Eliberarea unei secretare

M-am dus astăzi la lucru, o vreme am fost internată cu nu știu ce tulburări, eu cred că erau de la stomac și, de altfel, unde am fost internată, nu era mare diferență. Ori la bal, ori la spital, auzeam de multe ori de la îngrijitori, eu credeam, în confuzia creată de pastile, că sunt reprezentați de vânzări sau muncitori sezonieri, bleah! În special era unul, nea Vasile, dădea cu mătura și mopul și, din când în când, mai punea pe câte unul în cămașă albă, zicea că albul îl relaxează, he, he, cine nu știe că albul e de spital și se mai și murdărește repede, mai bine o culoare de gen bleumarin sau chiar verde pastelat...în combinație cu niște bijuterii de culoarea rubinului, vai, ce combinație nebună! Dar, nu, nu, cică să nu folosesc des cuvântul, că devenim credința în ceea ce ne trece prin minte, uite, chiar și în cuvinte! Hai că am citit un raport care era acolo, pe biroul doctorului care-mi făcea externarea. I-am spus că nu mă mai doare nimic, să nu mă mai îmbrace în alb, eu sunt blondă și-mi stă bine în roșu. El a zis uatevar și se tot uita în telefon, butona pe messenger, cred că era certat cu nevasta și nu se putea concentra deloc la mine dar ce noroc pe mine, m-a externat. Am sunat-o pe cumnată-mea să vină să mă ia dar asta era nervoasă, auzi la ea, că e pe drum și nu poate să vorbească la telefon că o oprește poliția. Bine, i-am zis, mă descurc și am luat autobuzul. A venit pe la mine și din câte mi-am dat seama, n-a vrut să vină să mă ia, i-a fost rușine. Nu mai poate lumea să aibă o enterocolită că se face de râs! O iau mațele razna, nu e ceva la cap! Era o figură acolo, zicea că stomacul e în strânsă legătură cu capul, că toate sunt și tot ce ni se întâmplă în corp sunt reflecții ale stării de bine a creierului. Stau și mă uit la cumnata asta a mea, are 90 de kile dar ea zice că e bine. Eu zic că e foarte bine, 90 de kile la 1 metru jumate? Nu vreau să fiu cu ea pe vreo barcă de salvare, prin absurd...s-ar lăsa barca cu ea! Dar la o adică ar avea din ce să se înfrupte rechinii! Aș scăpa eu. Așa că-i zâmbesc ca dama aia dintr-o pictură celebră, nu știu cum îi zice acum, dar cică autorul era homosexual și pictat era chiar el, cu un rictus pe față. Cum își fac unii selfie-uri și au impresia că arată bine, maram.  Apoi se postează de miri pe unde de râd și curcile de ei. Râd, așadar, de cumnată-mea, asta, vitează, că greutatea ii permite, zice că oprit-o totuși poliția că n-avea centură și mai și vorbea la telefon. La centură eu o înțeleg, păi dacă n-o cuprinde? Dar de ce vorbea la telefon când nu mai e permis? Și-a luat un dispozitiv din ăla bluetooth și vreo două zile peste tot l-a purtat, îmi venea să râd cum stă ea pe budă cu ăla în urechi și se vaită că ce amendă era să ia. După ce că pare că se rostogolește când merge, mai părea și nebună cu chestia aia neagră-n ureche. O minge vorbitoare dusă cu pluta. E mai bine dusă cu pluta decât nebună. Deși, dacă mă întrebi pe mine, aceeași Mărie cu altă pălărie. 

Mi-am luat un poncho roșu, că a venit puțin de toamnă și m-am dus la lucru, cum spuneam. Am rămas trăsnită, nu mai era nimic din ce știam. Au zis că nu mă mai primesc, au un post la recepție pentru mine dar nu stau bine cu adunatul și cu alte chestii matematice și nici n-aș putea să stau în curentul ăla, numai bărbați veștejiți, care umblă cu pieptul dezgolit, fie vară, fie iarnă, de li se vede pielea aia lăsată și firele de par scârboase, și alea albe! Să nu mai zic că e una nebună acolo, ah, că iar am folosit cuvântul dar asta nu e de la stomac,  e de la cap, zice că e cea mai sexi făptură și se consideră și delicată, îmbrăcată veșnic în pantaloni trei sferturi și cu un breton de la jumătatea capului, seamănă cu o curcă care se uită în lemne când vede vreun mascul. Tanti Viorica, de la personal, a avansat, a făcut nu știu ce curs de resurse umane. Și-a pus vreo doi dinți, să aibă mai mulți, s-a vopsit blondă și s-a bărbierit. Seamănă cu aia de e aproape să ajungă conducătoarea României. Mai vedem noi...Adică noi, românii, ăștia de mergem la vot, să ne ia dracu' cu simțul nostru civic, pe care nu-l avem. Nu că aș avea eu dublă personalitate. M-am dus să-mi iau o cafea și alea de-mi erau prietene, ziceau ele, s-au întors toate cu spatele. Nu mă mai cunoașteau. Oi fi eu cu mațele făcute praf dar proastă nu sunt. Apoi una a zis să beau o cafea cu ele dar tonul ei o contrazicea că în spital am învatat să ascult mai bine ce spune corpul unui om și corpul ei zicea : pericol, pericol, fugiți dracu'de nebună! Aia eram eu. Corpul ei era în direcția opusă mie. Cu toate te înveți, pe toate le înveți. Ori m-a facut diareea mai deșteaptă ori acum le văd mai bine.

Așadar am plecat, nu înainte s-o sun pe grasa de cumnata-mea și să-i spun c-o iubesc, fie grasă, fie slabă. Și să vină să mă ia cu mașina, nu mai suport să mă urc în autobuz cu toți nespălații. 

                                             

Foto : invers. Alice G.

Adunate

Din stații, din autobuze, din magazine, din viață.

Într-o stație de pe Vasile Milea, se vede o femeie care se târăște cu greu, bălăngănindu-se. În fața mea,  în autobuz, pufnesc în râs două pasagere. Cea din dreapta exclamă în batjocură:
-Doamne, ce beată era!
-Muci, îi confirmă cealaltă.
-Nu, doamnelor, vorbește o altă femeie lângă mine. Nu e beată. Are picior de fier. Merge greu.

Cuvintele ei cad greu peste cea care a spus că femeia de pe stradă era beată. Clatină din cap cu dispreț pentru propria persoană și mă mir că un om își poate recunoaște atât de rapid propria judecată strâmbă:

-Ce degrabă am vorbit cu păcat, Doamne, iartă-mă! 

Doamne, dumnezeule(în care nu cred), mai rar o să ai rob așa, cei mai mulți judecă fără să gândească. Cei care gândesc nu stau să judece. Glumesc, sunt destui pe care-i cunosc eu, înzestrați cu gândire, persoane cerebrale, care par echilibrate dar din când în când,  alunecă într-o bârfă care ar rușina-o și pe cea mai țață tanti din biserică. Oricare biserică, toate la fel, un loc de pomenire nu a celor morți, ci a celor vii. Nu cred că s-a schimbat ceva în acești ani de când nu mai frecventez. Îmi mențin părerea despre Dumnezeul fiecăruia. Ceilalți...iluzii. Ca în povestea cu umerașul banal, din sârmă sau chiar din lemn, tot umeraș. Pe care îl înzestrează fiecare cu ce are.

O femeie se uită pe sub ochelari la mine.
-Ce citești? Citești cărți pe telefon?
-Da, îi răspund și-mi văd mai departe de citit.
-Da'nu-ți strici ochii? Eu am tensiune pe ochi și nu pot să citesc nimic. Mă uit la televizor dar să știi că numai puțin, la emisiuni culturale, nu la prostii.
-N-am știut dar să știți că puteți să vă uitați la ce vreți.
-Da'tu nu te uiți?
-Nu.
-Și nu știi de aria cercului? N-ai auzit? Doamne, ce întârzie autobuzul ăsta! La cât trebuia să vină?
-Peste 15 minute. Nu întârzie, ați venit dumneavoastră devreme.
-Am dus nepoții la școală și m-am dus acasă, numai puțin, știi? Până am băut o gură de cafea, numai una la început, apoi am fumat o țigară, apoi am terminat cafeaua și mi-am mai făcut una, să mai fumez o țigară, știi? Ce trece timpul asta...până m-am spălat, înțelegi? Apoi am spălat vasele, mi-am pus puțin de fard, doar puțin, ți-am spus că am tensiune pe ochi?
-Mi-ați spus.
Las telefonul deoparte. Femeia prinde curaj. N-a mai vorbit demult.
-Ai fost la noul mall? Eu am fost. Îmi trebuia sutien nou, de la H&M, cu push-up, că nu prea sunt înzestrată, prin haină nu se vede dar știu eu, spune ea dintr-o suflare. Și ce crezi? Eu n-am vrut să mă duc că am zis că-i aglomerat, că se duc moșii după tigăi dar mie îmi trebuia sutien și au dat ăia vouchere de 50 de lei,  au avut și reducere nu știu cât la sută și am mai pus eu 20 de lei și mi-am luat sutien. Am dat 60 cu totul, nu e scump, nu?(oare cât o fi fost sutienul, îmi trece prin minte dar n-apuc s-o întreb), și să vezi ce mi-am mai luat! Uite, rujul ăsta cu care sunt dată acum, arată bine, așa e?
-Arată, da.

Cu ceva timp în urmă, în aceeași stație, altcineva îmi arăta o ojă nude de care era foarte mândră. E clar, e ceva în stație.

-Apoi mi-am luat și un gel de duș, o cremă de mâini și niște saci de gunoi, m-am dus și în Kaufland, în Kaufland ai fost?
-Am fost.
-Îți place? Ce zici de rimelul meu? Îți place? Dar îmi dau înainte cu o cremă cu acid hialuronic, altfel n-aș putea să-mi dau nici cu rimel, nici cu fard. Știi câți ani am?
-Nu.
-Am 69.
-Nu se văd, îi spun.
-Știu, îmi spune ea cu emfază. Mai rar la vârsta mea să arate cineva așa. Eu nu cunosc pe nimeni.
-Nici eu. Nici să vorbească atât.
-Păi știi de ce vorbesc atâta? Eu sunt foarte directă. Spun tot.
-Sunteți, probabil, foarte sinceră.
-Da, m-am dus la tot felul de oameni, la doctori, la profesori, vorbesc mult și mă întreabă de ce m-am dus la ei, că nu am nimic. Mi-au spus că sunt ipohondră dar nu i-am crezut, cum să-i cred? Eu cred ce vreau, în ce vreau. Fac ce vreau eu și mă duc la vot, beau apă multă, mă trezesc dimineața devreme și vreau să fiu utilă cât se poate de mult.

Nu am mai avut replică, noroc că a venit autobuzul. Oricum n-apuc eu să vorbesc prea mult.

În Kaufland, o femeie bătrână, îmbrăcată în negru, sprijinită în baston, mă întreabă de Glade-ul electric. I-l arăt la raft și-mi cere două, n-apuc să mă mir că mă roagă să-i arăt unde sunt umerașele din lemn. O conduc acolo și mă întreabă cât costă și dacă sunt cu adevărat din lemn. Îi confirm.
-Trebuie să fie din lemn, am un bărbat rău acasă, maică, bătrân și rău, mă bate în fiecare zi dacă nu-i aduc ce-mi cere și acum a văzut aceste umerașe, eu vin de la țară, de departe și dacă nu-i duc umerașele, dă cu mine de toți pereții. 

N-o întreb de ce mai stă cu el. Știe ea. Sunt astfel de întrebări care nu se pun niciodată.

                                                  

Andreisme şi ce-am mai citit recent

Bătrâni cu căciula pe vârful capului privesc lung pe fereastră, scrutând frigul de afară. Prognoza meteo s-a dovedit inexactă, n-a venit căldura promisă. Poate de mâine, poate cu altă ocazie. Bătrâne îmbrăcate în demodate halate de molton şterg canaturile de termopan, preocupate de cine mai parchează pe trecerea de pietoni şi de cine a fost la slujba duminicală. Şi, mai ales, de cine n-a fost. Asta era duminică.

Încerc sa citesc până la capăt Demonul amiezii, de Andrew Solomon, pe care n-am reuşit s-o citesc acum ceva vreme. Cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu, cartea este o incursiune în realitatea veche de secole a depresiei. Care depresie ucide, conform statisticilor, mai mulţi oameni decât cancerul sau obezitatea. Cumplit. Citesc descrieri, cauze, simptome, tratamente mai mult sau mai puţin ştiinţifice, riguroase, zeci de poveşti ale celor atinşi de flagel, din toate părţile lumii, din toate păturile sociale, aflând că nu doar clasa mijlocie sau de sus e atinsă de depresie, cât mai ales cei săraci si foarte săraci. Că nu e doar o închipuire, cum mulţi sunt tentaţi să creadă.

Am notat câte ceva, când timpul mi-a permis:

-Dacă o persoană se expune unui stres extrem, se eliberează corticotropină(CRH), care, adesea, contribuie la apariția realităţii biologice a depresiei. 

-Cortexul prefrontal, acea zonă a creierului pe care o au oamenii și care ne face să fim mai evoluați decât cobaii, mai conține și mulţi receptori de cortizol, iar aceştia sunt, probabil, implicaţi în complexitatea depresiei umane. 

-Lucrurile care te salvează sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. 

-Dacă ai noroc, unii oameni te vor surprinde cu adaptabilitatea lor.
-Comunici ceea ce poţi, şi apoi speri. 

-Distincţie între ceea ce se întâmplă în realitate şi ideile despre ceea ce se întâmplă. 

-E greu să lupţi cu propria conştiinţă, pentru că n-ai în această luptă altă armă decât conştiinţa însăşi.

-Dacă etalonul tău e credinţa, te întorci la el, aşa cum te-ai întoarce la orice altă normă. 

-Eşti ceea ce mănânci; simţi ceea ce eşti.

-Psihiatria e supusă curentelor la fel de mult ca orice altă știință, și revelația dintr-un an devine sminteala de anul viitor.
-Orice depresie își are propria poveste.
-Calea de la cunoaștere la libertate e totuși lungă și anevoioasă.

Într-o seară, după obligatoriul cântec de leagăn, vreau să-i spun magicei c-o iubesc:
-Andreea, știi ceva?
-Da!
Eu, uimită:
-Ce știi?
Ea, și mai uimită:
-Nu știu nimic!

Cam peste o săptămână, îi spun :
-Ești soarele meu, Andre!
-Și tu ești soarele meu, mama!
-Te iubesc, princess!
-Da, da!
-Da, da? Doar atât?!?
-Și tu...și eu te iubesc, mama! Dar știai asta deja!

Pe afară:
-Mama, dă-ne tare!(în leagăn)
-Nu pot așa de tare, Andre!
Atunci îi spune prietenei ei:
-Mama nu poate să ne dea tare, ea nu e puternică, citește cărți, nu face sport!
 Le dau mai tare.
-Mama, ce tare ne dai! Mama e puternică, e Berbec și ăștia sunt puternici!

Am învățat-o ce este ironia într-o zi. Suntem la mare și, la hotel, îmi cere un prosop care este prea sus pentru mine.
-Hai, mama, poți! Știu că poți! Ajungi la el! Dar, ups, asta este o ironie!
Mai târziu, spune răspicat: Strașnic! Un cuvânt imposibil de rafinat!
-Ce înseamnă rafinat, Andre?
-Nu știu, mama!

Altă seară, înainte de somn:
-Mama, am un fir de păr pe limbă și nu pot să-l scot!
-Încearcă să ștergi limba de tricoul meu!
-Hmm, ce bine e! Nu-l mai am! Dar nu te superi?
-Cum să mă supăr? O mamă face orice pentru copilul ei!
-Bine, du-te să-mi aduci apă dacă faci orice pentru mine!
-Ei, chiar așa...du-te singură, e paharul pe masă!
-Doamne, să se ducă copil de șapte ani să-și ia singur apă, cine-a mai pomenit...

N-am terminat Sticletele, mai am vreo 200 de pagini, exact ca atunci când am abandonat-o. În schimb, am terminat Culoarea purpurie a lui Alice Walker, carte premiată cu Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1983 și pentru care Alice Walker a fost comparată cu Faulkner. Pe lângă ea am mai citit Bătrânul și marea, de Ernest Hemingway.  Roman premiat cu Pulitzer în 1953, este o parabolă a condiției umane, a rezistenței omului în fața greutăților. Am recitit cu drag Minciuni pe canapea de Irvin D.Yalom și de același autor Problema Spinoza. Mi-am notat câte ceva din ambele cărți, de fapt, din toate dar nu știu în ce agendă. Seamănă cu gluma aceea: Cartea asta are trei citate, primul așa, al doilea diferit și al treilea, pe care nu mi-l amintesc.

Mai aproape de toamna asta am citit Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne, o carte care ar trebui citită mereu ca să nu uităm de ce-a fost în stare omenirea și, mai ales, să nu fim iar în stare de aceleași drame. Săptămâna trecută am citit Bastarda Instanbului, un roman fascinant despre lumi exterioare și interioare aparent fără legătură, lumi care se întâlnesc, scot secrete dureroase la iveală, se unesc, se despart din nou. Poate că unele secrete e bine să nu fie dezvăluite niciodată. Pe repede înainte am citit Algoritmul fericirii a lui P.Z. Reizin, nu-mi amintesc mare lucru din ea decât că am citit-o până la capăt. Nu recomand, nu particip.😉😊
                                                     

Un altfel de timp

Un timp care să soluționeze toate nerezolvatele. Dar, așa cum spuneam, timpul nu rezolvă nimic. Timpul doar curge. Tic-tac. Ne descurcăm, fiecare, cum putem în această ecuație. Cea cu ce se naște, crește, ce crește, îmbătrânește și...restul, se știe. Timpul, ca o paranteză. Între un moment și altul. Între aceste paranteze, ni se întâmplă să ne întâmplăm. Eu iubindu-te pe tine, tu totuși pe alta, cum zicea Ana Blandiana. Sau poate doar viața ta, ceea ce poți controla. N-ai cum să iubești lucrurile, oamenii, evenimentele care-ți scapă de sub control. E ca și cum ai cădea în hău, la nesfârșit. Și cum să iubești hăul, neiubitul, nesfârșitul?

Nu-l iubești, fugi de el. 

Scrie pe un dulap, în CRF : nu lua țigările, am și eu nevoie de ele! Trecând peste detaliul financiar, deloc de neglijat, femeia atrăgea atenția asupra nevoii ei de țigări. Adică tot un control, căci cred că dependența de țigări, ca orice dependență, e ceva ce crezi că poți controla, îți da această mirifică iluzie, că domini. Dar nu. Poate un ideal, poate un gunoi. 

Nu știu de ce-ar crede cineva că sfârșitul nu e aici. E aici. Nu se știe când, nu cred că avem mai mult control ca o furnică, cum i-am spus cândva cuiva care mi-e drag. O furnică e atât de puternică că poate ridica de 20 de ori greutatea ei. Dar cu toate astea, n-are control asupra a ceea ce e deasupra ei, poate destin, poate întâmplare. Și noi, vietăți mai mari, dotați cu creier(unii, nu doar de formă), nu trăim momentul prezent, nici nu știm, nici nu putem. Trăim, supraviețuim, mai exact, doar cu teama sfârșitului. Închiderea parantezei. Dar finalul e inevitabil, fie rău, fie bun. Sfârșitul iubirii, cea mai mare teamă. Teama că  nu vom  mai fi iubiți sau că vom înceta să mai iubim. Și cine poate controla iubirea? Sau opusul ei, teama? Jumătate din viață ne luptăm să clădim tot felul de fortărețe în jurul nostru și, dacă avem noroc, n-avem destinul furnicii, în cealaltă jumătate dărâmăm ziduri după ziduri pentru a ieși la iveală așa cum suntem. Dacă avem noroc. Sau timp. 

                                                                         

Foto : apus apus.

Trei e cu noroc. Norocul paznicului!

Se zice că trei e cu noroc, trei  iezi, trei nurori, trei întâmplări, trei zile până la înviere, un trifoi cu patru foi(cum naiba vine asta?), trei(zeci)de ani de prostie postdecembristă, hai că e bine, ne îndreptăm spre un...deceniu mai bun, în care să nu mai credem că ofertele de Black Friday sunt reale și să nu mai așteptăm să ni se dea ci să facem noi. Să facem ce depinde de noi. Fiecare în ograda lui. Un vot, o faptă bună. Hai că devin periculos de sensibil, andropauza mă face așa.

S-a deschis un nou mall în Sibiu și se pare că o să fiu trimis acolo. Partea bună e că scap de Amanda, e tot mai minunată pe zi ce trece. Îmi povestește tot ce i se întâmplă și, mai ales, ce nu i se întâmplă. Și ca să fie totul mai grozav, și-a făcut două prietene. Două chestii la care scrie în buletin că ar fi femei dar când sunt la țigară își bagă pula în tot ce bănuiesc ele că ar avea gaură și am început să mă uit bine la ele, să le văd zmetia prin pantaloni. Blonda, aprigă și veșnic murdară, pare a fi șefa micului grup și ele o tolerează așa deși spuneam eu că Amanda are o chestie cu blondele dar de asta bănuiesc că îi e frică, nu admite să nu i se supună cineva. Cealaltă chestie, o tipă ștearsă, roșcată,  niciodată aranjată și care zâmbește rar din cauză că are niște pauze dentare care o fac să semene cu străbunică-mea înainte să plece pe ultimul drum, e ecoul blondei. Motiv pentru care am botezat-o Ecoida. Amanda, Blonda și Ecoida, trio-ul meu de vis. Mi se alătură din când în când să-mi spună ce mai e bou, pardon, nou prin viața lor, mă cred bătrân și dement. Sfânta demență! 

Blonda e femeie de afaceri, zice ea. Are un magazin de cartier, în care vinde legume, fructe, mezeluri, pâine, băutură, țigări, dulciuri și tot felul de nimicuri, de la ojă la hârtie igienică. Zice că le-a încercat pe toate și toate i-au mers strună dar că postul ăsta de șef i se potrivește cel mai bine, fiindcă ea e foarte apreciată, vinde bine tot ce are, își ține singură contabilitatea, copiii o ajută cu curățenia magazinului, cu sortarea legumelor și fructelor, mai spală mezelurile expirate, din astea, de rutină. Ecoida e prietena ei cea mai bună de la grădiniță și tot ce îi rămâne Blondei nevândut în magazin și aproape să expire, îi revine ei. Blonda îmi povestește asta cu voce joasă, chipurile să nu audă nimeni de altruismul ei, își spune și că ea e proastă de bună ce e, numai că nu e nevoie să știe toată lumea, e firea ei să fie bună. Ești bun și nu spui nimănui, nea Miroane, de ce să spui? Copiii mei, mândria mea, îi pun să muncească în magazin, îi dau și la meditații, să fie cei mai buni! I-aș învăța să aibă și tupeu dar nesimțirea nu pot să-i învăț, n-o am eu în sânge! Asta s-o învețe ei de la ceilalți, că sunt mulți nesimțiți pe lumea asta! Nu, nea Miroane? 

Ecoida aprobă tăcut vorbele Blondei. Când sunt amândouă, îi linge și tălpile, eliberează de microbi aerul pe care-l respiră prietena ei, să-și poată savura sănătos țigara. În schimb, când nu e Blonda, nu scapă niciun prilej de-a o denigra, îi spune și ea în batjocură Blonda King Kong. Zice că așa e-n prietenia lor, o zi așa, o zi altfel. Amanda se uită admirativ la amândouă, primește țigări gratis de la ele și le face tot felul de favoruri fără de care le n-ar putea trăi și ea n-ar putea rezista. Ea le face vaci, ele o fac toantă. Și pe mine bătrân senil. După care-și bagă iar pula în tot ce există pe lumea  asta și sper ca eu să scap nepedepsit de așa blestem. Am si eu mândria mea. Nu știu în ce direcție se îndreaptă lumea asta, cu bărbați cu gleznele goale, cu fete cu kilul de gene la ochi și femei înzestrate verbal cu zmetii și alte mătărângi. Cred că am îmbătrânit puțin totuși. Poate aceasta e doar orientarea  modernă a lumii iar eu nu-i percep sensul fiindcă am rămas blocat în timp. 

Mâine fetele care mi se confesează merg împreună în noul mall, toată lumea bună merge, hop și ele, cică nu mai e cool să-ți iei haine de aiurea, musai să mergi să te înțolesti de acolo. Și aripioarele de la KFC sunt mai cu moț. Important e să nu fie cu viermi.

The guardian

Cum zic ăștia : Frate sau fratele meu, m-am hotărât să fiu guardian. Mai mult îmi plăcea cum sună bodyguard dar nah, asta e, eu sunt market guardian. Păzesc lupii să nu înfulece prea multe oi. Frate, am auzit că la magazinele mici e prăpăd cum se înfulecă și se trece totul la pierderi. Îmi place vorba asta "frate", mă duce cu gândul la frații mei. Morți, amândoi. Morți pentru mine. În fine, nu vreau să vorbesc despre asta dar despre multe nu vreau să vorbesc și dintr-una în alta, mă apucă vorbăraia și discut și ce nu-mi place. Revenind la lupi, a fost într-o noapte un carnagiu, au dat lupii în stână, de-au luat numai ce-a fost mai bun și mai fraged, de ziceai că au nuntă, frate. Ce, lupii nu se-nsoară? Se. 

M-au trimis o lună înapoi pe magazin. Sunt pe tură cu una de-i zice Amanda. Amanda își zice ea, că-n buletin o cheamă altcumva, ceva cu Viorica dar ea, nu și nu, că prea e de la țară. I-am zis că, uite, cu puțin noroc și cu multă aroganță și nepregătire de la useriști, Viorica are mari șanse să ajungă în fruntea statului. Ce câștigi dacă-i faci proști și analfabeți pe aia care au votat-o? Mai proști sunt aia care n-au votat, dacă mă întrebi pe mine. Dar nu mă întreabă nimeni așa că-mi pun ochelarii cu multe dioptrii și mă uit cu ei la oameni, văzându-mă pe mine în fiecare. Și mai bine nu-i judec. M-am trezit într-o noapte cu gândul foarte clar că Dumnezeu în care nu mai credeam, e chiar lângă mine și-mi veghează somnul. A fost de parcă m-aș fi cuibărit fix lângă El și mi-ar fi dat siguranță și căldură. Am dormit apoi un somn dulce cum n-am mai dormit de mult. Dimineața am tot stat să mă gândesc ce miracol am trăit dar mitocăniile șefilor mai mari și mai mici mi-au tăiat din elan. E dumnezeu și-n șefii ăștia? Unul mai redus, dacă e. 

Amanda suferă de singurătate, săraca. Bărbatul a părăsit-o și au lăsat-o și alții după el. În fiecare lună câte unul și vreo doi au lăsat-o și gravidă, a abandonat și ea copiii ba pe la bunici, ba pe la școală cu program prelungit. Acum sunt singuri în casă, că au mai crescut. Nu-și mai caută bărbat, zice ea, că sunt prea ticăloși și n-au ce să-i ofere. Dar fiindcă bărbații cu care-a făcut copiii au neglijat-o pentru unele blonde, nu din cauza ei, zice ea, toate blondele pe care le vede îi fac rău și nu mai știe cum să le provoace. Frate, ah, vorba asta! E lipsă mare de personal în magazine și în învățământ, ce, nu-i așa?, altfel n-ar primi toți nebunii. Amanda, nebună fără acte, are ce-are cu o fată din astea ce merge pe magazine să ia prețurile, una mică și blondă, desigur. Când o vede, ia foc, nici de pază nu-și mai vede, îi urmărește ăleia toți pașii. Strigă după ea prin magazin, face glume obscene, glume proaste, glume urâte, glume nebune, orice numai s-o atingă cumva, să-i facă rău. Latră efectiv la ea. I-am explicat de câteva ori că nu e cine crede ea că e dar n-am cu cine să mă înțeleg. I-a intrat în cap ceva și nu-i mai iese. Numai proștii n-au îndoieli, nu așa se zice? 

                                       

Foto : jumătate.