Nu
sunt o mare admiratoare a literaturii-frescă a societății române de
după revoluția din 1989 pentru că prea am trăit acele timpuri. Prea încă
simțim cu toții efectele comunismului și ale așa-zisei democrații
ulterioare, politicienii de după revoluție au acum acoliți
care duc mai departe "lupta"lor. Iar noi, românii de rând, suportăm.
Câteodată ne mai ridicăm, mai plănuim o revoluție(de parcă aia ar fi
fost a noastră, vax, cei morți au fost doar carne de tun, nimic nou în
istoria românilor, nu?), mai #rezistăm.
"Arta
compromisului" de Ileana Vulpescu, roman apărut în 2009, mi-a lăsat,
așa , un sentiment de sfârșit de lume. Dar nu mă ține mult. Nu e doar o
carte, sunt niște povești atât de reale ale unor oameni care parcă
trăiesc lângă noi, poate părinții, poate bunicii. Poate citim despre
viața unor rude îndepărtate, foști securiști sau pupincuriști de pe
vremea lui Ceaușescu. Toți am avut și din ăștia pe lângă noi. Iar acum
pupă în fund actualii politicieni și oameni influenți, de la toate
nivelurile clasei sociale. C-așa-i în Românica. Un compromis total.
Îmi
seamănă stilul doamnei Ileana Vulpescu, pe alocuri, cu al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, fără umorul și ironia acesteia din urmă. Dar asta e altă
discuție.
Dialogurile
personajelor mi s-au părut, uneori, ușor forțate, simt că oamenii, în
realitate, nu și-ar adresa unii altora asemenea întrebări. Însă viața
bate uneori toate cărțile din lume. Spune autoarea: Mintea și sufletul
nu merg uneori pe aceeași potecă. Mai spune ceva!
Fara
să povestesc efectiv romanul, să nu-i stric din farmec, în caz că
cineva ar vrea să-l citească sau să-l dăruiască cu ocazia sărbătorilor
care se apropie, o să las aici câteva vorbe meșteșugite, legate de
viață, oameni, politică, dragoste, timp, moarte:
Era bine să ai cât mai multă lume la mână, dar, ideal, să nu te aibă nimeni la mână.
Ce nu vrei să se știe, nu spui nimănui. Nici despre noi nu știm mare lucru. Iar când aflăm e prea târziu.
Sa nu-ți povestești viața, să nu dai sfaturi, să nu te vaiți =asigurarea unei bătrâneți frumoase.
Fiindca omului îi este greu să accepte efectele istoriei ca semn al implacabilei treceri a timpului și a ireversibilității lui.
Ce știm noi despre alții? Doar ce-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde.
Ca la orice ruptură, își asumase amărăciunea proprie și amărăciunea pe care-o lăsa în urmă...
Spunând în acest scop tot felul de lucruri alăturea cu drumul.
Până
să ai un lucru, ți-închipui că o să-ți aducă cine știe ce ce fericire;
pe urmă, când e-al tău, devine un obiect de inventar și-atâta tot.
Numai că eu când am să ruginesc de rugina finală, n-am să mai învii în nicio primăvară.
Izvoarele iubirii îi secară(cred că atunci îmbătrânești, când nu mai iubești și nu mai ești nici curios, nici vesel).
Din înțelepciunea populară: "Dragostele ăle mici/ Priponite-s de uluci/ Dragostele ăle marii/ Țin la drumuri ca tâlharii".
Politica
funcționează potrivit serviciilor secrete: nimeni nu spune nimănui tot
ce știe, fiecare-și păstrează măcar un as în mânecă, pentru cazul când
cineva ar vrea să-l dea-n gât.
Oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun și stăpânii celor nerostite.
Pe noi dezbinarea ne va desființa, nu străinii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu