Mi-a scris din nou Miron, domnul de la securitate. Paznic, a spus el, din nou. Sunt paznic cu atribuții moderne dar tot paznic sunt. Altă Mărie sau cum era? Aceeași Mărie cu altă pălărie! Și mi-a scris asa, povestea unei curci:
Stau intr-o casă bătrânească, n-am fost în stare, ca alții, decât s-o cârpesc pe ici, pe colea. Când n-ai pe nimeni, nu-ți vine să faci nimic. Am și o grădină în care cresc, de-a valma, tot felul de buruieni și de flori, pătrunjel, leuștean și alte chestii. Necunoscute. Când mi-e lene, mi-e lene. N-am stare să fac nimic. Ce? Nu cunoaște nimeni ce înseamnă asta? Nu fiți ipocriți! Dar să revin la curcile mele. Primăvara trecută, m-am dus în târg și ochii mi-au căzut pe niște pui de curcă, mici cât pumnul meu. 6. I-am cumpărat fără să mă gândesc, așa facem cele mai mari prostii, fără să știu despre curci decât că sunt veșnic lacome, niciodată sătule. Ca nimfomanele, nu? Dar erau drăguți și aveau ochii mari și mă încânta ideea să am grijă de ele și să le bag la cuptor rând pe rând, înainte de-a îmbătrâni, Sau chiar în congelator, toate deodată! Căci ce e o curvă când îmbătrânește? Pardon, curcă! Eu voiam carne tânără și sănătoasă, de curcă hrănită bio. N-am prevăzut atâta lăcomie și mizerie lăsată de veșnic nesătulele curci. Care erau curcani, cinci. Una singură era curcă, am numit-o Bubu. O știți pe Bubulina, gospodina lui Bănică? Aia pe care o plesnea uneori? Nu, nu era ea, pe Andreea Marin o plesnea, nu pe Bubu. Divaghez. Dar de la Bubulina aia am numit-o așa. Nume de curcă. Între timp, leșinata a rămas doar Bubu. Uneori, când îi hrăneam, curca asta, cu o prestanță deloc întâlnită la neamul ei, nu se repezea la mâncare, ca frații ei, ci rămânea într-o parte, parcă într-o veșnică mirare că cineva se poate îndopa așa. Dar după ce curcanii se ghiftuiau, venea și ea, rar...încet. cum să zic? Cu boabele alea de ochi în ochii mei, cu gâtul înalt și neted, se apropia lent, înfulecând vorace tot ce prindea. Uneori, hrăpăreața cădea din gheare, nu din picioare, nu?, de îndopată! Închidea ochii, gâlgâind mulțumită. Ca drogații, cu pupila mărită, la început. Apoi leșina de lăcomie. Nu știu de ce dracu' o lăsam așa, ce mulțumire nefirească îmi aducea să văd proasta cum se uită "ca curca-n lemne", știți expresia? O știți sigur, sunteți mulți de la țară și știți și expresia cu omul scos de la țară dar din care nu poți scoate țara. Fix asa și Bubu, cu mari șanse de a fi promovată la a fi animal de casă, precum găina aia a Iuliei Albu, nu putea să lase lăcomia la o parte. Degeaba speri, speranța e cel mai mare rău din cutia Pandorei, după așteptări.
Dar într-o zi, scârba asta lacomă, a înghițit un pietroi care i-a fost fatal, eu știam de găini că mănâncă pietriș și n-au nici pe dracu', că nu știu ele ce mănâncă și până nu ai conștiință, te caci pe ele de valori, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, iar divaghez, revin, mizeria asta de curcă, cu priviri umede, rugătoare, manipulatoare, să-i mai dai, că nu poate trăi fără morcovi, a plesnit. Curca, tot curcă, indiferent ce nume îi dai. Adică contează ce face omul, nu ce nume are. În loc de concluzie. Și ar mai fi ceva, nu mergeți la cumpărături cu burta goală, să nu vă luați curci nesătule.
Cine știe, cunoaște.
Nimeni nu poate fi salvat, dacă nu vrea asta.
Foto : apus, moartea unui moment.
Alice G.
Senzație.....
RăspundețiȘtergere