Aproape bilanț-din nou

Aproape bilanț fiindcă nici anul acesta nu a fost unul obișnuit. Știți voi, Covid, neparticiparea la vot, pupatul moaștelor, nepurtatul măștii, Covid, schimbarea guvernului, scheletul din dulap care tot vine peste noi de fiecare dată când îl deschidem, Covid, rasism, aceeași atitudine vizavi de igienă și de apă, Covid...

Nimic nou sub soare. Am împlinit 40 de ani în anul acesta while Covid și atunci în 2021 va fi 40 reloaded. Nici vorbă de 41. 

Au fost ani care au trecut ca prin farmec, ca un vis. Nu și 2020. Coșmarul declarațiilor pe propria răspundere din martie, aprilie, noiembrie nu e ceva de care vreau să-mi amintesc sau să povestesc. Știu însă că va trece și asta. Cum trec toate, bune, rele...Va trece și 2020. Noi, cei care nu am pierdut pe nimeni în acest război, am putea să încercăm un exercițiu de recunoștință. Cere practică, cere timp. Dar dacă nici acum nu avem timp...

N-a fost un an în care să vizităm prea multe locuri. Dar am pierdut lucruri. Poate nu ne trebuiau. Omul cel mai drag sufletului meu a plecat departe și asta a schimbat totul. Învățăm să trăim așa. Pe jumătate. Pe toate le învățăm în viață. Deschidem cutia Pandorei și ies războaiele cu oamenii, cu noi, cu obezitatea , cu obtuzitatea, cu lipsa de toleranță, cu depresia, cu cancerele,  iubirile de toate felurile, negativismul, ultracrepidarianismul, procrastinarea, lenea, obiceiul de-a ne lua prea în serios când nu e cazul(e cazul vreodată?), orgoliul, dorința de control, frica. Iar apoi, mică, mică, o speranță. Gândul cel bun. Capabil să mute munții din loc. Și (se) poate. 

Gânduri bune să aveți în 2021! 

Închei cu o poezie a Ninei Cassian:

                   

 Drum în toamnă

Prin ale toamnei văi prelungi, 

Cu tine am umblat odată.

Ciorchinul lunii să cadă

Și nu mai pot uita de-atunci.

Oare-o fi fost pe aproape via, 

De m-amețeam atât de rău?

Sau era numai gustul tău

Care-mi statornicea beția?

Atâta știu: că aș fi mers 

Cu tine, viața mea întreagă,

Și frunzele fără de vlagă

Mi-ar fi părut atât de verzi! 

                                                   

Altceva

 

Andreisme și cărți citite

Câteodată se întâmplă lucruri sau plecări care ne dau peste cap, ne schimbă viața, visele ne sunt transformate cum nu credeam că este posibil. Anul acesta a fost un an greu, fără îndoială, pentru cei mai mulți dintre noi. Poate că unii au avut curaj și/sau oportunitatea de-a face din acest an cel mai bun an al vieții lor. Producătorii de măști, de exemplu. Toți  cei care știu instinctiv că după un război se poate construi cel mai bine. Nu doar o clădire, un edificiu, ci o afacere, un cabinet de tăiat frunza la câini, unde vin oamenii să-și făurească destinul, să fie zen, să mute cu palma munții. Glumeam. Dar războiul nu s-a terminat. Există. Depinde de fiecare ce face cu acest război, dacă îl consideră sau nu război, dacă poartă sau nu infama mască . Covid am avut toți. Sau vom avea. 

Dat fiind timpul acesta când lumea s-a oprit un pic(nu "umpic", nu există așa oroare, nici măcar nu e cuvânt, am terminat aici), am citit ceva cărți. Pe unele nu le-am terminat, din lipsă de timp. Sunt însă ca prietenii buni, pe care nu-i vezi cu anii dar conexiunea e tot acolo. Magie. Am citit prin vară "Cel mai vestit vânzător din lume" de Og Mandino. Uite fragment:   

                                     

Am puterea de a-mi alege singur destinul. Frumos spus. Avem puterea asta. Dar cei mai mulți alegem autosabotarea. Puternică armă de autodistrugere. 

Iar cum o dă românul mereu pe glumă, există o replică : Și ce ne mai place...

Ce nu am terminat: Darul lui Humboldt a lui Saul Bellow, nici Prințul Negru de Iris Murdoch  din care am rămas totuși cu ceva: "Unii oameni nu fac decât să-i micșoreze și să-i altereze pe alții". Bănuiesc că aproape pe fiecare alt om îl micșorează alt om. Dacă ii permiți. De aceea standardele înalte ale lui Coco Chanel sunt ceva de dorit și de menținut ca niște pârghii la care să te întorci când îți concentrezi atenția și atunci energia pe ce n-ar trebui). Pe chestii mici. De care Andre, magica, spunea așa: 

- Uneori, chestiile mici dor cel mai tare! (în urma unei tăieturi de intelectual, în hârtie. Sau poate era doar ambalajul unui aparat Sense&Spray de la Glade, pe care l-a transformat magica în sanie). Apoi îmi miroase părul și o întreb dacă miroase a fixativ.

- Nu, miroase a iubire! 

- De unde le scoți, minune?

- Din cap, de unde să le scot? Din creier! 

Am recitit și o carte a unui autor român, la care apreciam umorul. După ce am citit un fragment în care o femeie își scotea întâi dresurile și apoi cizmele, nu am mai citit. Timpul e scurt. Ce nu se vindecă, se suportă, cum bine spunea Salman Rushdie. 

Andre citește și îmi citește Făt Frumos din tei. După ce o citește, o întreb despre ce a fost vorba în poem, ce a înțeles ea. Foarte sinceră, îmi spune:

-Nu știu despre ce e vorba! Am citit așa, fără să înțeleg! 

Găsește însă o modalitate să mă încuie:

-Mami, de ce se numește împletitură împletitură? 

Chiar. De ce? Oh, Saussure...

Revenind la cărțile citite:

Inteligența erotică - Esther Perel

Măștile fricii - Camelia Cavadia

Zilele abandonului - Elena Ferrante

Hobbitul - J.R.R. Tolkien

Curajul de a fi vulnerabil - Brene Brown

Era și timpul să aprind iar stelele - Virginie Grimaldi

Poate ar fi timpul să discuți cu cineva - Lori Gottlieb

Care pe care - Aurora Liiceanu, Alice Năstase Buciuta

Oameni anxioși - Frederik Backman(am scris aici)

Apolodor - Gellu Naum

Pacienta tăcută - Alex Michaelides

Și altele. Nu-ami aduc aminte de ele, fie ficțiune, fie cărți de dezvoltare personală. De exemplu, Curajul de de nu fi pe placul celorlalți. Poate cu altă ocazie o s-o citesc cu gânduri mai bune. 

Am scris cândva asta :

Bilanțul unui paznic(partea I)

Miron, paznicul, revine. 

-Ce cuvânt urât, îmi spune. "Paznic!" Nu mi-a plăcut niciodată. 

-Nu-l mai folosiți, spun. Sunteți agent de pază. 

-Tocmai paza asta îmi sună ascuțit în urechi. Adică de ce să păzești? De ce toate astea nu pot să existe fără să fie nevoie de pază? 

-Din cauza lăcomiei, răspund. Din cauză că există prea multă frică. Cine are, are teama că va pierde, cine n-are, are teama că nu va avea, cine iubește, că nu va mai fi iubire, cine nu iubește, că nu e demn să aibă iubire, cine se identifică  cu un banal serviciu, că nu va mai avea consolarea slabă oferită de el, în afara salariului. Atâtea reclame care îndeamnă să fii tu însuți/însăți deși asta nu prea a folosit nimănui. Câți fac ce le place, ce îi reprezintă? Cei mai mulți merg la serviciu doar pentru beneficiile salariale și deși asta nu e în sine un lucru rău, e pur și simplu altceva când îl faci cu drag, de drag. Se simte. Nu mai spun că în limba română, corelația dintre lucru, locul de muncă adică și lucru, o chestie care oricând poate să nu mai fie, este destul de interesantă. 

Apoi tac. Niciodată nu am vorbit atât despre ceea ce cred. De obicei, vorbesc bălării, să îndepărtez oamenii. E o strategie. Funcționează. Te îndepărtezi ca să te apropii și te apropii ca să pui distanță. 

-M-am împăcat cu frații mei, să știți. M-am îndepărtat prea mult. Într-o noapte chinuitoare, când mi-era somn de simțeam că mă înghite patul, eram pe punctul de-a ațipi și atunci somnul fugea, lăsându-mă buimac, năuc, confuz, cu mințile varză. După câteva încercări de-a adormi, rupt de oboseală, am renunțat. Câteodată trebuie să știi când să o lași baltă. Dragoste cu sila nu se poate, mi-am zis. Am deschis ochii larg. După cinci minute de privit în întuneric, ah, și ce bine mă vedeam!, am adormit să tai lemne pe mine. Am visat atunci că fratele meu cel mic, care trăiește pe picior mult mai mare decât își permite, a murit, murea de mai multe ori în visul meu, ce vis, coșmar de-a dreptul!, și de fiecare dată, vestea morții lui mă făcea să suspin de durere. Plin de remușcări, dimineața, l-am sunat. Nu era mort, era la lucru. Ha, ha, tot un fel de moarte, a spus el. Zicea că își urăște atât de mult serviciul, că așteaptă un semn de la Dumnezeu să plece de acolo. I-am spus politicos că nu sunt Dumnezeu, doar frati-su. L-am invitat la un gin, îl aveam, să ia el apă tonică. 

-Beți gin? 

-Nu, nu mai beau decât eau. Apă de la robinet. Însă îmi place să-mi pun în pahar, să torn apă tonică și să-mi imaginez cum ar fi să mă îmbăt, să mă las purtat de val, să fiu tot mai ușor. Însă în cazul meu, aș fi tot mai greu, m-aș otrăvi treptat și ar muri orice omenie din mine. Vreau să controlez jocul. L-am sunat și pe fratele cel mare. Adică m-am prefăcut că-l sun. E ceva acolo care mă ține. Că o bubă care nu se mai vindecă. Și apoi cine spune că trebuie să ne iubim? Ca frații? I-am dat mesaj că mi-e dor de el. Mințeam. Nici mesajul nu l-am trimis. Nu eu controlez jocul aici. Nu mi-e dor de el, de ce să mint? Tot timpul, în preajma lui, simt că sunt sub lupă. Mi-a zis cândva că indiferent cât am impresia că am suferit, el a suferit mai mult. Și de unde știe el cât a fost suferința mea? Ne-am măsurat durerile? Pierderile? E concurs? La fel de lipsit de sens ca cine are mai multe like-uri pe feisbuc...

-Multora aprecierile astea le conferă sens când nimic din interiorul lor n-o face. 

-Știu, știu dar nu înseamnă că lipsa asta de dens are vreun sens. Sau că sensul acesta în care merge lumea duce undeva. Tânjim după nefericire deși tare am mai vrea să scăpăm de ea. Tânjim după fericire deși nu știm s-o recunoaștem nici dacă ne îmbrăcăm în ea. O dualitate greu de controlat. Nici albă, nici neagră. Sau să nu zic neagră, să nu se simtă careva ofensat? 

-Sunt cuvinte care iau totul. Și propoziții care nu spun nimic. Cred că acolo e ceva extrem de inflamabil. Un diavol care chicotește de încântare. A venit fratele mai mic?

-A venit. Nu am discutat despre suferințe și alți demoni. Ci doar despre noi, când eram mici...Ce ne mai băteam! Îl cafteam și el îmi fura cărțile, le dădea pe țigări. Aștepta întâi să le citesc. Pe alea care veneau la pachet cu ce-mi plăcea mie să citesc, cărți ale acoliților lui Ceaușescu, nu reușea să le schimbe pe nimic. Se pefacea că le citește, să pară citit. 

Va urma.

Foto : Alice G.