sâmbătă, 30 iunie 2018

Andreisme de iunie

A fost o lună grea, apăsătoare. Nu doar din cauza promisiunilor făcute de oameni dragi mie şi neonorate ci fiindcă a plouat aproape neîntrerupt. Dar nu-i nimic, e vară, pământul are nevoie de apă,  avem tot felul de umbrele iar în ceea ce priveşte promisiunile neţinute, asta spune ceva despre acei oameni sau poate spune ceva despre mine, fie bun, fie rău. Chiar şi aşa, viaţa merge doar înainte, timpul se scurge într-un singur sens şi avem la dispoziţie fiecare zi pentru a trăi autentic, cu bucurie, cu iubire, cu recunoştinţă. Sigur că cei mai mulţi vor avea argumente că viaţa e grea, că salariile sunt mici, că serviciile prestate de către noi şi ale altora către noi sunt mizerabile, că prea plouă, dom'le, că trebuie sa dai şpagă doctorilor sau vreunui profesor, că sănătatea proprie nu mai este ce-a fost, prea ne dor toate, că tineretul ăsta de acum stă cu capul numai în telefon şi nu mai citeşte nimeni nimic, că...scuze de toate felurile. Când o să avem 70 de ani, nimic din astea n-o să mai conteze, vorbe aruncate la întâmplare sau nu, săptămâni întregi de ploaie, haine care nu ni se potrivesc, şefi neserioşi. O să conteze doar şi cât am iubit. Și cât ne-am iubit, cât nu ne-am minţit. Iar asta o să se vadă, o să se simtă. Încă de acum. O să conteze pentru noi, desigur. Doar pentru noi.

Ne-am dus la teatru săptămâna trecută însă n-am mai gasit bilete şi n-a mai fost nimeni să plece acasă şi să ne vândă biletele aşa că i-am propus magicei să mergem în Piaţa Mare, să luăm grâu de la Billa şi să hrănim porumbeii.
-Mama, dă-mi puţin telefonul meu, să sun pe cineva. Telefonul ei e un pachet de şerveţele. I-l dau şi-l pune la ureche, vorbind cu un prieten imaginar.
-Da, am fost la teatru. 
-Spune-i că n-am mai gasit bilete, mă bag eu în seamă.
-N-am mai gasit bilete, iar le-a dat pe toate doamna aia cu păr albastru.
-Spune-i că am fost mai devreme, cu o oră mai devreme şi tot n-am găsit.
-Am fost mai devreme acolo şi degeaba. Data viitoare le luăm de pe internet. Mama, te rog sa taci, vezi că vorbesc la telefon?!?
-Tac, tac, nu mai zic nimic.
Ea, în şerveţel, pardon, în telefon:
-Ei, da, e mama, mama, cine să fie...
N-am putut să nu mă gândesc, mai în glumă, mai în serios, că acest moment e un "preview" pentru viaţa noastră peste câţiva ani. 
Hrănim porumbeii şi apoi plecăm acasă. Se uită la mine admirativ, se opreşte şi-mi spune teatral:
-Wow, mama, ce bine arăţi! Esti aşa de frumoasă! Arăţi aşa, ca de 70 de ani!
-Vai de inima mea, să mi-o iau de pe jos, că s-a spart, uite, bănuiam eu că mă apropii de 40 de ani, că aşa zice buletinul, dar de 70???
-Pai arăţi ca o fată de liceu, mama! Ca o fată de 17 ani! 
-Vai de inima mea, e întreagă iar, ai vrut sa zici 17, da? Nu 70! 
-Da, mama, cu 1 în faţă! 

Peste câteva ore, în parc, aceeaşi magică se dă în leagăn, în topogan, aleargă şi  mai vine la mine să-mi dea câte o îmbrăţişare. O rog să stea puţin lângă mine, cât pot eu de încet, sa mă uit în nasul ei, are ceva.
-Am muci, ce să am? Ce altceva ar putea sa fie în nas? Spune princess cât se poate de tare şi de natural. Eu mă fac mică, mică, pe bancă şi o mămică râde cu lacrimi. 

Astăzi îmi cere îngheţată şi îi spun că nu-i iau dar o să-i iau o ciocolată bună. Nu-i e pe plac, ea ar vrea îngheţata, face tot scandalul pe care şi-l poate permite şi atunci îi spun că n-o mai iau în vacanţa de la Braşov de săptămâna viitoare. Că mă duc singură. Nu mai zice nimic preţ de-o secundă. Apoi:

-Am crezut că ai spus că-mi iei o ciocolată caldă şi ştii că nu-mi place! Vino să mă îmbrăţişezi până nu mă răzgândesc!  

Ne îmbraţişăm. Îmi spune că dacă îmi plac atat de mult copiii şi ea curând n-o sa mai fie mică, îmi promite că atunci când va fi mare şi va avea copil, eu o să am grijă de copilul ei şi o să-i dau şi lui iubirea mea. Magic.

Aşadar, ne trăim binecuvântările, vorba nu ştiu cui, ca să-l spun aici. Căci iunie a fost şi Grecia şi cei  mai frumoşi oameni pe care i-am reîntâlnit acolo, a fost schimbarea cadrului cand era necesar, atât de necesar, un mesaj de la un om drag care mi-a spus cuvinte care mi-au mers la suflet, vise care au prins contur, înţelegerea faptului că o greşeală asumată nu înseamnă că greşeala e iertată şi nici faptul că greşeala nu e asumată nu înseamnă că nu există.  Ca-n toate, e nevoie de minim doi.
                                                       
Foto : Lumea poeziilor

marți, 26 iunie 2018

Alcool dublu rafinat


E perioada din an în care acest alcool devine foarte căutat. Alături de tovarăşul lui, rachiul alb. Când nici acesta nu este alternativa perfectă, gospodarii şi gospodinele, meşteri în prepararea vişinatei perfecte, se opresc la câte o variantă de votcă ieftină. Cea mai ieftină şi cea mai mare.
  
-Ca să se stafidească fructul, domnişoară, ştiţi? Că altfel nu se stafideste!
  
Nu ştiu nimic. Doar că mai devreme sau mai târziu, ne stafidim cu toţii. Contează ce facem până atunci, să facem cu drag, de drag, cu plăcere. Să trăim făcând ceva, nu aşteptând să  facă alţii pentru noi, nu aşteptând să mai treacă un an, doi sau zece. 
  
Sunt doamne între două vârste care verifică atent eticheta, să fie alcoolul din grâu, sunt doamne trecute nu doar de prima tinereţe ci şi de-a doua, care verifică cu atenţie preţul, sunt doamne în etate şi domni la fel care verifică gradele alcoolului, preţul şi, mai ales, să fie de 1 litru. Rar contează şi producătorul. Un coleg trece pe lângă mine declamând versuri din Adrian Păunescu şi apoi mă întreabă în engleză ce părere am despre gustul nu ştiu cărei tării.
  
-I have no idea. I don't drink.     
-That's too bad, do you know? 
-That's a drink I used to put it here. But not anymore. 
-Dar cum aşa? O dă el pe româneşte şi lumea se uită cu alţi ochi la noi.
-Mi-am dat demisia. N-ai crede că poţi să-ţi dai demisia şi dintr-un job ca ăsta, minunat şi mirabolant. 
 
    
Un bărbat la vreo 60 de ani, cu ochelari demodaţi, cu lentilele cât fundul de borcan, se uită la mine ca Băsescu la vreun jurnalist insolent. Sau ca mine în propriul suflet când am anunţat că plec, crezând că fac bine şi ce-am primit înapoi a fost doar sare peste rană. Caut să mă adun, să mă lipesc, bucăţică cu bucăţică, să nu se vadă nimic şi-l întreb pe domnul care nu vede de ochelari dacă nu cumva caută alcoolul dublu rafinat. 
  
-Ba da dar de unde ştiţi? Că eu nu văd nimic şi nici nu v-am întrebat nimic.
  
-După privire, îi spun şi-l conduc la raftul cu alcool. Ia sticla de alcool în mână şi-o apropie de ochi, atât de aproape că o izbeşte de ochelari.
 
 -Câte grade are?
 
 -96 cel din ochii dumneavoastră, pardon, din mână, celălalt este de 60. 
 
 -E mai bun cel de 96, ştiţi?
 
 -Da, acum ştiu. Atfel nu se stafideşte fructul.
 
 -Da, da, aşa este.  
    
Raftul de alcool dublu rafinat se goleşte vizibil, din minut în minut. Îmi revin în minte puţinele cuvinte dar cuprinzătoare ale lui Nichita: Întunecând întunericul, iată porţile luminii. Cine ştie ce-l mai durea şi pe el şi dacă a apucat vreo clipă de nedurere. Poate doar când scria. Nu vom şti niciodată.                                  
 
Sursa foto: You Tube

joi, 21 iunie 2018

Orbire

Călătorului cică îi stă bine cu drumul. Multe mai înveţi pe drum, de-a valma. Şi bune, şi rele. Cel mai important este chiar drumul, nu destinaţia. Pui ani, riduri, kilograme chiar dar şi emoţii, trăiri de tot felul. Amintiri. 
 
Cum postarea din februarie(De cacao) e la fel de actuală şi acum, în iunie, mulţi crezând că am scris-o recent, o pasăre, în parc, a găsit de cuviinţă să-şi facă nevoile foarte aproape de mine. Un strop a căzut maiestuos pe degetul mijlociu. Ce concidenţă! Dar nu există coincidenţe! Iar în timp ce mă îneca voma, mă gândeam că, iată, ca mamă, am  schimbat atâtea şi atâtea scutece plini de inofensivul căcat al magicei(e cineva care crede că prinţesele nu fac caca?) şi niciodată nu mi-a fost rău şi de la 10 grame de găinaţ, la 10 centimetri de mâna mea, m-apucă scârba. Aia mare, că mi-au dat şi lacrimile. Semne, nu?
 
 A fost cum n-a mai fost, acum vreo sută de ani, când eram în şcoală, o persoană cerebrală, pe care o admiram. Visam să fiu ca ea. Credeam că aşa vreau să fiu. Doamne, mă gândeam, ce bine o fi să fii aşa raţional, să n-ai pic de emoţii, de timiditate, de sentimente. Aiurea! Aiurea, îmi zic acum, când profilul omului respectiv, de pe o reţea de socializare, îmi arată un om care n-a trăit când trebuia, care s-a priceput să dea sfaturi(cerute sau nu) şi el a aşteptat altă vârstă să fie el, să trăiască pentru el. Un om plin de deziluzii. Care, ca atâţia alţii, n-a ştiut şi n-a priceput că nu e dată calitatea unui om de mărime. De mărimea minţii sau a portofelului. Ci de PUTINŢĂ. De putinţa de-a fi bun, de-a face măcar un bine, de a fi prezent în viaţa ta şi a celor dragi acum şi aici. Că aşteaptă unii concediul, alt serviciu, chiar pensia, pentru a începe să trăiască şi le spun şi altora( pe care, prin prisma propriei nefericiri, îi văd la fel de nefericiţi ca şi ei) CUM să facă ce nu fac ei, e ORBIRE. E neiubire de sine, e nerecunoaştere a unicităţii şi-a trecerii doar o dată prin viaţa asta. 
 

Multe mi-am mai auzit. Cel mai cel a fost că sunt ciudată. Ciudată că nu stau la bârfe, că nu stau cu orele la cafea să discut...discuţii. Până la 38 de ani nu m-a convins nimeni că bârfa ar fi constructivă. Dacă în 5 minute de vorbă sau într-o fracţiune de secundă de privire sau gestică, un om nu mi-a spus nimic, tot nimic o să discut şi eu cu el. Îmi asum ciudăţenia. Sunt selectivă, asta e. N-am pierdut nimic. Şi bârfa tot nu mă interesează. Nici răutatea sau toxicitatea unora. De-asta e ţara asta aşa prăpădită. Din răutatea celor care deşi pot fi buni, sunt răi. Din prostia celor care se cred deştepţi deşi ei sunt beznă. Din minciuna celor care mint cu totul, pe toţi. Mai ales pe ei, minţindu-se că nu se mint. În rest, pace bună! Nu ştiu dacă nu cumva, vorba rănitului celebru, "Toate-s praf...Lumea-i cum este...şi ca dânsa suntem noi".  
                                              
 
 
Foto :Instagram

vineri, 15 iunie 2018

Bine-ai venit în ţara noastră! Tragicomedie în trei acte


Povestea de mai jos n-a avut loc niciodată. E doar o modalitate de a-mi elibera demonii interiori, de-a le da o şansă să se stabilizeze, să-şi facă o situaţie şi ei, cu mine nu pot convieţui. Iată:
 
  
Actul 1.  Se ridica cortina spre a dezvălui o dimineaţă perfectă, de iunie, ca oricare alta. Floarea teilor neculeşi încă se simte în aer, e cald, teribil de cald de la ora şapte dar fie-mii îi e rece, îmi tot spune că îi este foarte frig şi s-o iau în braţe. Se mai văitase şi acasă de frig şi-mi dau seama că este ceva în neregulă. O las la grădiniţă cu inima îndoită deşi ştiu că este pe mâini bune, cele mai bune pe care poate fi un copil. Pe la ora prânzului am deja confirmarea că nu mai plânge, că nu mai are febră dar are puţin roşu în gât. Trece şi serbarea, urmează o seară grea şi o noapte lungă, are febră şi corpul ei mic tremură din toate încheieturile. Se linişteşte şi doarme mai bine spre dimineaţă, reuşesc şi eu să închid un ochi şi printre suspinele ei, mă decid să mă duc de urgenţă la doctor. N-are rost să mai plâng la muncă de griji că nu ştiu ce are. Febră nu mai are decât puţin dar chiar şi aşa, o îmbrac rapid şi ne ducem la pediatru. Am noroc, e acolo înainte să-i înceapă programul. O auscultă, temperatura e bună dar n-are doar roşu în gât, are ditamai punga de puroi. Îmi dă tratament şi deja mă simt mai bine, demonii aia ai grijilor, panicii justificate sau nu(sunt mame care nu intră-n panică?) şi ai nopţilor nedormite(cui îi pasă?) se evaporă. E bine, e bine, e bine. Îmi râde sufletul de fericire. Întreb dacă mai pot s-o duc la grădiniţă aşa, se uită la mine ca 20 000 de oameni la Gabriela Firea şi-mi spune că nu, să-i trimit pe email adeverinţă cu zilele de concediu şi să stau acasă cu ea, să se facă bine. Trebuie să vorbesc cu şeful meu, să-i cer adeverinţă. Va fi greu. Doamnă primar, facem schimb?
  
Îl salut şi îi cer adeverinţă, am fetiţa bolnavă. Îi mai spun totuşi, fără nicio urmă de ironie, de care sunt mereu acuzată, că am nevoie de ea astăzi, nu mâine.
  
Răspuns: Să înţeleg că vrei să-ţi iei concediu medical?
 
  
Cade cortina, rămân eu singură, toate luminile pe mine, în jurul meu întuneric. Să mă văd mai bine. Ah, uite, sunt doamna doctor, mi-am greşit viaţa momentan. Mamă, mai naşte-mă o dată! Sunt doctoriţa aia brunetă, frumoasă şi plinuţă din Anatomia lui Grey. Sau ceva pe acolo. Am un halat alb care-mi vine de minune, mai ales de când m-am bronzat pe plajele din Petalidi şi am părul prins. Ba nu, că nu-mi stă bine. Mai departe, mă uit la fie-mea, văd că are puroi în gât şi decid să-mi dau concediu medical. De-a naibii. Nu pentru că cel mai important pentru un om e copilul lui ci pentru că vreau să meargă şeful meu la lucru, bietul de el, mereu ocupat, atât de ocupat, lenea îi ocupă tot timpul. Deh, România. Dar stai, divaghez, unde eram? Mi-am adus aminte, mamă,  nu mă mai naşte o dată, sunt chiar eu, Alice, pe terasa casei din Petalidi, îmi beau cafeaua şi scriu scena asta. Of, nu, nici asta nu sunt. Trebuie să-i răspund: 
  
Domnul doctor pediatru îmi PRESCRIE concediu medical, copilul meu ESTE bolnav, n-are voie în colectivitate. 
  
Răspuns: Am înţeles(oare? m-ai înjurat de mama, de maică-sa şi de toate mamele în general, mai puţin de-a ta?), însănătoşire grabnică! O să te anunţ când primesc adeverinţa. Poţi să-l anunţi pe Popescu? 
 
  
  
Popescu e şeful suprem. Dar nu direct al meu. Când l-am întrebat dacă trebuie să-l anunţ pe el când lipsesc mi-a spus că NU. Îmi anunţ şeful şi şeful trebuie să trimită om în locul meu sau să vină el, să presteze umila mea muncă. Ignor întrebarea. Primesc asta, după un timp: Răspunde-mi, te rog, l-ai anunţat pe Popescu? Îi spun că nu, că nu trebuie să-l anunţ, că am vorbit deja şi el trebuie să facă ceea ce trebuie să facă. Iar spune că înţelege. Acum cred că mă înjură şi de tata, şi de taică-său, şi de bunică-său şi toate particulele şi atomii care au făcut ca mama să-l întâlnească pe tata, să mă facă pe mine şi eu să-i stric lui feng shui-ul. Dar îmi mulţumeşte(sunt absolut convinsă).
 
 
 Actul 2. Timpul trece, fie-mea, magica, arde din nou şi îi administrez antitermicul. Primesc mesaj: Îmi trimiţi, te rog, poză cu medicalul emis de domnul doctor pediatru?  Simona, tu ştii în ce ţară stau? Cea în care şeful căruia i-am cerut adeverinţă pentru ca să pot lua concediu medical, mi-l cere înainte ca el să fie eliberat deşi el nu mi-a dat adeverinţa! Respir adânc. Jumătatea mea mai bună e deja în dubii că şeful o să-mi trimită adeverinţa de care spuneam la începutul poveştii că o vreau astăzi. Îi transmit şefului(oare cât mai durează circul asta?) că imediat ce-mi trimite actul  pe email, i-l trimit doctorului şi acesta îmi eliberează formularul de concediu. Îi fac poză şi-i trimit, iaşte grele, câteodată, este?  Este. Pentru că îmi răspunde că nu-i merge adresa electronică! Că trebuie să ne întâlnim! Aici, actriţa principală, that would be me, rămâne fără replică, bărbatu-său se uită strâmb la ea şi ar trebui să cadă iar cortina. Dar nu cade, defecţiuni tehnice. Mă aştept din secundă-n secundă să-mi ceară poză cu amigdalele inflamate ale magicei. Sunt singură în bătălia asta? Sau mai sunt şi alţii? Mai sunt. Tot şeful zice că trebuie să mă grăbesc, trebuie să ajungă în codru. Ştiţi deja care codru. Îl trimit pe bărbatu-meu, e ok în 15 minute? E ok. Desigur că apare cu o întârziere de 30 de minute. El clasico. Punctualitatea e politeţea regilor. Dar nu e cazul aici. Dacă nu întârzia, primeam medicalul în aceeaşi zi şi puteam să-i trimit poză. Pe care mi-o cere 4 ore mai târziu. Csf, ncsf! Îi răspund că dacă nu întârzia, avea poză atunci. A întârziat, o să aibă poză a doua zi. Cade cortina. 
 
 
 Actul 3.  Merg la doctor cu adeverinţa, îmi dă medicalul, îi fac poză. I-o trimit. Nu răspunde decât peste câteva ore. Nu se vede bine. Trebuia să fie ceva. Când zicea el, Sorescu, că trebuie să ne naştem de mai multe ori, că mereu ne scapă câte ceva... Îi trimit iar poză şi îi cer numărul şefului său. Răspuns: este în concediu de odihnă! Replica mea: Nu-l sun acum. Iar el: M-aş bucura să-mi zici motivul sau motivele pentru care vrei numărul lui! De parcă m-ar interesa cumva bucuria lui, că i-am cerut numărul cuiva de la Resurse umane şi mi-a spus că şi-a dat demisia, nu ştiu? Ştie cineva povestea lui Pinochio, căruia îi tot creştea naşul de la atâtea minciuni? Stai că şi asta e alt scenariu. Îmi răspunde diplomatic: Nu pot să dau numărul şefulului meu fără să-i cer acordul. Sunt sigur că îmi împărtăşeşti ideea! 
  
Nu, nu e o idee. E o opinie. Dar tot o minciună. Dar e corect. Stai liniştit. Că nu mă minţi doar pe mine. Te minţi pe tine.
  
Simona, mai eşti în ţară?  
Fie-mea e mai bine şi asta e tot ce contează. Îi fac clătite cu ciocolată acum.
 
 Cade cortina.
Foto : apus
 
 
 
 
 
 
 
 

joi, 14 iunie 2018

Melania

Melania merge repede prin ploaie, nu de alta, că nu-i e frică de puţină apă dar acasă, geamurile erau larg deschise şi în urmă cu două zile, când plouase iar torenţial, îi intrase apa până la jumătatea camerelor şi încă i se părea că miroase a umezeală. Până la urmă, nu era chiar aşa de urât dar, la răstimpuri, i se părea că miroase şi a câine ud şi pielea i se zburlea de scârbă numai când se gândea. La un colţ de stradă încetineşte pasul căci un bărbat, dintr-o maşină mare, cu un copil de  nici cinci ani, pe care-l ţinea în dreapta lui, se chinuia să facă poză unei maşini cu număr de Vâlcea, parcată strâmb, căci ce era valabil şi perfect legal pentru sibieni, părea să fie ilegal pentru alte naţii. Se uită mirată la şofer şi mai că i-ar spune să-i ia copilului scaun auto şi să-l plaseze în spate dar ştie că n-ar rezolva nimic. Şi mai e şi ploaia asta, Doamne, de nu i-ar intra iar în casă! Îşi ţine observaţia legată de copil pentru sine şi, imediat, simte cum i se pune un  nod în gât, reacţia corpului ei la tot ceea ce nu spunea.
Grăbeşte pasul. Umbrela oricum nu-i mai era de mare folos dar o avea de când...şi nodul din gât devine mai mare, căci o avea de când Andrei plecase cu totul în altă ţară şi deşi nu era cu ea nici înainte să plece, îi reparase umbrela, nu era mare lucru de reparat dar mâinile lui pe umbrelă şi zâmbetul lui puţin când ea îi mulţumise cu zâmbetul cel mai larg, erau tot ce mai avea. Ploua şi atunci dar nu ca acum. Închide ochii să-şi amintească mai bine ziua şi mai-mai să intre într-un stâlp. Ca zilele trecute când, cu ochii după o reclamă la un pahar de limonadă cu gheaţă şi mentă, se împiedicase de proprii blugi evazaţi şi mult prea lungi de-i venea să intre-n pământ de ruşine. Nu murise de jenă, cum credea ea că s-ar uita toţi şi-ar râde cu gura până la urechi. Până la urmă n-o văzuse decât un copil care era şi el cu ochii într-un telefon ca majoritatea celor de pe stradă. Şi de altfel, o apăsa aşa de tare dorul că ruşinea asta dispăruse rapid, într-un amalgam de simţiri, de dor, de nespuse, de spuse prea târziu, de lacrimi ţinute în frâu şi de tot felul de trăiri care de care mai tulburătoare. Se întreba dacă mai conta. Că nu-i spusese nimic lui  Andrei. Nimic din ceea ce ar fi avut importanţă. Că nu era aşa de sălbatică şi aiurită cum juca în preajma lui. Că o făcea fiindcă aşa credea că o place el. Că nu voia să fie cu el dacă nu ghicea cine este cu adevărat. Fără să-i spună ea cum este. Că avea nevoie de el şi că tare o durea să aibă nevoie de el. Ce bine că nu erau căsătoriţi! Ar fi trebuit până la urmă să vorbească cu el, poate! Dar şi el cu ea! Se ascundeau bine amândoi! El în tot soiul de activităţi care să-l ţină departe de casă şi după programul de la lucru iar ea în voluntariat, îngrijea ba o bătrână, ba un copil, ba pisicile prietenelor care plecau în concedii, alerga de nebună, planta flori, gătea tot felul de mâncăruri exotice pe care le împărţea colegilor la lucru. N-aştepta nimic pentru ce făcea. Nici nu primea mare lucru, oameni care să-i mulţumească erau tot mai rari şi se trezea tot ea mulţumind. Trăia cu uşurinţă vieţile altora şi niciodată pe-a ei. Îi era frică de-a ei. De-aia îi plăcea Andrei, nu trăia nici el pentru el şi spera să se trezească el primul la viaţă şi să-i dea şi ei un imbold. Felul în care-i reparase umbrela îi dădea speranţă. Dar apoi el plecase fără s-o anunţe şi fără rămas-bun. 
 
  
Melania merge repede prin ploaie şi o rafală de vânt de nicăieri îi smulge umbrela şi rămâne în mână cu şnurul roşu, înnodat bine de Andrei. Zâmbeşte şi se strânge singură tare în braţe, aşa, pe interior. Inima ei are umbrel. 
 
 


Foto : umbrelă, clar. Google images.

joi, 7 iunie 2018

Ielele(I)

Stăm amândouă, Ana şi cu mine,  cu capul în jos, în iarba proaspăt cosită. Miroase a fân şi inhalăm ca-n transă aroma de vară. Nu suntem sensibile, ca majoritatea fetelor, aşa că ne bucurăm de orice buruiană care ne gâdilă plăcut nasul. Ne potolim când ne tăiem în firul ierbii şi râdem căci, iată, iarba o fi mai verde la vecini dar ce mai ustură! 
-Mâncăm nişte fragi, dacă găsim?   
-Mâncăm!    

Alunecăm şi ne zgâriem pe mâini şi pe picioare, urzici bătrâne ne băşică gleznele însă găsim fragi mari cât cireşele păsăreşti. Nu-i spălăm, ar fi o nebunie şi îi zdrobim de buze pentru a le avea mai roşii. Apoi râdem. 
  
-Ce-ar mai merge acum o ţigară!  
-Dar ce, ai mai fumat?
-Nu dar n-ar merge?  

Mă priveşte scrutător şi, graseind, mă întreabă insinuant: 

-Darrrrr, ce, nici tu n-ai mai fumat?Nu te crrrred, nu te crrrred! 
-Nu, chiarrrrrrr nu, îi răspund, graseind şi eu. Vrei să ne facem ţigări, să fim ca doamnele? 
-Hai, fată, ştii tu şi asta? Pe toate le ştii! Le ai scrise undeva? 
-Le ţin minte. Tu să aduci hârtie fină, din aia de-a lui maica-ta. Eu aduc restul. Şi o cutie de chibrite, să ne aprindem tiutiunul. Şi dacă ai pe acasă, ia şi nişte ţigări adevărate, în caz că dau greş cu ale mele. 
  
Noaptea vine pe furiş, ca de obicei vara. Mă strecor acolo unde bunicul din partea tatei arunca chiştoacele de ţigări şi le bag într-o pungă de hârtie peste care îndes frunze de mentă furate din grădina de flori a unei mătuşi. Îmi frec mâinile cu mentă,  mai mult de frică, mestecând în acelaşi timp o frunză. Adorm greu şi mă trezesc peste nici o oră, cu o stare febrilă.  Ana mă aştepta la fereastră. Are-n mână o lanternă pe care mi-o bagă din greşeală în ochi când mă pregătesc să sar geamul. Mă prăbuşesc ca o mămăligă peste ea şi râdem cu lacrimi. Trag cu mine şi o pătură pregătită deja. Iau punga cu chiştoace ascunsă sub un podeţ şi în cea mai mare linişte, ne afundăm în livada din spatele casei. O vreme nici una nu zice nimic, păşim mici şi cuminţi una lângă alta. Sus, pe cer, luna plină ne veghează fiecare pas. Rămân în urmă să trag de un şiret de care mă tot împiedic. Ana se opreşte brusc.  
-Dracul!   
-Unde? Cum arată? Întreb naiv, de parcă dracul ar fi avut cumva vreo înfăţişare obişnuită, să ştim şi noi, să ne ferim.   

Pe drumul albit de lumina lunii, trece unduindu-se ca o femeie singură şi nesigură pe ea, un şarpe. Ne ţinem de mână până când dispare în noapte şi nu respirăm de frică.
-Hai, zice Ana, ştiu un loc numai bun. Până nu intră luna în norii ăia!    
Grăbim pasul, lăsând tot în spate. Ajungem la o poiană. De jur împrejur sunt tufe de mure. Pământul e sfărâmicios şi tare.
  
-Aici fuge terenul, îmi explică calm Ana. Deşi cred că tu ştii asta că prea le ştii pe toate.   
-Asta n-o ştiam. 
-O să tot fugă până când o să fie două pământuri diferite. Ca două ţări, pricepi tu? O să fim una pe o parte şi una de alta! O să-ţi cer bani să vii la mine!
-Bine, bine, o opresc. Până atunci, unde punem pătura?
-Aici, lângă prunul ăsta.
Foto : lună plină. Alice

 
 
 
 

marți, 5 iunie 2018

Mai

Mai stai,
Mai tulburat,
Mai c-ai trecut,
Mai cu vorbe, 
Mai cu tăceri. 

Mai repede,
Mai secret,
Mai inimă,
Mai dureros, 
Mai cu soare.

Mai cu alegeri,
Mai cu tentații,
Mai cu prezență,
Mai fină.

Mai încet cu prejudecățile,
Preconcepțiile,
Inepțiile,
Lipsa de logică,
De bunătate,
Măi, mai.

Nu mai stai,
Ai mai trecut.
Mai cu vorbe.
Mai cu tăceri.                             
Foto : Mai, Grecia

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...