Arta compromisului

Nu sunt o mare admiratoare a literaturii-frescă a societății române de după revoluția din 1989 pentru că prea am trăit acele timpuri. Prea încă simțim cu toții efectele comunismului și ale așa-zisei democrații ulterioare, politicienii de după revoluție au acum acoliți care duc mai departe "lupta"lor. Iar noi, românii de rând, suportăm. Câteodată ne mai ridicăm, mai plănuim o revoluție(de parcă aia ar fi fost a noastră, vax, cei morți au fost doar carne de tun, nimic nou în istoria românilor, nu?), mai #rezistăm. 

"Arta compromisului" de Ileana Vulpescu, roman apărut în 2009, mi-a lăsat, așa , un sentiment de sfârșit de lume. Dar nu mă ține mult. Nu e doar o carte, sunt niște povești atât de reale ale unor oameni care parcă trăiesc lângă noi, poate părinții, poate bunicii. Poate citim despre viața unor rude îndepărtate, foști securiști sau pupincuriști de pe vremea lui Ceaușescu. Toți am avut și din ăștia pe lângă noi. Iar acum pupă în fund actualii politicieni și oameni influenți, de la toate nivelurile clasei sociale. C-așa-i în Românica. Un compromis total.

Îmi seamănă stilul doamnei Ileana Vulpescu, pe alocuri, cu al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, fără umorul și ironia acesteia din urmă. Dar asta e altă discuție. 

Dialogurile personajelor mi  s-au părut, uneori, ușor forțate, simt că oamenii, în realitate, nu și-ar adresa unii altora asemenea întrebări. Însă viața bate uneori toate cărțile din lume. Spune autoarea:  Mintea și sufletul nu merg uneori pe aceeași potecă. Mai spune ceva!

Fara să povestesc efectiv romanul, să nu-i stric din farmec, în caz că cineva ar vrea să-l citească sau să-l dăruiască cu ocazia sărbătorilor care se apropie, o să las aici câteva vorbe meșteșugite, legate de viață, oameni, politică, dragoste, timp, moarte:

Era bine să ai cât mai multă lume la mână, dar, ideal, să nu te aibă nimeni la mână. 

Ce nu vrei să se știe, nu spui nimănui. Nici despre noi nu știm mare lucru. Iar când aflăm e prea târziu.

Sa nu-ți povestești viața, să nu dai sfaturi, să nu te vaiți =asigurarea unei bătrâneți frumoase.

Fiindca omului îi este greu să accepte efectele istoriei ca semn al implacabilei treceri a timpului și a ireversibilității lui.

Ce știm noi despre alții? Doar ce-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. 

Ca la orice ruptură, își asumase amărăciunea proprie și amărăciunea pe care-o lăsa în urmă...

Spunând în acest scop tot felul de lucruri alăturea cu drumul. 

Până să ai un lucru, ți-închipui că o să-ți aducă cine știe ce ce fericire; pe urmă, când e-al tău, devine un obiect de inventar și-atâta tot. 

Numai că eu când am să ruginesc de rugina finală, n-am să mai învii în nicio primăvară.

Izvoarele iubirii îi secară(cred că atunci îmbătrânești, când nu mai iubești și nu mai ești nici curios, nici vesel).

Din înțelepciunea populară:  "Dragostele ăle mici/ Priponite-s de uluci/ Dragostele ăle marii/ Țin la drumuri ca tâlharii".

Politica funcționează potrivit serviciilor secrete: nimeni nu spune nimănui tot ce știe, fiecare-și păstrează măcar un as în mânecă, pentru cazul când cineva ar vrea să-l dea-n gât.

Oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun și stăpânii celor nerostite.

Pe noi dezbinarea ne va desființa, nu străinii.