sâmbătă, 13 februarie 2016

Postul ăsta este despre iertare

O anume iertare.

Andreea avea vreo 2 ani, ne plimbam şi ne jucam prin parcurile pentru copii, pe la blocurile din apropiere. Prinţesa sărea de pe un picior pe altul, se apleca pentru a admira frunze, pietricele, crengi şi boboci de trandafiri. La o bancă stăteau, povestind înverşunaţi, nişte bătrâni. Un tânăr, pe margine, vorbea la telefon. Andreea s-a apropiat de ei,  ţopăind şi cântând  în limba veselă şi fără limite a copilăriei fericite, moment în care o bătrână, genul de tanti comunistă, cu un halat unsuros pe ea tot de pe vremea comuniştilor a început să ţipe ca apucata să-mi iau copilul de acolo, să ne ducem să ne jucăm la bloc la noi. Am luat fetiţa în braţe şi i-am spus că plec dar nu e nevoie să ţipe, sunt modalităţi mult mai fine prin care poţi reproşa unui copil că se joacă şi cântă. Venele de gât şi de pe faţă i s-au umflat când m-a auzit şi mi-a replicat că sunt obraznică. "Doamnă, dacă eu sunt obraznică, dvs. sunteţi total lipsită de respect şi acesta nu e blocul dvs, luat pe persoană fizică, copilul e mic şi se joacă, cântă, nu face rău!" Ar fi vrut să se ridice dar nu putea fiindcă i se lipise fundul de bancă şi atunci a intervenit tânărul care vorbea la telefon şi îi era nepot şi a vrut să spună şi el ceva însă i-am spus cât se poate de calm să nu se pună cu o mămică nervoasă şi nedormită, cu copilul în braţe. N-a mai avut curaj să spună nimic, şi-a înghiţit vorbele, poate ştia el din alte situaţii câte poate face o mamă care-şi apără puiul.
Am plecat cu gândul la toate laudele adusele sibienilor, care, uneori, numai civilizaţi nu sunt şi acum s-au gândit că singura lor problema administrativă o reprezintă oltenii. Da, clar. Şi evreii au fost adevărata problemă a lui Hitler.

Nu de mult, la serviciu, sunt pusă fără drept de apel, în faţa unei sentinţe : am greşit, am făcut defecte fără număr, fără a avea cineva vreo dovadă. Nu m-a deranjat sentinţa, ştiam că n-am greşit, m-a deranjat doar tonul cu care mi s-a spus că am greşit. Plus bucuria din ochii unora, pentru care televizorul şi emisiunile lui măruţă şi capatos sunt repere morale în viaţă. Şi când trecusem peste, aud clar în spatele meu cum cineva mă dă dracului. Căci ceea ce spui atunci când îţi sunt atinse anumite resorturi şi ce faci ca să te aperi, chiar şi înjuratul sau răzbunarea si răutăţile gratuite doar fiindcă poţi dar nu poţi tolera, spune multe sau totul despre tine, nu despre cel căruia îi faci rău aşa. Asta este iertarea despre care vorbeam.


luni, 1 februarie 2016

Doar o greseala

Aceasta-i fotografia facuta de fetita mea unei portii de mamaliga...facuta din plastilina din dotare. Asta dupa ce eu fotografiasem o portie de gulas cu mamaliga aferenta. Pentru copiii nostri suntem primele modele de comportament. Ne asumam greselile, ne recunoastem greselile, ne cerem iertare, asa vor face si ei, ajunsi adulti. Poate copiii sunt in stare de orice dar noi, adultii, suntem in stare de orice fara sa recunoastem ca am gresit, fara sa recunoastem nici in ochii nostri ca am gresit. Mai sunt si cei care stiu ca au gresit si se opresc in a mai da cu pietre dar nici nu-l opresc pe cel care da cu pietre. Din comoditate, din obisnuinta.
Lucrand de atatia ani intr-un loc cu multe femei inca nu ma pot obisnui cu atat de banala faza printre ele : cineva intreaba sau spune ceva si in momentul in care se intoarce cu spatele, cel putin alte doua femei se vor stramba sau rade.  Fara sa-si dea seama ca in alt moment, vor fi puse in aceeasi situatie. Nu tine doar de educatie, tine de bun simt. Dincolo de orice model de parenting, tin sa-i ofer fetitei mele acest bun simt.  Caci daca intri in troaca porcilor, nu inseamna ca nu esti margaritar. Inseamna ca te mananca porcii. Si la ce bun?


Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...