Cireșe de mai

Cald. E atât de cald încât în case, oamenii se topesc văzând cu ochii, perdelele și draperiile stau nemișcate cu orele, florile, frunzele și iarba cerșesc în van apă. Nu bate strop de vânt, nu cade pic de ploaie. Certurile plutesc în aer în fiecare familie. 

Se coc cireșele de mai. 

Îmi prepar salată de varză, gândindu-mă în același timp la o înghețată de căpșuni și iaurt de capră, ce-ar mai fi vara fără varză și înghețată? Bunică-mea e în grădină să-mi aducă frunze de mentă, aveam de gând să fac și o limonadă, asta dacă  apărea în vreo oră, chiar două, căci în  grădina din spatele casei era o potecuță care o ducea direct la o vecină cu care era prietenă bună câte o săptămână. Trei săptămâni din lună erau certate, te miri din ce pornea cearta, nu-și aduceau aminte niciodată, erau văduve amândouă și își îndulceau(acreau, după mine) zilele și nopțile. Erau în săptămâna de prietenie și ele vorbeau câte-n lună și-n stele, ba la noi, ba la vecină, ba la poartă, unde bunică-mea avea o băncuță. Cu o carte-n mână, rareori luam parte la discuția lor, prefăcându-mă că n-aud mai nimic. Îmi plăcea să tac.

-Copilă, îmi spune brusc bunica, apărută din senin în timp ce tocam liniștită varză, uite frunzele de mentă, să le speli, să nu fie pișat de câine pe ele! 

Mormăi ceva și înjur în gând câinii fără stăpân și bunică-mea o tulește tinerește din bucătărie, neatentă la vorbele mele. Mă uit pe geamul încins de soare, câteva babe se adunaseră la poartă, discutând cu aprindere. Nu aud tot așa că mă grăbesc să presar sare și piper peste varză, iau în viteză o furculiță și ies în zăpușeală cu castronul în brațe. 

O babă, cu o rochie cu imprimeu din al doilea război mondial și care astăzi este haute couture la Chanel, cu papuci din plastic, aproape topindu-se pe pielea ca pergamentul, vorbește precipitat:

-Eu am venit doar să întreb pentru noră-mea cum să repare maioneza!

-S-o țîpe, vine răspunsul molcom al unei babe de care știu că e de prin Ardeal, tanti Alexa.

Mă uit bine la ea, nu e chiar babă dar e atât de înceată încât pare că bătrânețea i-a intrat în oase imediat ce-a venit vara asta cumplită și timpurie. 

-Mănânci varză goală, copilă ? 

N-apuc să răspund căci se întorc la ceea le aducea bătrânețile la poarta bunicii. Se furase un castron de cireșe. Aparent, vinovată era o femeie gravidă. 

-Nu e vinovată, sare bunică-mea cu gura. O femeie gravidă are pofte. Poate să piardă copilul dacă nu mănâncă ce-i cere inima! 

-Dacă inima îți cere var, mănânci var, cumătră?

-Mănânci, cum să nu mănânci? Sunt borțoase care mănâncă var, scobesc câte un perete și se îndoapă ca curcanii! 

-Păi da, că tu iei apărarea și unui puradel care vine și-ți fură din casă!

-Dacă las ușa deschisă? Prost e ăla care dă, nu ăla care cere! 

-Adică admiți că ai fost proastă când ai lăsat ușa deschisă? 

-Admit, admit, ce mare lucru? Ciudat este însă cum oamenii deștepți pot să fie atât de proști în toate situațiile dar invers nu se întâmplă niciodată, un prost să fie deștept în vreo situație.

Deșteaptă bunică-mea, n-am ce zice. Mă uit cu drag la ea. Îmi face semn să mănânc. Babele își  văd de discuție, fiecare cu părerea ei.

-Gravidă, negravidă , nu trebuia să fure castronul! O cireașă-două, mai treacă-meargă! Să-și facă pofta ce-a avut! 

-Alexa, Alexa, dacă a furat, a furat! O cireașă sau un kil, tot aia! Tot hoață!

-Nu e tot aia, nu înțelegi? Dacă nu se vede lipsa, e ca și cum n-ar fi furat! 

-Adică dacă bărbatu-tău doar vorbea doar dulcețuri cu aia de la oraș fără s-o și pupe, știi tu, era ca și cum nu te-ar fi înșelat, aha? O împunge tanti Viorica pe venita de la oraș, tanti Alexa.

Cu aceeași lentoare, tanti Alexa, slabă doar la corp, îi răspunde aproape senzual:

-Ești...sigură? Ești...sigură că mai bine nu-ți lași mustață?

Îmi rămâne varza-n gât. Parc-ar da să plouă, nori grei s-au adunat sau poate m-a bătut soarele prea tare.

-Ce vorbeșți tu, Alexa!?

-Ce vorbești tu? Nu vorbeam despre cireșe? 

-Dar și tu, să te iei de mustața mea? Nu e...nu e..., zice tanti Viorica, negăsindu-și cuvintele.

-Multe nu sunt drepte, fetele, spune împăciuitoare bunică-mea. Dacă nu vorbim despre ele, nu înseamnă că nu există, uite, mi-a zis nepoată-mea că a citit că sunt mai mulți obezi decât cazuri de copii abuzați și oameni terorizați dar se vorbește mai mult despre ei, nu despre grași. Depinde de ce parte a baricadei ești. 

Babele se uită toate le mine, să le confirm. Le confirm.

-Așa am citit, spun. Chestia este că dacă n-ai dovezi în sprijinul cuiva sau la ceva, n-ai ce face. Iar uneori adevărul e la mijloc dar linia de demarcație e atât de fină că n-ai de unde să știi unde începe minciuna. Contează doar ce-ți spui tu ție.Viața toată e o metaforă pe care nu mai avem timp s-o descifrăm.

-Ce-i dai fetei, Silvie? 

-Varză! I-aș da și cireșe dar s-au furat! 

E cald. Atât de cald. Intru-n casă să-mi fac o limonadă. 

                                                           

Foto: Moară, Muzeul Satului-Sibiu.

Cea mai importantă e iubirea

Zice princess. Asta după o mică izbucnire :

-Adică e ziua modei la C&A și noi nu mergem? O să lipsesc de la petrecere? Nu merg la petrecerea modei?

Îi explic că e doar o strategie de-a atrage clienții și a-i face să dea banii pe haine de care n-au nevoie. Iarna a fost lungă, primăvara uite-o, nu e, îmi aduc aminte de un bărbat de-o vârstă incertă, blocat pe la 40 și ceva, când încep câte unii să capete trăsături feminine și văzându-l, m-am uitat în altă parte pentru că la prima vedere nu mi-am dat seama ce e iar el, neînțelegând sau poate tocmai de aia, că a înțeles, m-a întrebat dacă în pasajul de la Universitate mai plouă fiindcă aveam încă umbrela desfăcută și i-am spus că plouă peste tot, it's raining cats and dogs and my heart goes on, nu era însă răspunsul așteptat și n-a mai zis nimic, asta e, să nu pui întrebări la care n-ai curaj să auzi răspunsul.

 I-am spus că nu mergem fiindcă nu sunt așa de importante hainele.

-Da, da, mai importantă e iubirea! 

Au fost, sunt câteva cărți pentru care Alice e în vacanță și dezactivez periodic cronofagul Facebook, Sticletele de Donna Tartt, Why we sleep de Matthew Walker și chiar Cronicile din Narnia dar cel important motiv este legat de faptul că trecem prin cea mai frumoasă perioadă, cu o Andre pur și simplu fabuloasă, cum probabil este sau ar trebui să fie orice copil pentru părinții lui și nu mă mai satur s-o ascult, s-o privesc, să mă pierd în ochii ei. 

Mă întreabă de ce e mereu umed în gură și dacă ni se usucă gura, limba și buzele, ce se întâmplă cu noi? Murim? Fiindcă ei i se usucă buzele noaptea. Crede că de foame, cine mănâncă noaptea? 

Stă prea aproape de televizor și taică-său îi spune că nu stă unde trebuie, îl întreabă dacă ea trebuie să stea toată viața unde vrem noi? Ulterior când taică-sau și-a găsit sub colțar papucul pe care-l căuta de ceva vreme iar eu am mimat dezamăgirea că n-a găsit un diamant, Andre mi-a spus sec:

-De unde diamant, mamă? Mamă...de la Gorj? De obicei, îmi spune Mărie de la Gorj.

Câteva zile mai târziu, îi pregătește un cadou lui Eric. 

-Putem, mama, să-i dăm cartea asta lui Eric?

-Putem! Cineva a mâncat puțin din ea dar nu-i nimic! Și eu mâncam cărți când eram mică!

-Eu nu manânc cărți fiindcă au un gust teribil! 

De curând:

-Mama, când se termină anurile?

-Anii, vrei să spui?

-Da, anii?

-Când se termină lumea, oamenii cu totul, se termină și anii! Pentru că nu mai are cine să le țină socoteala!

-Dar când?

-Nu știu. Acum suntem în 2019, la anul vom fi în 2020, peste 100 de ani vom fi în 2119 și tot așa. Dar noi nu vom mai fi. 

-O să ne întâlnim în cer! Știi de ce ? Fiindcă am dat cioc! Cu ouăle roșii! Și cea mai importantă e iubirea! 

Cam așa. Și va mai ploua. O să am tot mai multe fire albe și n-o să mai pot păcăli timpul deși nu de-asta mi-e frică mie. Cea mai importantă e iubirea. 

O alint înainte de somn:

-Floricica mea! 

-A ce miroase floricica asta?

-Care floricică, Andre?

-Eu, mami! A ce miros? N-ai zis tu că sunt floare?

-A Dumnezeu. Cred că așa miroase Dumnezeu.
                                                                   

Pregătiri de sărbătoare

Atât a bătut vântul zilele astea că de multe ori m-am întrebat dacă nu cumva le-a bătut și unora prin minte și le-a răsfoit-o atât de tare că vorbesc cu tot mai multă răutate, cu mai multe resentimente, cu accente lascive, cu accent moldovenesc: Îl pui pi ăsta în?(Da, în vreo gaură, una neagră sau poate doar vreun pod) sau eu te-am chiemiat ca să nu ți-l arunci că dupi aia îți păria rău(sau poate nu dacă sunt șanse să scap de accent), cu alinturi ciudate: gogoșică, populică (?).

Se pregătesc oamenii de sărbătoare. Cumpără, gătesc, fac curățenie. Ca și cum n-au mai făcut-o de la Crăciun, ca și cum n-o s-o mai facă până la Sânziene sau ceva pe acolo. 

-Oare ce să cumpăr? Vreau un produs care să curețe rapid! 

-Uite-l pe acesta!

-Dar are timp de acționare! Eu vreau să dau cu el și să-l șterg imediat nu să-l las să acționeze!

-E bun acesta! 

-Nu e bun, e spumă, eu nu vreau spumă, nu vreau degresant! Vreau să curețe, să spele bine!

-Dragă, tu după ce-ai venit aici?

-Ajută-mă și tu!

-Nu te ajut deloc! Nu vrei nimic!

Îmi vine să-i spun că nevastă-sa vrea doar apă. Probabil din aia vie.  Care să învie tot felul de chestii, de la grâu neîncolțit și plușuri ponosite și roase de timp, la iubiri moarte și vieți mizerabile, profund nefericite, mici de tot. La sutele de întrebări pe care le primesc, de la odorizante cu miros de bubble gum(sunt?), la degresante care să distrugă toată mizeria lumii, la invitații tot mai agresive(au înnebunit cu toții și nici măcar n-a venit căldura deci vântul e de vină sau e doar o scuză), mai am și eu întrebări că om sunt. Iar răspunsurile pe care le primesc, cu putere, cu îndârjire, cu lasă-mă naibii în pace să-mi trăiesc nefericirea(sau poate sunt doar fricile mele pe care le proiectez asupra lor) mă lasă fără scut, fără apărare și-mi pun repede masca ca să nu se vadă. Și apoi văd eu, mă văd pe mine și îi las așa, fiecare e responsabil pentru situația în care este. Liliacul mov, mai fragil, se încovoaie de frig. Ca multe altele. Narcisele mor în ele, ca atâtea și atâtea ce-ar fi putut să fie dacă s-ar fi înțeles de la bun început. Iar princess mă întreabă unde e Dumnezeu în baterea asta violentă a vântului? Că el controlează totul, nu controlează și vântul? 

Tot ce putem controla sunt gândurile noastre.

Aprilie pe repede înainte

Vouă cum v-au trecut aceste luni din 2019? 

Când ești fericit, nu simți trecerea timpului, zboară c-o viteză amețitoare. După cum, când ești nefericit, simți fiecare minut cum te apasă, cum se scurge în infinit neluând cu el decât clipele existenței tale, nu și amărăciunea. 

Sunt lucruri și oameni de care uităm brusc și pe care trebuie să le aruncăm ca să nu ne strice echilibrul. 

Ieri, în timp ce mergeam spre codru, princess mă întreabă:

-Mami, oamenii seamănă cu păpădiile?

-Cum adică, princess?

-Adică sunt verzi de pleznesc, apoi se îngalbenesc când sunt copți și la final, albesc! 

-Știi că ai dreptate? Albesc și se sting! 

-Întâi se ofilesc, mami! Apoi fac chestia asta...cum ai zis tu că se sting! Adică mor! 

Depinde de noi câtă viață trăim. Verzi, galbeni, albi. Și...stingerea. Risipirea în vânt, în ploaie. Depinde de noi ce iubim, pe cine și cât. Se întorc toate la noi, sub diverse forme. Cu asta rămânem. Nu plecăm cu nimic. Am mai spus-o. 

Chiar...pentru voi cât de fericite au fost aceste luni din 2019?

    

Atât a fost

Povestea continuă cu alte personaje.