Doi ani

 E iar martie. Martie și 13.

Doi ani de când ai plecat într-o lume mai bună,  Mamaie. Sper că e o lume mai bună dar în același timp,  ȘTIU că nu există nimic după ce murim. Doar ne amăgim. La fel de bine cum știu că niciodată n-o să citești ce scriu eu aici,  Mamaie. ȘTIU. Doar mă amăgesc. Însă sper,  redundant, că într-un Univers din milioanele de Universuri existente și unele create doar de mintea umană,  o să citești și o să te bucuri, o să zâmbești larg unor versiuni ale noastre,  cei care te-am iubit și o să dai pagina mai departe. Iar în acest Univers, ești iar tânără și frumoasă,  ca în ultimul vis în care mi-ai apărut și îți luai rămas-bun. Am știut chiar când visam și că visez și că n-o să te mai visez niciodată. Nu te-am mai visat de atunci. Dar ești mereu în gândurile mele. Păreai atât de fericită, Mamaie,  mulțumită și eliberată. Poate eram eu, înainte de MC. Sau poate de asta avem nevoie în scurtul timp în acest Univers, bunica mea: un strop de fericire,  recunoștință pentru ce avem  și libertatea de a fi cine vrem. Ceva care să ne  facă(mai) umani,  să ne separe cumva de restul animalelor pe care le considerăm inferioare. Un pic de conștiință. Moralitate,  atât. 

Bate vântul aici, Mamaie. Și uneori viața bate filmul. Și gura unora bate curul, s-o spun direct. Dar să nu divaghez. Plouă în martie si picăturile de ploaie se preling pe acoperișurile caselor,  aducându-mi aminte de ultima călătorie în România,  era după o ploaie năprasnică,  cu tunete și fulgere afară și în inimi,  mai ales în inimi. Apoi a ieșit brusc soarele. Nu în inimi. Nu îndrăzneam să privesc în stânga sau soarele în față deși ar fi fost cazul, admiram amorțită florile de soc, atârnând greu de atâta apă și am simțit că e ultima dată când merg pe acel drum. Ultimul drum,  Mamaie. Ai avut vreodată senzația asta? Sau atunci,  în ultima noapte pe pământ,  ai știut cumva că e ultima noapte? Câteodată am impresia că nu știm nimic. Poate nici nu trebuie. Ulterior,  nimic n-a mai fost la fel. Dar cine știe? Poate în alt Univers, acolo unde ești și tu, bunico,  mai merg o dată pe acel drum dar nu plouă,  nu e furtună, soarele bate cu putere și aroma florilor de soc mă poartă înapoi,  în copilărie. Când erai tânără și frumoasă,  Mamaie, ca înainte de MC. 

• Ți-aș mai spune câte ceva însă nu uit că cele care nu se spun sunt mai puternice decât cele care se spun. 

A plesnit curca( și o chema Bubu)

Mi-a scris din nou Miron, domnul de la securitate. Paznic,  a spus el, din nou.  Sunt paznic cu atribuții moderne dar tot paznic sunt. Altă Mărie sau cum era? Aceeași Mărie cu altă pălărie! Și mi-a scris asa, povestea unei curci: 

Stau intr-o casă bătrânească, n-am fost în stare, ca alții,  decât s-o cârpesc pe ici, pe colea. Când n-ai pe nimeni,  nu-ți vine să faci nimic. Am și o grădină în care cresc, de-a valma, tot felul de buruieni și de flori, pătrunjel, leuștean și alte chestii. Necunoscute. Când mi-e lene, mi-e lene. N-am stare să fac nimic. Ce? Nu cunoaște nimeni ce înseamnă asta? Nu fiți ipocriți! Dar să revin la curcile mele. Primăvara trecută,  m-am dus în  târg și ochii mi-au căzut pe niște pui de curcă, mici cât pumnul meu. 6. I-am cumpărat fără să mă gândesc,  așa facem cele mai mari prostii,  fără să știu despre curci decât că sunt veșnic lacome, niciodată sătule. Ca nimfomanele, nu? Dar erau drăguți și aveau ochii mari  și mă încânta ideea să am grijă de ele și să le bag la cuptor rând pe rând,  înainte de-a îmbătrâni, Sau chiar în congelator,  toate deodată! Căci ce e o curvă când îmbătrânește? Pardon, curcă! Eu voiam carne tânără și sănătoasă,  de curcă hrănită bio. N-am prevăzut atâta lăcomie și mizerie lăsată de veșnic nesătulele curci. Care erau curcani, cinci. Una singură era curcă,  am numit-o Bubu. O știți pe Bubulina, gospodina lui Bănică? Aia pe care o plesnea uneori? Nu, nu era ea, pe Andreea Marin o plesnea, nu pe Bubu. Divaghez. Dar de la Bubulina aia am numit-o așa. Nume de curcă. Între timp, leșinata a rămas doar Bubu. Uneori,  când îi hrăneam, curca asta, cu o prestanță deloc întâlnită la neamul ei, nu se repezea la mâncare, ca frații ei, ci rămânea într-o parte, parcă într-o veșnică mirare că cineva se poate îndopa așa. Dar după ce curcanii se ghiftuiau, venea și ea, rar...încet. cum să zic? Cu boabele alea de ochi în ochii mei,  cu gâtul înalt și neted, se apropia lent, înfulecând vorace tot ce prindea. Uneori,  hrăpăreața cădea din gheare, nu din picioare,  nu?, de îndopată! Închidea ochii,  gâlgâind mulțumită. Ca drogații, cu pupila mărită, la început. Apoi leșina de lăcomie. Nu știu de ce dracu' o lăsam așa,  ce mulțumire nefirească îmi aducea să văd proasta cum se uită "ca curca-n lemne", știți expresia? O știți sigur,  sunteți mulți de la țară și știți și expresia cu omul scos de la țară dar din care nu poți scoate țara. Fix asa și Bubu, cu mari șanse de a fi promovată la a fi animal de casă,  precum găina aia a Iuliei Albu, nu putea să lase lăcomia la o parte.  Degeaba speri, speranța e cel mai mare rău din cutia Pandorei, după așteptări. 

Dar într-o zi, scârba asta lacomă, a înghițit un pietroi care i-a fost fatal, eu știam de găini că mănâncă pietriș și n-au nici pe dracu', că nu știu ele ce mănâncă și până nu ai conștiință,  te caci pe ele de valori, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, iar divaghez, revin, mizeria asta de curcă, cu priviri umede, rugătoare, manipulatoare, să-i mai dai,  că nu poate trăi fără morcovi, a plesnit. Curca, tot curcă, indiferent ce nume îi dai. Adică contează ce face omul, nu ce nume are. În loc de concluzie. Și ar mai fi ceva,  nu mergeți la cumpărături cu burta goală, să nu vă luați curci nesătule. 

Cine știe, cunoaște. 

Nimeni nu poate fi salvat, dacă nu vrea asta. 

Foto  : apus, moartea unui moment. 

Alice G. 

 

Ciumă

Tot felul de ciume pe lumea asta, fie că sunt partide politice de care nu mai scăpăm,  fie parveniți, fie curve care-ți intră în casă și infestează totul. Dar toate ciumele au și sfârșit. Că apar sub altă formă, e o discuție viitoare. 

Infecție

Sau la ce e bună o infecție? Acesta ar fi titlul dar cum era prea lung, am mai tăiat din el. Infecțiile nu sunt boli, sunt afecțiuni cauzate de microorganisme. O spun așa,  poate ne temem uneori prea tare când auzim de vreo infecție( E și un pic trist că în limba română,  "infecție" e de genul feminin). În organismul uman,  am citit, trăiesc multe microorganisme. Am învățat asta la școală dar cum nu m-a interesat atunci, am pus informația deoparte și am scos-o din sertar zilele acestea. Revenind la microorganisme, ele nu sunt chiar dăunătoare,  uneori ajută omului să supraviețuiască în condiții de sănătate. Toate bune și frumoase(mai ales când închizi ochii) dar aceste microorganisme pot degenera. De aici, apare boala. Reacția de apărare din partea organismului. Vorbesc tot de Infecții, nu de oameni. Îmi aduc aminte de un episod din vremea adolescenței mele(uneori viața bate filmul, știe lumea la ce mă refer aici, nu e nici o aluzie subtilă,  e direct adevărul), în care un verișor trecut binișor de treizeci de ani, așadar bătrâior pentru acele vremuri, ii explica unei verișoare( la țară suntem toți verișori cumva), cum s-a îndrăgostit de o femeie ușoară, curvă comunală. Femeia, pe care el o numea "infectată", ii luase totul,  dramatiza el atunci,  cadourile, timpul, mințile. Și o numea așa de ciudă căci orgoliul puțin rămas ii băga cuțitul adânc în coaste și îl durea corpul așa cum numai o iubire neiubire poate s-o facă. Cam ca o răceală care te trântește la pat. Iar verișoara mea l-a întrebat sec: 

- Dar ea nu ți-a dat nimic? (adică nimic,  nimic???)

-Ei, ba da, a zis el hâtru, privind la iarbă, trăgând de ea să crească(da, da). Mi-a dat sifilis! 

Verișorul acesta aflase el că Eminescu, marele nostru poet, a avut sifilis. Treaba e cu cine te compari, a gândit-o el atunci. Măcar nu s-a judecat singur. Sigur au făcut-o alții. 

Acum, verișorul e bine. E bunic chiar. E frumos în lumea lui. Cu bine,  cu rele, căci ar fi imprudent să ne culcăm pe o ureche(asta îmi dă cu rest, căci numai pe una o putem face, spre deosebire de oameni care pot face multe) și să ne imaginăm că răul nu există. Există. Uneori sub forma unei infecții. Chiar și așa. Putem lupta. Putem răzbi. Putem repara.

Pentru dragostea nedragoste, nu există remedii. 

Pentru infecții, antibiotice. 

     

Foto: Orhidee și Monstera în mediul lor natural. Sunt multe în mediul lor natural și nu sunt flori. 

Revenire sau cum ne-am despărțit definitiv după ce ne-am împăcat

 Am revenit. Ca și când. Da. Ca și când. Numai dragostea noastră ar fi pe pământ. Nu, glumesc.  Sunt Miron,  paznicul. Care sunteți de mult pe aici, pe blogul lui Alice, mă știți.  Eu sunt paznicul,  paznicul și Dumnezeu, paznic și iubirea vieții mele, Eva. Deși, dacă stai să te gândești,  cât timp ești în viață,  cum poți să zici care e iubirea vieții tale? Iar după ce mori, ce mai poți spune? Stai,  că nu e de râs. E de plâns. E ca viața. Râsul-plânsul. Nici nu am spus-o eu.  

Iar citatul e destul de inexact. Sunt paznic. Ci. Am voie să merg pe lângă drum. Nu am nici o răspundere. Doar față de mine. Și,  Doamne,  știu sigur că ești femeie, cât am mai greșit! Cum ar zice Alice, adică M., adică A., unde e minte multă, e și prostie cu grămada. A spus că-l citează pe un profesor de la facultate, cine știe,  cunoaște! Îngropat  în cimitirul din Sibiu,  de pe Calea Dumbrăvii. Sunt mulți . Toți ajungem acolo. A spus Alice că i-a zis bărbatul ei, glumind, desigur, câte nu zice omul când glumește,  chiar și adevărurile se spun râzând,  că a citit un milion de cărți și tot idioată e. Nimic nu știe! Iar aici Alice s-a făcut mică,  mică,  ca Alice aia din poveste, sperând să mai găsească soarele și a doua zi din vara asta insuportabil de insuportabilă,  nici nu a observat când a venit și dacă a venit. Iar soarele a venit și a doua zi, întotdeauna, chiar și după cea mai lungă noapte, cea din 13 iulie, când totul s-a prăbușit în jurul ei și nici un cuvânt n-a ajutat-o, Doamne-ferește de răzbunarea omului care nu te mai iubește. Asta e de la ea. Citatul e exact. Viața, nu. Nu vreau doar să-mi amân moartea, vreau să-mi îmbunătățesc calitatea vieții. Spunea Robin Williams. Și alt Williams, Robbie însă,  spunea așa: And I need to feel real love/ And a life ever after/ I cannot get enough. 

Bla, bla. Așa și e. 

Lăsându-i pe  toți în treaba lor, prietena și colega mea de lucru,  secretara Baba, s-a împăcat cu iubitul ei, tatuatul. Că nu se duce ea să spele alt wc, al altui bărbat, mai ales când bărbatul ăsta a numit-o curvă și ea chiar ăsta e, nu doar are numele,  asta și face, ce să faci, așa e viața. Și bărbatul ăla are și el multe de spălat. Deșteaptă fata,  nu zic nu, dar tot are insomnii noaptea că o hărțuiește câte unul, părăsit. Păi ce le-a făcut ea? Le-a pus fofoloanca pe ochi? Dar chiar cred că e doar o mască și asta a ei. N-avem toți tot felul de măști? Partir, c'est mourir un peu. Sau poate e doar o renaștere. A mai luat o gură de cafea și mi-a  zis că acum,  după ce s-au împăcat,  s-a despărțit definitiv de el. Nu pricep nimic. 

Viața ne duce doar înainte. Înapoi nu există.

  

Plecare

Și te-am iubit, fără să știu să ți-o arăt,  apoi fără să vreau, apoi n-am mai putut. 

Iar în final, iubirea n-a mai fost iubire, doar vrajbă,  gloanțe încărcate cu ură. 

Și iată,  s-a adeverit, iubirea nu durează decât trei ani. Dar există dragoste după dragoste. Altfel. Una care te înalță.

Avem amintirile. 

O să uit trădarea,  minciuna,  adulterul, umilința,  abuzul. Atât ai avut, atât ai oferit când erai cu ea. Câine m-am simțit,  tot încercând să mă apropii de tine iar tu de mizeria cu chip de om. Acum ea e cu soțul ei și cu alți bărbați fiindcă din asta trăiește, tu repari ce poate fi reparat iar eu sunt acasă. Încercăm amândoi. 

Și minunea. S-o lăsăm minune. E minunea noastră. 

O să-mi amintesc frumosul, grija, poveștile. 

Rămas-bun, fostul meu soț. Nu mai ești cum erai, putregaiul cauzat de traseista care nu poate fi numită femeie ci doar zdreanța fabricii, se duce încetișor. 

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie 2023, când prezentul a devenit trecut,  când viitorul n-a mai bătut la ușă. Ca o stea. "Astăzi o vedem și nu e..." 

Moartea,  viermele din interiorul existenței,  nu? Cred că are dreptate Yalom. Dar viața merge mai departe,  nu întreabă,  nu se întreabă. Deși știm cu toții.

Parafrazând, e vremea zambilelor ce mor...