Blue November

Vorbeam ieri cu cineva despre teama care mă cuprinde atunci când trebuie să încasez bani, teama că aș putea greși cu ceva. Și am în acest sens niște amintiri care stau încă acolo, fără să le găsesc închiderea, rezolvarea. 

Sunt eu, în 1987 sau poate '88 și mama mă trimite la o tutungerie să cumpăr șampon. Acum încerc să-mi dau seama de ce la tutungerie se găseau și șampoane, probabil era un fel de butic universal, cu de toate, mai puțin lapte, carne, pâine sau ouă căci astea se găseau la magazinele la care stăteam la coadă de la 4 dimineața. Când îmi aduc aminte de aceste cozi, de curentul pe care-l primeam cu porția, de  apa pe care trebuia s-o păstrăm în cadă, în ce miri ce oale și sticle, mă mir oarecum că sunt oameni care-și doresc revenirea acelor vremuri. Dar deviez de la subiect. Mama îmi dă o hârtie de 100 de lei și-mi spune să iau ce șampon vreau cu excepția unuia într-un tub albastru. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori. Ajung la magazin, îi întind vânzătorului hârtia albastră(eu așa o țin minte, albastră, cine-mi poate spune cum era?), mă uit peste rafturile de produse și cer fix, fix, șamponul albastru. Costă 9 lei, omul îmi dă șamponul și rest fix, fix 100 de lei dar eu nu-mi dau seama de acest lucru. Mă duc acasă la mama. Ea mă ceartă că n-am înțeles și am luat acel șampon, eu sunt îngrozită, îmi aduc aminte perfect acea teamă, o simt încă în tot corpul. Și au trecut 30 de ani de atunci. Nu știu cum s-a rezolvat cu restul dat greșit de vânzător și în urma căruia aveam un șampon gratis dar de proastă calitate. Dilemă. 

Peste ani, în 2008, în plină criză economică la noi, cineva mă recomandă să lucrez la un...un patron din Vâlcea. Abilitățile de reprezentant și coordonator erau un plus. Dar problema era că îmi era atât de teamă de acest individ că mă apuca tremuratul numai când îl vedeam. Probabil și el simțea că îmi este frică de el pentru că era cu atât mai rece și mai dușmănos. Niciodată nu mi-a fost atât de frică de un om. Eu înțeleg că un patron trebuie să-și conducă afacerea cu braț de fier dar n-am înțeles de ce s-a apucat să urle la mine din senin că el se trezește la 4 dimineața pentru bunul mers al afacerilor sale : Tu știi, în pula mea, că eu mă trezesc la patru să mă ocup de afaceri, de oamenii care lucrează în magazinele mele? Așa mi-a spus. Nu știam, nu. De frica lui, rasturnasem ceva prin depozit, tremuram toată și-mi reproșa că produsele nu erau aranjate la milimetru, că sunt clienți care ar putea observa asta și ar pleca în altă parte. Poate plecau în altă parte fiindcă acolo și-o cămașă din așa-zisul bumbac bio(care se calcă la sfântul așteaptă) costa peste 500 de lei.  Am stricat și ceva la casa de marcat. După discuția asta, mi-am luat lucrurile și-am plecat acasă, ză patronul lui pește era atât de nervos când i-am spus că nu mai vin că a închis magazinul și nu mai nimerea nici parola la alarmă iar când i-am spus-o eu, s-a abținut din greu să nu mă pocnească, mâna dreaptă i-a zburat înspre mine dar s-a oprit în ultimul moment. Încă țin minte apusul greu, răceala acelui noiembrie trist, dureros, când m-am simțit depășită de situație. Nu puteam nici să plâng, să mă eliberez. #metoo

Noiembrie 2017. Princess e răcită, merg la farmacie să-i iau medicamentele de pe rețetă. Farmacista e foarte tânără, e nouă. Îi simt panica din voce și din gesturi, ca o gheară rece, invizibilă, care i se plimbă pe corp. Princess stă liniștită pe un  scaun, eu mă uit în ochii farmacistei, încercând să-i inspir încredere, nu mă grăbesc, nu-i nicio problemă. Îi dau 100 de lei pentru o cutie de vitamine care costă 9 lei. Nu e bine, nu știe cât să-mi dea rest. Se scuză că nu are mărunt deși observasem că erau bani în casă. Pleacă și știu că o să vină cu mai puțini bani. Îmi numără 81 de lei, cu mâinile tremurânde. Mi-e milă de ea, așa tremuram și eu deși n-am greșit niciodată. Îi spun că nu mi-a dat restul corect și îi arăt banii. De abia atunci se lămurește că mai trebuiau 10 lei, răsuflă ușurată, nu-mi mulțumește. Îmi mai dă 10 lei și eu plec acasă. În farmacie e plin de oameni bolnavi. 

A mai fost acest noiembrie despre oameni care m-au înjurat în mesaje private, despre oameni care s-au plâns că îi strânge verigheta, cu o femeie care m-a întrebat dacă biscuiții din fața ei sunt cu fructe de pădure. Eu eram cocoțată pe scară, căutam un produs care nu se lăsa găsit. I-am spus că sunt cu fructe de pădure după care mi-a spus că știa asta, scria și pe etichetă dar nu putea pierde ocazia de-a se băga în seamă cu mine, că m-a văzut acolo sus pe scară, așa frumoasă. Nici n-am râs fiindcă a venit lângă mine să batem palma după care a plecat, fâstâcită. S-a întors jumătate de minut mai târziu să mă întrebe unde găsește detergentul de vase pentru că după el intrase în magazin și s-a zăpăcit. 

Ma întrebam în acest noiembrie ce facem cu durerile care au prins coajă dar nu s-au vindecat? Le lăsăm așa, acoperite de coajă și ne amăgim cu afirmații pozitive dar în care nu credem sau facem cumva să le vindecăm, fie vorbind despre ele, fie răstălmăcindu-le ? Cred că afirmațiile pozitive au efect dar contează să avem rădăcini adânci în noi, un eșafodaj suficient de puternic să țină totul. Acceptarea deplină a sinelui ar fi soluția dar uite că sunt amintiri peste care nu se așterne praful, evenimente, relații și oameni care n-au devenit parte din ieri, cărora nu le-am găsit sensuri, depărtări și îndepărtări. 

Noiembrie.

Foto : Târgul de Crăciun din Sibiu

Cum raspunzi unei întrebări?

Și nu o întrebare oarecare ci întrebarea aia care ne trece tuturor prin minte de când suntem ocoși proprietari de cont de Facebook: de ce în plm mai scos?

Așa m-a întrebat pe mine, bunăoară, un nene tinerel, bătu-l-ar vina, genul plin de mușchi care-și face selfie la volan. Sărind peste evidentele greșeli gramaticale care mi-au zgâriat retina, o să-i răspund așa, în dulcele glas moldovenesc: Ca să te mieri tu, Zaharie(stai calm, nu ți-am reținut  numele, e o replică din Amintiri din copilărie). Am vrut să-i răspund direct, frumos, civilizat, să nu ne știe nimeni dar și-a dezactivat puțin contul. Totul e și mai bine, o să citească aici de ce. După ce i-am acceptat cererea de prietenie, am primit de la ipochimenul(nu e jignire, să știi!) veșnica întrebare : cf? N-aș fi vrut să-i răspund că uite, una-alta, mă trezesc dimineața devreme, pe la 5, am o vârstă, asta e, mă pregătesc să merg la lucru, nu-mi place chestia dar merg mai departe, îmi fac o cafea, mănânc ceva pe fugă, să nu beau cafeaua pe stomacul gol, mă doare spatele tare-tare, mă doare de ceva vreme dar îl ignor, se trezește fie-mea, o pregătesc de grădiniță, ne târguim cu ce se îmbracă, cu ce se încalță, ce mănâncă, ce nu mănâncă, ce picături îi dau, dacă îi prind părul într-o codiță sau în două, câteodată ne mai și certăm că ar vrea să se rujeze și eu n-o las, eu îmi dau cu puțin parfum, ea se supără și când intru în baie, se dă și ea cu parfum, a crescut și ajunge singură la tot ce vrea. Coborâm scările, sunt multe, să știi, ce părere ai despre treaba asta, mă întreabă princess de ce nu stăm la etajul unu sau doi și-mi trece prin minte să ne mutăm la casă, să nu mai urcăm și coborâm atâtea trepte, există însă și o parte bună, sunt tineri care respiră greu încă de când ajung la etajul trei iar noi după atâția ani de când urcăm aceste trepte, nu mai simțim nicio oboseală și respirăm egal, frumos, liniștit. În general, o duc pe fie-mea în brațe până la grădiniță, mi-e greu uneori dar când își apropie obrăjorii de fața mea și se uită în ochii mei, uit de orice durere de spate. Să-ți mai spun ce fac? Mă gândesc, în ciuda faptului că sunt blondă, că asta înseamnă"cf". Să-ți spun mai departe. Că și tu m-ai  întrebat de mai multe ori. Și nu ți-am răspuns fiindcă bănuiam că o să mă înjuri. Ai făcut-o dar nu mă deranjează, asta spune ceva strict despre tine, nu despre mine. Bănuiesc că atunci când părinții tăi voiau să-ți spună cât însemni pentru ei, ți-o spuneau înjurându-te de una, de alta, de morți, de dumnezei etc. Reiau: o duc la grădiniță, mă despart greu de ea, mă îndrept spre serviciu, străzile sunt praf peste tot și după ploaie și zăpadă, nu mai sunt praf, sunt doar noroi. Mai bate și vântul. Idilic, nu? Hai că știu că e plictisitor. Dar tu mi-ai cerut prietenia, tu m-ai întrebat ce fac. Acum acceptă. Nu-ți place, șterge contul. Te-ai enervat că te-am scos din lista înaintea ta. Am mai scos pe câte cineva din lista de prieteni, am fost și eu scoasă din lista altora. Câteodată doare, știu cum e. Dar întotdeauna mă întreb: ce-am făcut eu să mă scoată omul ăla din lista de prieteni? Uneori îmi răspund, alteori nu. Întotdeauna țin minte că Facebook-ul are fix valoarea pe care i-o dau eu. Întâmplător sau nu, am ajuns la spital zilele astea. În fața mea, în dimineața rece, cu un vânt care aducea stropi de ploaie chiar și în sala aceea sau poate doar mi se părea mie, cu oameni care-și rezolvau problemele la telefon, a murit un om. A murit. Și-a mers pe picioarele lui până la spital. Crezi tu că pentru cineva din lista lui de Facebook conta asta? Știau oare "prietenii" de acolo? Îi durea? Îl puteau ajuta? I-au fost aproape? Știi și tu răspunsul. Facebook-ul e nul ca și etalon al prieteniei. Așa că de ce să te superi pe mine că te-am scos din listă? Să vezi ce m-a durut pe mine când am cerut ajutor și nu l-am primit. Vezi ce plictisitoare sunt? Ce să vorbești cu mine? 

M-a mai întrebat tinerelul asta dacă nu mă uit în oglindă. Ba da, mă uit. Dar ce să fac, tot așa sunt, nu mă schimb. Însă de ce mi-a trimis cerere de prietenie dacă sunt așa de urâtă? Doar ca să mă întrebe ce fac, ce fac, ce fac? Nu mă dau rotundă, că mi-a reproșat și asta. Sunt pe alocuri rotundă. Dar vorba lui frate-meu mai mic, rotundul nu e tot o formă? 

Am vrut să-i urez sărbători frumoase și liniștite dar singurul răspuns de la Facebook a fost : undefined. Cred că are noroc. Ar fi crezut că sunt ironică.

Arta compromisului

Nu sunt o mare admiratoare a literaturii-frescă a societății române de după revoluția din 1989 pentru că prea am trăit acele timpuri. Prea încă simțim cu toții efectele comunismului și ale așa-zisei democrații ulterioare, politicienii de după revoluție au acum acoliți care duc mai departe "lupta"lor. Iar noi, românii de rând, suportăm. Câteodată ne mai ridicăm, mai plănuim o revoluție(de parcă aia ar fi fost a noastră, vax, cei morți au fost doar carne de tun, nimic nou în istoria românilor, nu?), mai #rezistăm. 

"Arta compromisului" de Ileana Vulpescu, roman apărut în 2009, mi-a lăsat, așa , un sentiment de sfârșit de lume. Dar nu mă ține mult. Nu e doar o carte, sunt niște povești atât de reale ale unor oameni care parcă trăiesc lângă noi, poate părinții, poate bunicii. Poate citim despre viața unor rude îndepărtate, foști securiști sau pupincuriști de pe vremea lui Ceaușescu. Toți am avut și din ăștia pe lângă noi. Iar acum pupă în fund actualii politicieni și oameni influenți, de la toate nivelurile clasei sociale. C-așa-i în Românica. Un compromis total.

Îmi seamănă stilul doamnei Ileana Vulpescu, pe alocuri, cu al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, fără umorul și ironia acesteia din urmă. Dar asta e altă discuție. 

Dialogurile personajelor mi  s-au părut, uneori, ușor forțate, simt că oamenii, în realitate, nu și-ar adresa unii altora asemenea întrebări. Însă viața bate uneori toate cărțile din lume. Spune autoarea:  Mintea și sufletul nu merg uneori pe aceeași potecă. Mai spune ceva!

Fara să povestesc efectiv romanul, să nu-i stric din farmec, în caz că cineva ar vrea să-l citească sau să-l dăruiască cu ocazia sărbătorilor care se apropie, o să las aici câteva vorbe meșteșugite, legate de viață, oameni, politică, dragoste, timp, moarte:

Era bine să ai cât mai multă lume la mână, dar, ideal, să nu te aibă nimeni la mână. 

Ce nu vrei să se știe, nu spui nimănui. Nici despre noi nu știm mare lucru. Iar când aflăm e prea târziu.

Sa nu-ți povestești viața, să nu dai sfaturi, să nu te vaiți =asigurarea unei bătrâneți frumoase.

Fiindca omului îi este greu să accepte efectele istoriei ca semn al implacabilei treceri a timpului și a ireversibilității lui.

Ce știm noi despre alții? Doar ce-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. 

Ca la orice ruptură, își asumase amărăciunea proprie și amărăciunea pe care-o lăsa în urmă...

Spunând în acest scop tot felul de lucruri alăturea cu drumul. 

Până să ai un lucru, ți-închipui că o să-ți aducă cine știe ce ce fericire; pe urmă, când e-al tău, devine un obiect de inventar și-atâta tot. 

Numai că eu când am să ruginesc de rugina finală, n-am să mai învii în nicio primăvară.

Izvoarele iubirii îi secară(cred că atunci îmbătrânești, când nu mai iubești și nu mai ești nici curios, nici vesel).

Din înțelepciunea populară:  "Dragostele ăle mici/ Priponite-s de uluci/ Dragostele ăle marii/ Țin la drumuri ca tâlharii".

Politica funcționează potrivit serviciilor secrete: nimeni nu spune nimănui tot ce știe, fiecare-și păstrează măcar un as în mânecă, pentru cazul când cineva ar vrea să-l dea-n gât.

Oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun și stăpânii celor nerostite.

Pe noi dezbinarea ne va desființa, nu străinii. 

100 de zile de recunoștință

Am preluat ideea celor 100 de zile de recunoștință de la Cristina Oțel într-o perioadă în care mă luptam să văd părțile bune la serviciu. După ce-am citit un articol legat de exercițiul practicării recunoștinței zilnice, am dat de postarea Cristinei, apoi de diverse discursuri la conferințe TEDx, de cărți pe această temă și tot așa. Se înlănțuiau toate, într-o frumoasă coincidență dar eu nu practicam exercițiul. Nu eram pregătită, mă înverșunam să remarc numai răul de la lucru și dintr-una-n alta, nu mai suportam aproape nimic. Îmi mențineam viciul. Viciile.

Până pe 30 iulie. Când am vrut să văd dacă pot să fac asta, să mă aplec doar asupra celor bune din viața mea.  Simțeam că nu va fi ușor. N-a fost. Dar până la urmă e o nebunie să crezi că făcând același lucru în mod repetat vei obține alte rezultate(Albert Einstein a spus-o). Practicam des nerecunoștința deși nu părea, de ce să nu fi schimbat ceva?

Recitind părți din ceea ce a fost practic un fel de jurnal al ultimelor 100 de zile, mi-am dat seama că au fost oameni cărora le-am fost și le sunt recunoscătoare fără să-i fi menționat vreodată. Oameni cu care lucrez, oameni care-mi sunt superiori. Sunt cărți pe care le voi menționa la sfârșitul postării care m-au ajutat foarte mult. Nu mă uit deloc la televizor, sunt recunoscătoare și pentru asta. Am văzut două filme care mi-au plăcut, unul ușurel dar cu replici savuroase(nu cred că trebuie să vedem numai filme psihologice care să ne pună pe gânduri, cred că e necesar să ne facă mai buni, mai veseli dar asta e altă discuție)iar celălalt a fost ultima parte din Pirații din Caraibe. Și de câteva ori am văzut Kung Fu Panda, cam asta e tot ce văd la televizor. 

Rezum ce am scris în agenda celor 100 de zile de recunoștință, agendă care stătea degeaba și astfel devenind folositoare, motiv de recunoștință, de asemenea :

-zilele cu soare, cu mult soare, cu apusuri năucitor de frumoase, cu lună plină, cu soarele prezent pe cer în același timp cu luna dar niciodată aproape, zilele cu valurile marii spărgându-se de mal, îmbrățișându-ne trupurile(am scris asta, pe 16 august: Doamne, cât îmi plac valurile astea uriașe care se sparg de mal și fac ditamai liniștea).

-zilele în care m-am întâlnit cu frații mei, cu sora mea, cu nepotul și cumnații mei, cu cumnatele mele, zilele în care am râs cu lacrimi și am stat împreună de dimineață până seara.

-adevarurile alea crunte care m-au apropiat de mine și mi-au deschis ochii în privința unor oameni, a nejudecării și necondamnării nimănui căci dacă primul meu gând legat de ei era de iubire  sau de bucurie, de recunoștință, de drag sau doar de indiferență, înseamnă că nu eram pierdută de tot în practica nerecunoștinței.

-aprecierea clipei, a momentului prezent, a răbdării pe care i-o tot ceream fetiței mele fără s-o ofer la rândul meu atunci, aprecierea viselor care făceau să pară totul atât de real, atât de posibil deși câteodată există și imposibil, îmbrățișările mării, Andreuței și lui B. în cea mai grea zi de la mare, glumele cu fanteziile.

-recunoștința pentru tot felul de lucruri mărunte: cafeaua, simplă sau cu lapte, cu frișcă sau cu ciocolată, tocănița de mânătărci, omleta mamei, somnul de la prânz, porumbul copt pe jar, napolitanele(acele napolitane!), ziua petrecută cu Bodi, urcatul în pomi, fericirea simplă de-a ajunge în vârful dealului(acel deal!) și mirarea lui princess acolo: Doamne, dar ce departe suntem!, ploaia în ropote pe acoperișul casei.

-relaxarea oferită de literatură, am început din nou să citesc mult, ca în vremurile bune și-am lăsat scrisul fără ca această despărțire să mă lase cu neîmpliniri. Când va fi timpul, voi fi acolo, dacă îmi voi mai dori.

-întâlnirea cu sora mea, timpul magic petrecut cu ea, sentimentul acela de neegalat că simte ca mine, că vorbim aceeași dragoste, că suntem legate pe viață. Aceleași sentimente ca și pentru frații mei. Dacă nici magia asta nu mai e iubire, atunci nu știu ce e iubirea. 

-liniștea oferită de toamnă, de un refuz care s-a dovedit a fi o oportunitate, planificarea vizitei în Grecia, împăcările, bucuriile, durerile pe care le ținem în noi și le dăm o altă formă, un alt conținut, un nou înțeles(Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi, a spus Tudor Arghezi, nominalizat la premiul Nobel pentru literatură în 1965). 

-vindecări și împăcări venite din faptul că într-o zi am auzit niște cuvinte urâte despre mine dar am ales să le ignor, să ignor. N-am timp de așa ceva.

-motivul primordial de recunoștință: iubirea pentru fetița mea, iubirea ei pentru mine. 

Și multe, multe altele. Au fost zile cu doua-trei motive de recunoștință sau chiar 5. Zile în care a fost greu. Cu un singur motiv. Dar a fost acolo. Am fost acolo. 

Mai practică cineva recunoștința? 😍

Inspirație :  Cristina Oțel, Ioana Chicet-Macoveiciuc(îi sunt recunoscătoare pentru publicarea unor articole pe blogul ei), David Steindl, Andreea, Simona Tache.

Cărți : Puterea prezentului-Eckhart Tolle, Călugărul care si-a vândut Ferrari-ul-Robin Sharma, Până când mă voi vindeca de tine-Corina Ozon, Emoțiile-Osho, Poftă de ciocolată-Care Santos, Pescăruşul Jonathan Livingston - Richard Bach.