudor președinte, Ponta, Dancilă, sau poate în preajma unor referendumuri stupide privind dreptul tuturor oamenilor de-a face ce vor cu corpul lor căci e al lor și doar al lor...

Dar și acestea mi se par înfiorător de departe. 

Mă uit atentă în jur, e o dimineață cum sigur au mai fost dimineți pe pământ și opresc muzica să surprind niște imagini pe care să mi le reamintească Google Foto peste un an. Opresc clipa iar apoi același Google îmi atrage atenția să închid activitatea vechiului telefon simțind că,  uite așa, cu o atingere, am închis nenumărate uși. Îmi pun repede masca, nu cea medicală, să nu se observe, dau pagina căci așa cum mai mai spus, o rezistență e de cele mai multe ori doar o agățare. Ca și cum te-ai agăța de aer să te tragă din nisipuri mișcătoare. 

                                                             

Necomunicare. Îmi sună în minte această necomunicare de care sunt suspectă. Suspect de aproape. Dar nu mă mir așa cum nu mă mir de unii ipochimeni cu veleități de manager(?) dar nu, nu e vorba de ei, care nu salută nici când îi saluți tu prima deși CBM specifică cine salută primul, indiferent de statut, vârstă, funcție. Ce tot vorbesc de CBM? Nu există. E plin de adulți în care zace amorțit câte un copil care n-a fost validat niciodată. Degeaba facultăți, degeaba specializări, degeaba haine sau accesorii de firmă. Dacă dragoste nu e, nimic nu e...

Scria Marin Preda.

E frică.

Dezbinare, ură. Iar firul care desparte dragostea de frică e atât de fragil. Ca niște puncte de suspensie care nici nu incheie, nici nu incep. Ci. Vorba aceluiași Preda. 

                                                     

Secretara Baba

După ultima faptă comisă, aș vorbi eu despre asta, dacă mi-aș aminti, am început să prestez muncă în folosul comunității. Nu e rău, am pauze dese, port și mască , nu mă recunoaște nimeni. De parcă ar mai conta. Psihologul ăla care mă consiliază acum, ca să vorbesc în termenii lui prețioși fiindcă eu aș zice că mă tratează ba de una, ba de alta, sunt prea multe să le redau, spune că am blocat ce mi s-a întâmplat și mă prefac că nimic n-a avut loc. Dacă ar ști el câte știu eu...

Uite că munca îl înnobilează pe om! Așa că muncesc, să devin o doamnă , ce plua mea! Asta nu-mi aparține, am auzit acum ceva zile niște femei în parc depănând amintiri din studenție și una povestea de o doamnă lector cu mai mult de trei inele și zeci de brățări spunând că e o doamnă , în plua ei, parchează unde vrea ea, viitoru'e al femeilor și face ce vrea cu viitoru'ei. Că trecutul îi făcuse ce a vrut el cu ea. Și-am vrut să râd dar nu se cădea că eu adunam gunoaie din jurul parcului și era evident că și trecutul meu, în plua mea, făcuse ce-a vrut el din mine. 

Bine că nu mai am nici limbrici, nici enterocolită. Doamne ajută, că toate trec. Psiho asta al meu, că am observat că așa se zice, medicul meu, ai mei(ăștia fiind șefii pe care de obicei îi pupă în dos deși îi detestă și sentimentul e reciproc), mi-a zis că e o modalitate de-a atrage atenția. Căcarea lumii, ca să zic așa! Adică țara arde și baba se piaptănă! Eu fiind fix baba aia. Înțelegi, nu? Eu sunt Baba. Je suis Baba. O fi, nu spun nu, unde era tata când aveam nevoie să mă vadă? Dar știu, psiho al meu nu știe, tata  se căca pe el de atâta băutură. Un pămpălău care își făcea curaj bând tone de alcool ieftin. Deocamdată nu-i spun nimic la nenea psiho, mai trece timpul, că și lui îi zboară mintea în alte părți când mă consiliază, chipurile. Pămpălica de tata, așa pămpălica cum e, s-a lăsat de alcool de ceva timp, că era să moară și i-a fost frică de a albit, îmi plătește cash terapia. Zice că măcar atât poate să facă pentru mine. Aș putea să mă împac cu el, să fac pace cu ce-a fost dar tot e ceva care mă ține. Spune-mi ce e, dacă ești atât de deștept, i-am dat replica lu'nenea psiho dar el, calm și cald, că nu înțeleg unde ține și căldura și calmul, mi-a spus că nu discutăm în terapie despre el ci despre mine. Și atunci am știut că nu vreau să fac pace cu trecutul, că încă îmi dă un sens, o valoare și m-a bufnit plânsul că nu pot să mă uit pe o fereastră fără să mă gândesc la toți iubiții, la tata, la serviciile nenorocite pe care le-am avut, că nu pot să fiu recunoscătoare că nu sunt bolnavă(cât de cât, deh) fiindcă trăiesc întreagă în tot ce-a fost. 

Hopa așa, că se întâmplă ceva în parc, să mai strâng câte un muc de țigară, parcul e locul preferat de adolescenți pentru viciile lor mărunte. Câțiva copii vin în fugă să le spună părinților că un bătrân aruncă cu apă fiartă de la geam și amenință că se duce la poliție dacă se mai joacă. Părinții, calmi și calzi, tot ca psiho al meu, îi liniștesc, să coboare, dacă are curaj. Copiii zburdă din nou, vorba poetului, dacă-i copil, să se joace...

Nu după mult timp, o tipă cu ochii goi și care pare că n-a văzut de mult o oglindă fiindcă au închis la oglinzi de când cu pandemia, se repede la copii, amenințându-i și ea cu poliția. Mămicile, deranjate din discuțiile lor legate de ce mai gătesc și ce fac cu vaccinarea care devine tot mai amenințătoare, se îndreaptă spre tipa cu ochii triști. Îmbrăcată într-o salopetă de sudor, se trage compulsiv de părul lung și prins într-o coadă. O urmăresc cu coada ochiului. Parcă e o colegă de la Gheorghe Preda. În fine, are tot ce-i trebuie. Zice că a cumpărat aleea pe care se joacă copiii. Ea cu tati al ei. Copiii râd și îi spun în batjocură că nu se poate așa ceva. Îl strigă pe tati, bătrânul care arunca cu apă fiartă pe copii. Mamele, una câte una, îi spun că parcul e pentru copii, să se joace, nu e ora de liniște, până atunci au voie să se joace. Coboară și bătrânul și se repede ca un cocoș la câte un copil, aceea e strada lor și îi invită pe toți la el în casă să audă cum se aud de tare copiii! Și atunci râd  ca o nebună, auzi la el, ce-și mai dorește carne proaspătă în casă! O mămică îi spune că a înregistrat convorbirea și se aude foarte clar când moșul a spus că i-a fotografiat pe copii și știe unde stau, la care bătrânul cu certe înclinații incerte, desigur, ia foc și o amenință că îi toarnă gunoiul în cap, că toată scara e a lui, să se ducă dracului cu toții! 

Și eu credeam că sunt eu puțin dusă....

                                                        

Foto : Tăcere. Alice G.

Tenebre și Mica enciclopedie Lykke

Explică dexonline.ro că tenebrele ar fi întunecime, beznă, întuneric, obscuritate. Unde întunecimea e primul sens, cu o forță mai mare de redare a semnificației decât bezna, decât întunericul. Lăsând întunecimea deoparte, mă îndrept spre o carte citită recent, Mica enciclopedie Lykke, În căutarea celor mai fericiți oameni din lume, scrisă de Meik Wiking. Începe așa cartea : 

-În ce mai credem noi, Sam?

-În faptul că există bine în lumea asta, domnu'Frodo. Și că merită să lupți pentru el. 

A spus-o Tolkien. Dar cum spune și Wiking mai departe, în zilele noastre, este mai ușor de observat lupta, decât ceea ce este minunat. Ceea ce mă duce iar cu gândul la tenebrele care ne înconjoară și folosesc intenționat pluralul. Mi se întâmplă și mie, se întâmplă și altora, important este să vrem să ieșim la lumină, precum Iona din burta peștelui. Să avem speranță, să ne recunoaștem întunecimile, să le acceptăm și să facem bine. Iar dacă nu putem să facem bine, măcar să nu facem rău. 

Pe tine ce te face fericit? Nu răspunde imediat. Nu e o întrebare ușoară și poate vei vrea să-ți spui doar ție, să nu cumva să omiți ceva sau pe cineva. De parcă fericirea nu ar porni din noi și cineva ar fi responsabil pentru fericirea noastră, pentru identitatea noastră. Îmi amintesc atât de clar, după aproape douăzeci de ani,  o fată care se ruja într-o baie și care a spus răspicat că ea e femeia lui Dumitrescu, să zicem, nu-mi amintesc a cui femeie a spus că e, ci doar cum s-a prezentat ea. Era a cuiva, nu era cineva și părea și mândră de asta. Cine știe dacă asta n-o făcea pe ea fericită? Îi dădea o direcție de urmat, poate chiar puțină lumină într-o lume cu beznă. 

Spune Wiking așa, legat cumva de identitatea fetei obiect: 

Cheltuim bani pe care nu-i avem, pentru a cumpăra lucruri de care nu avem nevoie, cu scopul de a impresiona oameni pe care nu-i agreăm. [...] Așa că poate ar trebui să ne gândim cum să transformăm ideea căutării fericirii în fericirea căutării. 

Nu e ușor într-o lume în care cele mai mari obstacole în calea fericirii sunt sentimentele de inferioritate și de excludere. Poate așa se explică de ce sunt atât de mulți oameni tenebre în jurul nostru. Tenebre sunt, tenebre împart. Se simt excluși, inferiori, mici. Cum să se simtă ei importanți? Fericiți? Făcând ceea ce știu cel mai bine. Întuneric în ei, întuneric în jurul lor. Nu știu dacă-i ajută o răutate și o divagație de cinci minute. Pe orice temă, de la Covid la vaccin, de la studii la cărți citite, de la mașini și alte bunuri la ceea ce este cu adevărat important în viață. 

România nu e în topul țărilor fericite, era de așteptat. Românii nu au limite. Pentru că au blocaje emoționale. Cât paradox în asta...Nici nu suntem singuri, de altfel. Singurii în întuneric. Mai sunt. Mă tot gândesc la asta:  nici confortul, nici achizițiile materiale nu sunt respect de sine. Nici fericire. 

                                                      

Conectare

Răscolim prin timp. 

Ne căutăm moment de moment, ghidându-ne după emoții. Iar ghidul e hoț, e mincinos, nu ne arată drumul bun, cel de acum. 

Înțelegi ce spun? Probabil dacă ai cunoscut vreodată pe cineva cu care să te conectezi atât cât să simți că ești bine și că e bine pe lume, știi ce zic. Emoțiile au fost, acum nu e în legătură cu ele. Conectarea e în prezent, nu atunci, nu în căutările trecutului. Conectarea e un dar. Cu noi, cu ceilalți. O binecuvântare. Tare mult îmi place acest cuvânt : binecuvântare. Are tot ce-i trebuie. 

E frig. Cam frig pentru timpul acesta din an. Dar are și "darul" farmecul lui. O să înnebunească salcâmii și teii o să ne picure divin de arome în suflete. Tot o conectare și asta. O binecuvântare.

Se apropie Sărbătorile. Perioada în care am putea să fim mai buni. Dacă am avea cu ce. Mulți ani mi-am zis că iată, oamenii coboară atât de jos din cauza deceniilor de comunism, de sărăcie, de lipsuri fizice și spirituale. Însă comuniștii nu mai sunt(sau sunt dar asta e o altă discuție), oamenii nu mai mor de foame. Mor fiindcă mănâncă rău, greșit, compulsiv și se îndoapă cu tot felul de toxine, de la țigări și alcool, la gânduri negative și prejudecăți. Construiesc ziduri și fortărețe în jurul propriilor conștiințe. Nu care cumva să ajungă la ei, să se...ați ghicit : nu cumva să se conecteze cu ei înșiși. Căci e un munte de  durere acolo. Mult de lucrat. Și numeroase de iertat. 

Răscolim prin timp, ne dăm singuri dreptate că trăim într-o țară care nu face nimic pentru noi deși nici noi nu facem pentru ea, suntem copiii nimănui, neconectați la prezent dar cu toate acestea vrem un viitor mai bun, autonomie, nu tirania celor bogați, a măștilor sau a vaccinurilor care vor să ne ia...ce? Ce să facă cu asemenea minți? Nu suntem atât de destepți cum pretindem. Să știi ceva nu e totuna cu a fi vreo minte stralucită. Vrem dar nu știm ce și de ce. Vrem fiindcă n-am avut. Conectare. 

Conectarea este binecuvântare. Când nici nu e nevoie de multe cuvinte și ne înțelegem și cu măști, de la distanță.

Am descoperit în Apeirogon acest citat din Borges: Când sunt cu tine și când nu sunt cu tine e singurul fel în care pot măsura timpul. 

Dragoste. 

Iar Colum McCann, autorul cărții mai sus menționate, spune așa :

Cel mai de seamă război sfânt este acela dus pentru cucerirea sinelui.(...) Amintire. Traumă. Rima istoriei și opresiunii. Schimbările generaționale. Viețile otrăvite cu îngustime. 

Ai crede că e vorba despre noi. Nu e. Dar ar putea fi. 

                                            

Foto : galben de viață. Alice G. 

Ponel

Se crăpa de ziuă când Cornel Întuneric a decis să meargă la primărie să-și schimbe numele. Citise și el câte ceva la viața lui dar traiul cu numele lui nu i se mai părea ceva de suportat. "A rose by any other name would smell as sweet" i se tot perinda prin urechi. Adică, își spuse el, poate să mă cheme oricum, asta nu afectează ceea ce sunt. Ei, pe dracu' și pe alt demon, nu mă afectează! Toți îmi pocesc numele, mă alintă Corneluț, Corneluș, Cornel-Bănel-Costel! Măcar să fi fost un Costel cinstit acolo...dar așa nu mai merge!

Soarele era sus pe cer când Cornel, proaspăt ca o dimineață cu miros de tei și miere, încă mai căuta în sertarul cu acte certificatul de naștere, portofelul cu cartea de identitate și documentul în care justifica schimbarea numelui. Știa, înțelegea și era perfect conștient de ciudățenie: voia doar schimbarea prenumelui, nu și a numelui. Pufăi mândru. Păi Întuneric era un nume de efect. De efect și cu efect. El avea o problemă cu Cornel. Cornel prea seamănă cu Dorelul din reclamele vechi și din realitatea imediată, cu un muncitor care sapă singur la un șanț în timp ce colegii lui, vag superiori, îl sfătuiesc de pe margine ce să facă. Toți suntem experți în viețile altora. În șanțurile, gropile și țevile de pe șantierul altora.

Se hotărî să meargă cu bicicleta dar apoi se răzgândi. Era plină de praf și, de altfel, nu era așa de mult de mers până la primărie. Soarele e bun astăzi, își spuse omul. Îi trecu prin minte să-și spună Sorel, de la soare. Prea ar fi fost ciudat. Sau mai bine Aurel. Și mai ciudat. Te pomenești că mi-o fi dor de numele meu, se certă el în gând. Cornel, Sorel, Aurel, Ponel, Costel, Bănel, bă, băiete! Ce faci? Să șterg bicicleta de praf sau să plec pe jos? O las la primărie, lângă gard...dar mă vede secretara aia cu cârlionți în cap, zici că-i Prodanca! Cum o chema-o oare? Poate să o întreb acum...Are ea ceva într-o dungă, nu stiu ce, nu-mi dă pace deloc poza ei de la Facebook! Nu mai bine intru să văd cum o cheamă? Așa, care o fi parola? MinunatU1, bună parola, se alintă el mulțumit. Na! Ce bună-i asta! Păcat că e bună doar pentru ea, daca ar fi mai flexibilă, și-ar săruta singura păsărica! Să-i dau un like, nu că s-ar simți ea mai bine că-i dă un Cornel like dar totuși...și o vorbă auzită la un verișor îi tulbură șirul gândurilor: Cu un bună trăiesc și o lună! Ce-o fi vrut să spună cu asta? Ce mă interesează pe mine că Gen Z zice că blugii skinny sunt out? Trăiască blugii skinny! Prin ei se vede tot și câte vise umede pot să am...

Cornel Întuneric își zâmbi cu drag în oglindă. Hai că nu mă mai duc să-mi schimb numele. Ce dracu'! Pe secretară o cheamă Hortensia. Hortensia Întuneric. Bun nume!

Foto : Alice G.

Timp

Încă puțin, își spune femeia, încă puțin. 

Apoi își strânge lucrurile personale cât mai aproape de ea. Pentru a se folosi de ele, să nu i se fure. Să-i dea sens. Și acest sens pe care simte că i-l dau lucrurile care sunt tot lucruri, orice ar fi, oricât de valoroase, o strânge nemilos, invizibil. Dă să plângă dar n-o face. Se scutură ca de un frig interior. "Tu ai friguri, mama!", i-ar fi spus bunica ei. "A trecut un diavol pe lângă tine și te-a încercat", ar fi continuat. Dar bunica nu mai era...Și ar fi putut să o sune mai mult când era în viață dar uite că n-a făcut-o. N-avea timp, își spunea. Tot timpul era numai pentru ea și credea că ea e timpul.

Își privi mâinile. Știa că se spune că reprezintă cartea de vizită a unei femei. Se revoltă în sine. O femeie nu e doar atât. E mult mai mult. E toată tot ce-a făcut, ce a vorbit sau simțit, cât a iubit. Cât n-a iubit, când iubirea n-a mai fost iubire. Ca și cum n-ar fi fost. Până la urmă, oamenii sunt pentru noi ceea ce simțim vizavi de ei, nu ceea ce credem că știm în legătură cu ei.

Încă puțin, își repetă, încă puțin. Trece și ziua asta. Lucrează fără să simtă, fără să gândească la ce fac mâinile ei. Iar mâinile, își spune oprindu-se din ceea ce făcea ca să se uite la rana de la degetul arătător. O zgârietură roșie ca niște buze sărutate prea mult. Ia pe furiș un marker și desenează deasupra rănii două liniuțe arcuite, una în sus și una în jos. Parcă-ar face cu ochiul, zâmbește ea larg năstrușniciei de pe deget și i se pare că afară a ieșit soarele. De la un zâmbet, se poate oare? Cum zicea mama lui Nică? Ieși, copile cu părul bălai, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Și vremea se îndrepta după râsul meu... 

Nu mai e așa de mult, nu mai e așa de mult, și așa afară plouă, vorbește ea cu ea însăși. Cum n-a mai plouat de mult...iar ea aștepta primăvara, să se ducă în weekend acasă la părinți. Să se ciondănească dimineața amândoi, taică-său să o trezească, ce doarme atâta, iar maică-sa să-l certe, că are timp destul când s-o mărita să se trezească devreme să le facă pe toate, să încerce tot ce n-a încercat până atunci în materie de mâncare, să nu doarmă când vin copiii, să nu doarmă când se fac mari și pleacă la distracție. Apoi taică-său să plece bombănind că nu mai face el treabă în viața asta și uite ce repede trece timpul, că atunci când era el tânăr nu era așa, era timp, taică, să le faci pe toate! Târziu, când soarele îi invadează camera și mirosul de zambile și de narcise îi va gâdila nările deși nici măcar nu ieșise să le mângâie, se va trezi zâmbind copilului din ea: tare bine e la mama, tare bine e primăvara! Așa era ea, putea să țină ochii închiși și să fie în grădină, inspirând adânc aroma florilor de primăvară sau pe malul mării, valurile gâdilându-i picioarele și țipetele pescărușilor picurându-i fiori de libertate în urechi. Apoi mama se va strecura tiptil în camera ei, cu miros de cafea și de pâine prăjită. Și-mi va săruta mâinile și mă va săruta pe frunte ca și cum aș fi tot un copil: Hai, copiluț, să mănânci ceva și apoi să te bucuri de soare...                                        

                                                           

  

                    Foto : Timp. Alice G. 

Postare așa 😁

 Așa.                                                                 

Ca într-un an care se va dovedi chiar mai țepar decât cel dinaintea lui. Să nu ziceți că nu v-am spus. Sau poate doar un an reper. Chestie cu care ne vom obișnui și nebunia de acum va deveni normalitate. Să nu ziceți că nu v-am zis. 

Postare dintr-o zi de lucru nebună. 

Nu merg la lucru sâmbăta și duminica. Dar sunt colegi care merg și unora chiar le place. Săptămâna de lucru de 6 zile și asta pentru niște bani în plus. Bun. Sau bun? Depinde ce-și spun. 

Nu știu. Citesc pe feisbuc despre drama unui coleg. It breaks my heart. It happened before when a young girl died. Și mai doare. Nu sunt dramele mele dar tot doare. Le am și eu pe ale mele. Cum le au și alții. Dragoș Bucur face una nefăcută, de ce, de ce nu, ce să faci, n-ai ce să faci, se anunță disponibil de-a fi înjurat în social media, nu poartă mască și nu se vaccinează, ce naiba...în numele libertății de expresie. Cică. Bine, Dragoșe. Nu purta. Ăia care au murit de Covid nu sunt numere. Ăia care purtăm scârboasa de mască care ne ia atât de multe, nu suntem numere. Suntem speranță.  Sperăm să treacă gripa asta. Să ne facem bine. Ca popor, nu cred. Nu ne facem bine. În încrețiturile creierului nostru e mai multă dezbinare decât unire. Cum zicea Ileana Vulpescu, dezbinarea e cel mai mare dușman al românilor. 

O bătrână cu o mască medicinală albastră, jumătate udă, mă întreabă de filtrele de cafea sau poate de chibrituri. Sau Allah, dracul sau Dumnezeu știe cine ce. Jumătatea aia udă de mască mă scârbește peste măsură și îi răspund, întorcându-mă la treaba mea. Nu pot să nu mă întreb dacă asta n-o s-o îmbolnăvească mai mult decât Covidul. Dă, Doamne,  să nu mai moară și alții...îmi spun. Îmi spun, în Doamne-Doamne ăsta nu cred. Ăsta al preafericiților cu mercedesuri și clopote de aur și al nefericiților care pupă oase și omoară bebeluși la botez.

 Ăsta nu e Dumnezeu. 

-E diavolul. 

Mă uit la bătrânul care îmi spune asta. O fi? 

-E diavolul, îți spun eu, continuă bătrânul. Ne ia cu el. Pe toți. Doamna care v-a întrebat de filtre înaintea mea nu purta mască, ai văzut? Întâi ne dezbină, ai văzut?

-Nu am văzut, îi spun. Încep să mă întreb în ce zi și în ce an suntem. Poate toate astea s-au mai întâmplat, periodic au loc tot felul de napaste... cred că o să recitesc Maestrul și Margareta, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri ce impact a avut acum mai bine de douăzeci de ani asupra mea. Sau poate o să citesc Apeirogon, Fiica ceasornicarului sau Iscoditorii. Timpul devine parcă tot mai neprietenos cu mine, acum e luni, acum e duminică. Sau Fiecare cu povestea lui. Poate doar o să stau la soare, să îmi iau porția de vitamina D3 , după deficitul sever care reiese din analize. O doamnă mă întreabă unde sunt cosmeticele, e prima dată în magazin, îmi spune și o conduc acolo. Îmi mulțumește cald. Îi mulțumesc și eu. Știți voi de ce. Îmi trece prin minte că adepților teoriilor conspiraționiste referitoare la Covid, la măști, la vaccin etc li se pare atât de grav și de inuman ce le fac ceilalți dar nu se uită niciodată responsabil la ce-și fac ei înșiși. Ăia vor să-i otrăvească, să le ia libertatea, să-i transforme în mutanți pe ei și pe viitorii lor copii dar nu se uită că se otrăvesc cu alcool peste măsură, cu țigări, cu tot felul de dependențe, televizor și emisiuni stupide, relații toxice, fast food, cu joburi care nu le plac, care îi istovesc.  

Postare așa. Dintr-un an cum o să mai fie. 

                                                     

Foto 1, la bloc, foto 2, la Obârșia Lotrului. Speranță. 

Ce fac cu dorul?

 -Păi dacă nu vine nimeni să ne spună ce să facem? 

 -Nu vine, nu, că ar cere bani...piar din ăla! 

Femeile dau gânditoare din cap și se uită la mine. Sau prin mine. Cine știe la ce s-or fi gândind? Nu am prins discuția de la început. 

Sunt în vacanța de iarnă și sunt iar la bunică-mea. Aș vrea să vă spun că ningea ca în povești și crengile copacilor se aplecau de atâta zăpadă și liniștea aceea asurzitoare care se aude doar când ninge mult le făcea pe babe, prietenele bunicii, cum le alintam eu în gând, să tacă des, cu gândul la nemurirea...aia pe care le-o promite popa la biserica, dar n-ai să vezi! Nici nu ningea, nici ele nu tăceau. Aveau alt subiect de discuție și cum erau babe emancipate, aveau în față câte o cană cu vin fiert și vreo două, mai tinerele, câte un telefon deștept. Telefonul. Ele, nu prea.

- Noroc, femeie! Ce, răciși?

-Ei, da, nu mai poate omul să strănute, că a și răcit! Strănut! Că e praf, poate... și femeia zice aceste cuvinte mai încet. Și știi cum sunt Taurii, se alintă ea, mai departe. 

Cele două femei care și-au vorbit așa sunt cumnate și nu prea se înghit. Una mă alintă, cealaltă, să-i facă în ciudă, mă gratulează ocazional cu câte o vorbă de duh, crede ea. Iar eu am mereu grijă să-i pun câte ceva pe scaun, ba o lingură, ba un fruct, ba nămol. 

-Toți avem secretele noastre, nu, Silvie? Uite, de ce și-ar fi închis fata popii instagramul și feisbucul? 

Bunica nu zice nimic, se joacă pe telefon și nici n-o interesează viața fetii popii. 

-Aha, zice ea. Care mai vrea vin?

-Eu, eu, sar ele, pe rând. Dar să pui și portocală, auzi? Și scorțișoară, da? Uite, zice cineva pe un grup din ăsta că fata popii avea slăbiciune pentru scorțișoară! 

-Așa, și? Cu ce te ajută asta pe tine? 

Femeia care a spus aceste cuvinte, se repede cu răspunsul, pe care se vede treaba că-l cocea de mult și nu știa cum să-l scoată mai repede din cuptor:

-Păi auzi că a făcut treaba aia rușinoasă, ptiu! 

Bunica-mea se uită la mine să vadă dacă am auzit și apoi zice:

-Ana, dacă nu era treaba aia de-i zici tu rușinoasă, nu erai tu aici să bei vin fiert cu portocale și să belești ochii la cum mimează unii fericirea pe feisbuc! 

-Hai, tu, Silvie...

-Stai liniștită, că la treaba aia îi zice sex și îl face toată lumea care poate. Și nepoată-mea știe de sex, copiii de astăzi sunt educați, nu ținuți în întuneric! Dacă le spui că pe copii îi aduce barza, greșești! Generație după generație, copiii sunt tot mai isteți! Depinde și de părinți și de mediu! Dacă era greu când eram noi copii și tineri, să le fie și lor? Nu prea cred că e bine! 

-Ce te aprinzi așa, Silvie?!? 

-M-aprind, cum să nu m-aprind! Că dacă nu poți să zici sau să faci nimic bun, mai bine taci! Fata aia le-o avea și ea pe ale ei! Și copiii greșesc! Voi, cât ați fost tinere, ați greșit și mai mult, că doar nu ne cunoaștem de ieri! Dacă nu cu fapta, măcar cu gândul! Că nu puteați cu fapta! Dar trecutul e trecut și ce face fata asta cu viața ei, o privește numai pe ea! E timp pentru toate...și timp pentru iertare, fetelor! 

Îmi place de bunica. Mereu vorbește din suflet deși asta nu o împiedică să fie câteodată răutăcioasă. Sau poate era, e ceva timp de când n-o mai interesează viața altora ceea ce m-a făcut și pe mine să n-o mai mint. 

-Dar la mine la ușă și-a făcut nevoile careva! Și femeia care zice aceste cuvinte, începe să plângă. E aceeași care știa de preferințele fetii popii pentru scorțișoară și sex. 

-Asta era! Păi curăță! 

-Am curățat, am pus și scorțișoară, și cafea, ce n-am pus?!?

-Și atunci, care e problema? 

-Problema e că e nepotu-meu! Un prăpădit! Se ține tare că e șef pe nu știu unde! Numai în capul lui! El se ține după fata popii că nevasta nu-i mai dă...sex! Și s-a ținut până fata i-a dat dar după aia n-a mai vrut! Că nu e cine știe ce Don Juan! Apoi a amenințat-o! Că mai voia dar fata popii, nu și nu! Că dacă dragoste nu e, nimic nu e, încheie ea filozofic și oarecum mândră. 

Mai toate babele se îneacă cu vinul. Eu, cu sucul. 

-Auzi, dar de ce s-a căcat la tine la ușă?

-S-a îmbătat de Sfântul Ion, știți că pe fiu-sau mai mic îl cheamă Yanis...

-Și...?!? Toate babele întreabă deodată așa de tare, de cred că o să crape ferestrele. 

-Păi cu o zi înainte, m-a văzut vorbind cu fata popii, mă întreba, săraca, de-o rețetă de chec cum se făcea cândva! Și a crezut că mi-a spus ceva de legătura lor...dar e știut că cele mai bine ținute secrete sunt alea pe care le știu toți! Păi nevasta lui nepotu-meu bănuia și ea ceva dar ea ține la familie...însă nu mai punea neam de poze cu ei toți cinci fericiți pe feisbuc! Și a venit la mine, tanti, dar ce bine arăți, întinerești pe zi ce trece, nici n-arăți de câți ai, oricum nu se vede, și rujul îmi place și aici m-am enervat că nici ruj n-aveam, cine dracu'și mai dă cu ruj? I-am zis doar să-și bage mințile în pantaloni și să lase fata popii în pace că jar mănâncă! 

-Așa! Și după aia?

-Mi-a zis că mănânc căcat! Și eu l-am crescut...Apoi, beat, după ce a chefuit, a venit și m-a făcut de rușine...

-Lasă, fată, nu pune la suflet! Că asta spune ceva despre el, nu despre tine! 

-Eu știu, știu...însă ce fac cu dorul de copilul acela mic pe care-l iubeam ca pe copiii mei? Ce fac cu dorul ăla? Ca și când n-ar fi fost...

Toate femeile, nu știu dacă de la vin sau de la întâmplarea cu nepotul nerecunoscător, lăcrimează. Afară ninge ca-n povești. Tac toate și liniștea ne asurzește. 

                                                     

                                                      

Foto : Mizerie. Alice G.