Andreisme și ce n-am citit în 2018

E a nu știu câta oară când pierd lista cu ce n-am citit în anul pe picior de plecare. Dacă am reușit să citesc ceva mai mult, clar a fost un an mai bun iar dacă am stat mai mult îmbrățișată cu princess, care mereu vrea în brațe la mine chiar și atunci când e acolo, clar a fost un an fabulos. Îmi tot revine în minte un meme de când era ea bebeluș că brațele copilului la gâtul mamei sale sunt singurele bijuterii valoroase cu adevărat. Fiindcă tot ce există e supus schimbării și plecării, doar iubirea și timpul acordat celor iubiți contează. Nu se pot surprinde în fotografii, nu te poți împăuna cu ele, nu le poți posta pe rețele sociale dar sunt acolo, ca o distincție imperceptibilă. 

N-am reușit să citesc Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante(Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân și Povestea noului nume). De două ori am început Prietena mea genială, prima dată am ajuns pe la jumătate, a două oară mi-am făcut lista cu personajele dar poate fiindcă atunci se schimba câte ceva în timpul meu și mai citeam și altceva, n-am reușit s-o duc la capăt. Dar mai e timp. Am terminat în schimb Fiica ascunsă tot a Elenei Ferrante și mi-a plăcut, e de citit dacă ești mamă sau viitoare mamă , o să-ți dea de gândit. Dacă vrei asta. Am început și Iubire amară dar nu-mi place. O abandonez tot pe la jumătate, o las anului 2018, cu gândul că nu s-a putut, nu am vrut. Cam pe aici, Andre mi-a spus că dacă îi fac un frățior, ea o să fie săracă. Cum așa, Andre? Păi tu o să-l iubești mai mult pe el și eu o să fiu săracă fiindcă n-o să mai am toată dragostea ta! N-o să pot trăi fără ea! A durat ceva s-o conving că dragostea pentru ea e ancorată bine în inima mea și așa rămâne.

N-am citit până la capăt nici Vraciul de Tadeusz Dolega Mostowicz din care am notat asta: "Nu există nici o îndoială că totul e relativ. Pe unul nu-l doboară nici o lovitură de măciucă, altul alunecă pe un sâmbure de vișină și își sfărâmă țeasta. Nu există nici o măsură, nici un criteriu." Cam așa. Mi-a dat fiori și după o serie de evenimente nefericite care îl marchează pe profesorul doctor, vraciul din roman, n-am mai avut putere s-o citesc. Sunt așa cărți care mă influențează, și uneori nu-mi fac bine. Iar dacă nu-mi fac bine, nu mai are rost să le citesc. Cărțile, cum spuneam, ca oamenii. În timpul acesta, într-un moment de neatenție al nostru, Andre și-a făcut unghiile de la mâini dar, hărnicuță, a și dat cu mopul pe gresia din baie. Ca să fie chit cu sentimentul de vinovăție care probabil o încerca. Sau doar să testeze ce poate face când părinții nu sunt atenți. 

Pe final de an am citit doar pe jumătate din Fetița care a salvat Crăciunul și Cum să opreșți timpul, ambele ale lui Matt Haig. Deși anul trecut am citit Un băiat numit Crăciun și mi-a lăsat o impresie bună, aceste două cărți nu mi-au mai spus nimic. Poate doar asta: "Cheia fericirii este să găsești minciuna care ți se potrivește cel mai bine și "Uneori trebuie să treci prin întuneric ca să vezi lumina". Toate-s vechi și nouă toate... Scriu uneori cu Andre în brațe, acolo e ea cel mai bine și o întreb câte kile are acum, parcă e mai grea :

-3 300, mama! Atât! 

Da, e om cu greutate. În dimineața de Crăciun, după ce a declarat că a fost cea mai fericită zi din viața ei, nu pentru cadouri ci pentru că s-a dat cu sania, mi-a spus că atunci când mergem la mama, ar trebui s-o îmbrățișez mai des, că sunt copilul ei și sigur îi e dor de mine fiindcă, uite, ea e chiar în brațele mele și îi e dor de mine și n-ar vrea să fie în altă parte.
                                                         

N-am dus la capăt nici După ce te-am pierdut-Jojo Moyes, continuarea de la Înainte să te cunosc, Marele Gatsby-Scott Fitzgerald și nici Demonul amiezii.O anatomie a depresiei-Andrew Solomon. Probabil o să termin Marele Gatsby cât de curând dar pentru cartea lui Andrew Solomon, un periplu prin sufletul subjugat acestei boli nemiloase a secolului nostru-depresia,  nu sunt pregătită. Fragment din carte: "Când sunt în dispoziție bună, unii se iubesc pe ei înșiși, unii îi iubesc pe alții, unii iubesc munca, iar unii îl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste obiecte ale pasiunii poate furniza acel sens vital al scopului, care este opusul depresiei. Iubirea uită din când în când de noi, iar noi uităm de iubire. În depresie, devine de la sine înțeles lipsa de scop a oricărei inițiative și a fiecărei emoții, lipsa de sens a vieții înseși. Singurul sentiment ce rămâne în această stare lipsită de iubire este lipsa de importanță.Viața e împovărată de mâhnire: indiferent ce facem, în cele din urmă murim; fiecare dintre noi e prizonierul singurătății într-un corp de sine stătător; timpul trece, iar ceea ce a fost nu va mai fi nicicând. Durerea este prima trăire a neputinței în fața lumii și nu ne părăsește niciodată."

Andre îmi spune  din baie că îi e frică de întuneric:

-O să vină un monstru și o să mă mănânce când tu dormi! (de parcă m-ar lăsa cumva să dorm, nici acum, daaa). Ce-o sa faci fără copil? Și ea nu crede decât în Moș Crăciun deși bănuiește că noi suntem aceia care îi aduc cadourile dorite și la anul o să știe sigur oricât aș vrea eu să creadă în magie până mai târziu...

-Mama, ce fac cu bucățelele astea rupte de beteală?

-Ce să faci, le pui în coșul de gunoi!

-Dar o să fie triste că le arunc într-o lume puturoasă!

-Nu-ți face griji, în coșul acela sunt doar hârtii! (reciclăm selectiv cât se poate).

Neterminate: Fotografie de grup cu doamnă-Heinrich Boll, Scrisorar-Mihail Șișkin(e a treia oară când n-o termin), Drumul egal al fiecărei zile-Gabriela Adameșteanu, Conversații cu Dumnezeu-Neale Donald Walsch, Femei fără bărbați-Shahrnush Parsipur, Despre farmecul lucrurilor plictisitoare-Alain de Botton, cărți din care am citit mai mult sau mai puțin, uneori am ajuns spre final dar nu mi-au mai spus nimic sau n-am mai găsit ceva interesant în ele oricât m-au atras la început. Poate o umbră de mister e necesară și aici.

Iar pentru că cineva m-a întrebat pentru ce citesc atât și am meseria pe care o am, răspunsul e destul de simplu : păsările au aripi, oamenii au cărți. Nu știu cine-a spus-o dar e elocventă. Și, de altfel, mulți dintre cei care se întreabă ce fac eu cu aceste cărți citite, postează o opulență și familii fericite, joburi și călătorii de vis fără ca ele să fie conforme cu realitatea dar acoperă cu ele ceea le le lipsește în interior. Poate se regăsesc în ceva, cum mă(mai)regăsesc și caut eu în cărți. În oamenii care-mi sunt aproape sau nu.                            

Drumul pe care-am mers

Într-o clipită a trecut acest an. Simt că dacă întind mâna, ating zilele asfințite. Un om mi-a trimis cerere de prietenie pe Facebook fix anul trecut și apoi un mesaj de mulțumire. Pentru un moment, când am revăzut mesajul, m-am simțit acolo, în 2017, ca și cum nimic din acest an nu s-ar fi întâmplat. De parcă ar fi posibil. Deși până la urmă, multe lucruri care păreau imposibile cândva, existând doar în imaginația câtorva oameni, acum sunt posibile.
Drumul pe care-am mers în aceste ultime 11 luni și 20 de zile a fost drumul încercărilor și al unei dezamăgiri, una dintre acelea care de-abia te lasă să adormi noaptea și dimineața, la trezire, e acolo prezentă, în prima clipire, în primul gând. Dar apoi faci o mișcare și amintirea ei se atenuează. Ca și cum ai stinge lumina. Numai că în loc s-o stingi, o aprinzi cu alt început. Atâtea emoții. Ca în fiecare început!
Ce-am mai citit, printre rânduri, gânduri, începuturi și în tot mai puțin timp liber:

Foarte bună scrierea Anei Barton, Nemuritorii de rând. Îi spun scriere pentru că mi se pare că acoperă mai bine ce scrie Ana acolo. Scriere ca-n viață. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Și scrie Ana : Dacă ne despuiem de tot ce avem și rămânem în ce suntem, vedem limpede că bunătatea e singura putere a omului care transcende această lume. Nu ne naștem cu știința iubirii, ci avem de muncă toată viața(...)asta dacă nu ne speriem și nu obosim(...). Eu o iubesc pe Ana(poate se sperie și-mi dă block pe feisbuc. Mai scrie Ana: La capătul drumului, nu contează decât ce-ai dăruit. Și: În timp ce ierți, habar n-ai că asta faci. Ierți de-a-n boulea. Când ai terminat de iertat, ești dintr-odată mai ușor și nu știi de ce. N-are cum să nu-ți placă Ana. E de găsit aici

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari. Doamne(care doamne, nu știu, probabil niște doamne care au studiat ceva Istorie), ce carte! M-a dat pe spate. E o poveste sclipitoare, una adevărată, a istoriei, a omului. Mi-aș fi dorit să am un profesor care să vorbească așa despre evoluția omului în timp. Care evoluție nu prea e evoluție la nivelul pe care credem că l-am atins noi în prezent. Unde proștii se cred genii iar istetii au tot felul de nesiguranțe care nu se prind cu...ac de siguranță.


Alegerea Sofiei. William Styron. Tulburător roman. Nu știu cum de nu l-am studiat. Nu știu cum de l-am citit de-abia acum. Cărțile, ca oamenii. Ne scapă...Unele ne dezamăgesc doar pentru a descoperi altele, bune. Bune de tot. "Ca tifosul, omul poate păstra o viață întreagă toxina vinovăției". Sunt recenzii cu grămada pe net, e un film cu Meryl Streep interpretând-o pe Sophia, rol pentru pentru care a luat Oscarul, sunt zeci de păreri în legătură cu această carte, eu spun doar atât: Holocaust, alegeri, vinovăție, nebunie. Viață. Nu e de citit în această perioadă, când copiii cântă colinde despre posibilitatea oamenilor de-a fi mai buni. La film n-am curaj să mă uit.  "On peut souffrir, dar și suferința are o limită".


Dincolo de iarnă, de Isabel Allende, povestea unui cuplu matur, a unor oameni care găsesc iubirea după 60 de ani. Frumos. Te face să crezi că e posibil. O suită de povești care se întrepătrund. 

Am mai citit pe fugă Essays in love, de Alain de Botton și nu prea pe fugă Arta fericirii, Dalai Lama, un om care ne spune simplu că cea mai bună cale de a păstra amintirea unui om, cea mai bună metodă de a-i cinsti amintirea este să încerci să-i îndeplinești dorințele. Și nici Dalai Lama, pe care îl văd pe instagram zâmbind mai mereu, n-a fost scutit de suferințe. Dar suferințele sunt parte inevitabilă a vieții. Iar viața e schimbare.

Cu uimire am citit Un pământ nou de Eckhart Tolle. Nu pentru că ar spune lucruri noi, ci pentru felul în care le spune, pentru căldura și echilibrul cu care le spune. Auzi la el: Atunci când nu mai simți viața căreia îi aparții, e foarte probabil că vei încerca să-ți umpli viața cu lucruri. Mulți oameni în jurul meu, pe raionul unde lucrez încearcă să-și umple viața pe care mi-o prezintă ca fiind a lor și adevărată, cu minciuni, cu lucruri, cu aur, cu calități pe care cred ei că le-aș aprecia. Cu oameni pe care, chipurile, i-ar cunoaște și asta le-ar aduce valoare. Adică, prin cuvintele lui Tolle: Încă nu am suficient(lucruri, oameni) este egal cu încă NU SUNT suficient.

A mai durut. Una. Alta. Iar printre ele am citit Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, În căutarea oii fantastice(am scris aici) și Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami, Curajul de-a fi tu însuți de Jacques Salome, Destin, libertate și suflet, Osho. Referitor la Osho, atât de controversat, cred că se poate spune simplu că trebuie să faci, dacă vrei să faci, ce zice popa, nu ce face popa. Fiecare cu nebunii lui. Nu te îngrijora, pentru că ceea ce dispare merită să dispară. Nu are rost să te agăți de așa ceva, nu îți aparține, nu ești tu. A pune întrebarea înseamnă a-ți arăta rănile. Și pentru asta e nevoie de curaj. Nu știu ce-i aparține lui și ce-mi aparține mie.10-mami. A scris și Andre cu mine și mi-a dat notă. Modestie. La câtă lume mai citește ce scriu eu, nici n-o să se observe.

Pe drumul pe care-am mers în 2018 am început cărți pe  care nu le-am terminat dar o să scriu despre ele în altă postare. Au fost și prietenii care s-au terminat brusc, după ani și ani. Dar dacă nu se mai potriveau cu protagoniștii poveștii...nu putea fi alt final. N-o să mai vorbesc despre asta tocmai fiindcă alte prietenii le-au luat locul. Exact când nu mai credeam.

Dacă nu revin cu andreismele de noiembrie și decembrie ale adoratei care se teme mereu de apariția unui viitor frățior, urez puținilor dar celor mai buni cititori de blog Alice c'est moi să fie buni cu ei și cu ceilalți, să se iubească și să dăruiască tot ce-au mai bun, indiferent în ce domeniu lucrează.

Alt cărucior, aceeași iubire. Cooperativa

Intru cu inima strânsă în magazinul tip cooperativă. De la început a fost așa. Nu mi-a plăcut prea mult iar după ce un individ obișnuit să hărțuiască, că deh, e ciudat și trebuie să-l accepte toți așa(poate fiindcă e așa greu să găsești oameni să muncească), s-a supărat oleacă pe mine că sunt din Vâlcea și că am părul negru(?),  nu mi-a mai plăcut deloc. Ca să nu mai spun de episodul acesta(Alice)

Mi se strânge inima și mai tare când un client mă întreabă de cauciucurile de iarnă și trebuie să-i spun că nu știu nimic despre ele, că trebuie să găsească un angajat al magazinului. Și înjură ciobănește, ca la el, în Sibiu( de ce-o fi asta orașul bunelor maniere?), lua-v-ar dracu'cu magazinul vostru, că n-aveți pe nimeni aici, caut de-o oră un angajat și le schimbați ale dracu'rafturi, să mă învârt ca prostu'pe aici! 

Da, o zi bună! Măcar de acum încolo! 

Trebuie să-mi bag marfă la raft. Mă îndrept spre un cărucior care care pare al nimănui, femeia de lângă el se uită prin mine când îl iau, presupun că nu e al ei. Am presupus în mod greșit. După cum se va vedea. Îmi așez marfa la raft, îmi aduc cu transpaletul altă marfă, aștept să mi se dea alta. E un vis. Mă gândesc că după program ajung acasă, îmi iau copilul și soțul în brațe, o să mai citesc ceva interesant. Nu sunt prezentă, recunosc. Și se dezlănțuie furtuna. Din spatele meu, împingând aerul, tăindu-l cu violență, sfârtecându-l și ocupându-l, femeia uliu se repede asupra mea, scuipând și împroșcând cum îi vine la gură.

-Mi-ai luat căruciorul! Te omor! De ce mi l-ai luat???

-Ce cărucior?

-Taci, că te-am văzut pe cameră! Tu mi l-ai luat! 

Mă dau mai în spate, să nu mă împroaște cu salivă. E aceeași femeie, i-a ajuns mutra mea la os și nu mă mai înghite deloc, după alte câteva episoade, în care ea trebuia să meargă fix pe unde mergeam și eu și îi ocupam spațiu vital, după un transpalet lăsat de mine sub un palet și dracu'știe sau poate Dumnezeu, dacă o exista(și sunt sigură că nu, după câte se întâmplă) de ce ei nu i-a picat bine chestia asta, poate mâncase ceva ciudat în ziua aceea sau în toate zilele în care mă vede.

-Să dea dracu'dacă nu te dau  afară!

Mă uit cu speranță la ea. Știu că și ea e tot la fel de neînsemnată ca restul lucrătorilor, la fel ca mine...dar eu sper nu doar să mă dea afară ci să-mi și interzică să mai intru în magazin. Prea nu-mi place. Nu-i place nici ei că nu-i răspund, că nu mă cobor acolo, în adâncul ființei ei, unde e atâta suferință că o simt în jurul ei, gata să mă dea gata și pe mine. Dar nu, ea e singură responsabilă pentru ce simte. Ca toți oamenii neînsemnati și care sunt de multă vreme într-un loc, crezând că sunt indispensabili, îmi mai aruncă câteva vorbe de amenințare, tot așteptând să spun ceva, nu doar să mă uit la ea. Un rahat. N-am evoluat deloc. Unii dintre noi suntem tot animale amenințate de foame, de frig.

-O să te dau afară, o să vezi tu! 

Eu sper. Mai sper.

Aș vrea să scriu acum că momentul acesta a fost cumva de bine, o lecție, o eliberare. Dar adevărul este că am plâns. Câte cineva a încercat să mă consoleze. Că așa e ea, că așa face mereu, că e o persoană cu nevoi psihice speciale(asta spun eu, ei i-au zis altcumva). Apoi mi-a trecut fiindcă într-adevăr era vina mea, că n-aveam un radar special de identificare a căruciorului EI. Mitocani sunt peste tot iar istoria nu ne-a învățat nimic. Îmi aduc aminte de un episod de săptămâna trecută când am fost acuzată pe nedrept că aș fi modificat rafturi într-un magazin, unde sunt urmărită pas cu pas, urmând ca la cea mai mică greșeală să fiu dată afară. Așadar, de ce-aș modifica ceva? Dar acuzatorul n-a gândit asta, a gândit cu mintea altora, prieteni cu hărțuitorul din primul paragraf care nu-mi mai vorbește.  Iar apoi m-am gândit la al doilea război mondial, când Rusia, marea putere își făcea "griji" că ar fi fost atacată de-o țară mică, oare era Norvegia, Elena? Și atunci a ocupat-o ea prima. Dar de ce-ar fi atacat Norvegia Rusia? Ca să se sinucidă, evident. 

Plec din cooperativă. Privirile unui bărbat mă urmăresc și mă scutur, ca de frig. Merg grăbită, tot mai grăbită, să nu mă piște gerul.  Bărbatul apare brusc, după niște mașini și merg și mai repede. Mă întreabă într-o română stâlcită și scuzându-se pentru îndrăzneală dacă n-am făcut arhitectura. Nu-i răspund, Istoria naibii, ce caut eu aici? 

-Mă scuzați, mă scuzați, n-ați vrea să facem cunoștință?

Nu vreau dar nu-i răspund. Drumul se deschide larg în fața mea.
                                           

Foto : Uliu. www.descopera.ro


 

Tu ce joci de 1 decembrie?

Cum angajatorul de acum e cu adevărat a family company, astăzi stau acasă. În casă miroase a măr și-a scorțișoară, citesc când pot "Dincolo de iarnă", încerc puterea lui Mr Muscle și joc Păcălici cu princess. Deja au trecut trei ore de când tot jucăm, eu,  nostalgică, îmi prepar paste cu brânză și un strop de vanilie și leșin puțin când Ana Barton îmi scrie un mesaj de la mulți ani. Aș putea să ador săptămâna de lucru de 4 zile. E ger, mâine e 1 decembrie, ne prefacem că suntem patrioți și că iubim țara asta mare, mare de 100 de ani. Și tot mare e ura românilor pentru alți români, din depărtare sau din apropiere. Un exemplu recent e de la un magazin din Sibiu unde un om și-a dorit din nou și din nou ca pe noi, oltenii, să ne ardă focul. Nu știu care, focul ăla pe care-l tot pomenea bunică-mea de la Argeș când spunea: Arză-v-ar focul! Pe noi, pe animalele din curte, pe Dumnezeu, pe furtunile de vară venite pe neașteptate, pe dracul însuși! Aici chiar nu știu dacă pe drac îl arde ceva. Dar din experiența ultimelor luni de lucru, cred că-l arde la fețe, fie că are dreptate, fie că nu. Mai ales dacă nu are. Găsește el motiv să-și bage coarnele, coada sau mâinile. Câteodată(mă) întreb de ce și câte un șef de raion cu experiență îmi spune de ce fac unele asta: Din răutate...Așadar nu e dracul să-și bage coada, e doar răutatea umană. Oricum, neexcluzând existența ipochimenului menționat anterior, e mai corect să ne asumăm toate faptele și pe noi înșine, cu toată ființa. Cu rele, cu bune. De-aia căsnicia e piatră de încercare. Acolo pui pe tapet tot. Apoi fiecare rămâne cu ce-a făcut, cu ce-a iubit. Zicea Paler. Octavian, să ne înțelegem.

Foto: Apus din Oltenia, diferit, foarte diferit de unul din Transilvania. 💥

Mă duc în altă cameră și întrebările lui Andre mă urmăresc peste tot:
-Mama, ce faci?
-Bine!
-Bine, ce???

Chiar. Ce bine fac? 

Apoi încep întrebările Lego. Vrea Lego de ziua ei de naștere, nu contează că a trecut, o putem sărbători lunar, de ziua ei de nume, de Sf. Nicolae, de Moș Crăciun, că e ziua mamei mele și ce ocazie grozavă asta!
-Mama, o să iau  o foaie goală să-i scriu lui Moș Crăciun, nu știu ce să-i cer dar să fie multe! Îi scriu numărul de la Lego friends!
-Scrie-l, da, dar cu siguranță nu ți le aduce pe toate!
-Acum chiar că mă enervezi, mama!
Mă uit uimită la ea.
-Hai că am glumit, nu mă enervezi! Dar vreau toate lego-urile din lume!
-Nu ți le putem lua pe toate!
-Partea bună e că nu le luați voi, mi le aduce Moș Crăciun!
-Moș Crăciun asta n-are atâtea resurse, trebuie să meargă și la copiii care nu primesc nici măcar o portocală!

Scrie. Apoi scrie alte coduri, vrea Lego Disney, Lego friends. Pierde scrisoarea. O caută cu înfrigurare.
-E de rău, nu găsesc scrisoarea pentru moș!
-Și de ce e de rău?
-Nu știu ce i-am cerut prima dată! M-am hotărât! Mâine facem bradul!
-Dar de ce așa devreme?
-Să vină mai repede Moș Crăciun! Cu Lego!
-Dar nu vrei și tu o păpușă cu diverse funcții?
-Un Lego friends!
-O trusa medicală, ceva???
-Sau un Lego Disney, mama???

Uită de Lego, îi e foame brusc.
-Vreau supă, supă, supă, supăăăăă!
-Stai că-ți dau imediat! Ești cea mai dulce fetiță!
-Tu glumești?
-De ce să glumesc?
-Eu nu te ascultam, făceam gălăgie că vreau supă, supă, de zece ori supă și totuși tu mi-ai zis că sunt cea mai dulce fetiță!
-Și nu ești?
-Sunt! Îmi dai supa aia?

Termină supa. Se uită cu ochii mari la mine.
-Mama, ce mi-ai făcut la Google? Serios de data asta! Ai umblat la el? Nu mai știu codurile de Lego!

Știu ce-o să visez la noapte.

La mulți ani cu minte, Românie cuminte!   

                                                         

La drum cu Ana

Pe 27 septembrie 2020, Ana s-a urcat în tren și-a plecat să-și întâlnească iubitul. Mai degrabă, a plecat să rupă scenariul. Scenariul conform căreia urma să se căsătorească că așa voiau rudele, că spera să-l salveze pe iubitul său de homosexualitatea latentă și să aibă, ca prin minune, altă perspectivă asupra vieții, din cea de nevastă salvatoare. Salvatoarea serviciului presupusului soț și, de asemenea, a fundului lui. Dar lucrul cel mai important este că trebuia să-și șteargă din minte toate aceste inepții și bălării cum că am fi salvatorii cuiva și prin aceste salvări, am deveni mai buni. Divaghez. 

Nu s-a urcat bine în tren când s-a împiedicat și, în cădere, a simțit mirosul pătrunzător de rahat ce venea dinspre toaletă.

 -Căcat, își spuse, liniile ferate astea sunt împuțite. Sper numai că n-am loc chiar lângă  wc. 

Dar spera degeaba, căci dintre toate relele ieșite din cutia Pandorei, speranța era cel mai mare rău.

Din toaletă ieși agale un bărbat nu tocmai tânăr, ștergându-și mâinile de șoldurile înguste pe care atârnau niște blugi Lee Cooper dintr-o colecție foarte veche. Îi făcu fără rușine cu ochiul iar Ana se făcu și ea că nu-l vede. În gând îl trimise pe unde a ieșit de bou libidinos. 

Ipochimenul își făcu loc lângă ea, scoțând ostentativ biletul. Avea rezervare lângă ea. Dând ochii peste cap, s-o vadă, Ana oftă adânc.

-Nu te supăra că te întreb, mergi spre Brașov? Glasul individului care făcu brusc o față posomorât-vicleană, era hârâit și enervant.

-Ba mă supăr. 

-Sunt Mihail Bendeag, spuse individul, fără nici o urmă de ezitare cauzată de răspunsul ei. 

-Ca și cum m-ar interesa. Miroase rău a rahat și n-am chef de conversații. 

-Dar la ce miros te așteptai în wc de CFR? De cât timp n-ai mai mers cu trenul?

O tăcere grea se lasă peste ei. Ana se hotarî  să-l ignore tot restul drumului. Verificându-și numerele de pe bilete, lângă ei s-au așezat o femeie bătrână care mirosea pregnant a lavandă și un tânăr în trening, cu ditamai burta, rău mascată de tricoul strâmt și negru. 

-Acum plec, se răsti  tânărul în telefon. Da, bă, da, în 5 ore  cred că ajung. Nu mă mai întrebați, bă, pe mine, de toate căcaturile! Da, da, eu sunt șeful dar nu vreau să vă răspund, să vă răspundă ăilalți, eu n-am timp! 

-Tineretul ăsta, șopti femeia în vârstă mai mult pentru ea, zâmbindu-i amar Anei. 

-Și, ia zi, vorbi iar Bendeag cu Ana, ești moldoveancă? Ești, își zise el, fără să-i aștepte răspunsul. De ce n-ați rămas la voi, mă? 

-Ca să te mieri tu, Zaharie, ieșiră cuvintele Anei, amintindu-și de bunicii lui Nică și încălcându-și decizia de-a nu-i vorbi.

-Creangă, nu? O moldoveancă educată circulă cu trenul. Ca să vezi! Credeam că astea, ca tine, circulă cu avionul și își umplu buzele cu botox. 

-Iar eu credeam că ăștia că tine umblă cu dricul. 

-Ce dracului e ăla dric? Și cine e Creangă asta? Tânărul recalcitrant se uită întrebător la ei iar bătrâna se uită cu stupoare la el.

-De ce nu cauți mata pe telefon? Au ăia toate răspunsurile!

-Păi nu vreau! Mă enervez să caut! Vreau să-mi spună ei! Și n-am nici timp! 

-La anii tăi, trebuia să știi deja de Creangă, murmură bătrâna. 

-Îmi aduci aminte de bancul ăla: Ai auzit c-a picat Eminescu la bac? N-are nimic, îl dă și la toamnă, spune Bendeag. 

Izbucnesc toți în râs, cu excepția tânărului, care-și scoate sictirit telefonul, butonând cu grijă: Creangă și Eminescu.

         

             

De-ale lui Andre, despre iubire și iertare

A avut și acest octombrie partea lui de nu atât de bine dar, în general, a fost cel mai frumos octombrie de până acum. Cel mai călduros. Senin. Magic. Tot citind, observând și scriind, ajung la concluzia că folosind multe cuvinte, nu spunem nimic la fel cum îmbrăcând roz mult prea mult, nu întinerim. Dar mai mult contează ce ne spunem noi înșine când vorbim cu noi înșine decât cum ne recepționează X sau Y. Cum spunea G., tot ce trebuia spus sau scris, s-a spus de mult. S-a scris de mult.  Întreabă Ionu' ce poate însemna "ceea ce arzi, găsești în cenușă". M-am tot gândit. Inițial, mi-am spus că nu înseamnă nimic. Nu totul are o semnificație logică. Nici viața nu are logică mereu. Doar deznodământ. Și soră-mea, și eu ne-am gândit apoi că înseamnă că nimic nu se pierde, totul se transformă. Dar nu e prea simplu?

A fost un moment în care eram în baie și Andre m-a întrebat dacă aud melodia de la laptop. Știam că era pe play un album al lui Leonard Cohen dar cu ochii în poveștile ei, nu credeam să fie atentă și la Cohen.

-Să vii repede, mama! E foarte frumoasă melodia!

M-am dus repede. Speram să fie Dance me to the end of love. Chiar era. 

Am citit în acest dulce brumărel Curajul de-a fi tu însuți de Jacques Salome, de care mai citisem cândva, când era odată ca niciodată, Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege. Și ascultându-mă, m-am înțeles, nu chiar total(desigur) dar aș fi vrut să am mereu curajul de-a fi eu însămi. Nu știu alții cum sunt dar eu citesc mai multe cărți în același timp ca să nu mă ia durerea de cap. Uneori nu scap, firește. Ca să nu mi se pară cumva Curajul... lui Salome pe care mereu l-am bănuit a fi femeie(și el o spune, la un moment dat) am citit Pădurea Norvegiană a lui Murakami, alternând cu Marele Gatsby a lui Fitzgerald. Am rămas, printre altele, cu asta de la Salome:

Astfel, orice suferință(o redeschidere a unei răni) poate fi înțeleasă ca un semnal, o invitație de-a schimba ceva în viața noastră. Drumul către o stare mai bună, menținerea sănătății pe termen lung trece prin renunțarea la resentimente, prin purificarea de sentimentele  negative care ne domină, prin curățarea "conductelor relaționale" care sunt prea adesea înfundate cu situații neîncheiate și cu urmele violențelor(din trecut). 

După Școala altfel, de săptămâna aceasta, am mers cu princess în parc și am încercat s-o mai bag la somn, după prânz. N-a vrut, a protestat, am protestat și eu.

-Să știi că mai târziu vei fi agitată! Înțelegi?
-Înțeleg, mama, dar cu cât ești mai mic, cu atât înțelegi mai puțin!
-Adică nu înțelegi când îți spun că lipsa somnului o să te agite?
-Ba da, înțeleg dar nu mai vreau să dorm. De obicei, când e copilul mic, mama hotărăște că trebuie să doarmă copilul la prânz dar eu m-am făcut mare. Și e cazul să hotărăsc eu. Nu dorm!
-Bine, Andre! Dar înțelegi că fiind mare, ești și responsabilă pentru ceea ce faci? Pentru ceea ce hotărăști?
-Înțeleg așa, mama: Cu cât ești vinovat, cu atât îți ceri iertare!
-E ceva bine aici?
-E un lucru bun să-ți ceri iertare!

După iertări, a venit vremea iubirii și mi-a zis că prietenul ei cel mai bun de la școală trebuie să-i dovedească dragostea peste tot.
-Cum adică peste tot?
-Uite, în clasă mi-a  căzut caietul pe jos și el mi l-a ridicat!Știi ce înseamnă asta? Înseamnă iubire!
-Poate înseamnă doar că e educat!
-Nu, înseamnă iubire! Dar trebuie să-mi dovedească iubirea și în parc!
-Și cum s-o facă, domnișoară?
-Să-mi aducă flori și să mă pupe!
-Dar nu sunteți cam mici pentru asta?
-Pe obraz poate să mă pupe acum! Copiii se pupă pe obraz! Dar vreau și flori! Nu contează câte puncte ai ci să fii sănătos! Cea mai importantă e iubirea!

Într-o dimineață, mi-a cerut ruj și nu i-am dat, explicându-i că nu are voie, ceea ce n-a impresionat-o și atunci i-am zis că e rujul meu.
-Mama, vorbești de parcă toate lucrurile din casă ar fi ale tale! Sunt ale noastre, să știi!
-Da, așa e, astea împrăștiate sunt ale tale! Strânge-le și mai vorbim!
-Nu acum, întârziem la școală și nu vrei asta, nu?

-Mama, știi ce e grozav? În vacanțe niciodată nu mă gândesc la D.(prietenul ei). Ce bine e!
-Așa, princess? E grozav când nu te gândești la el!

Apoi am terminat Pădurea norvegiană, sumbră, sumbră dar finalul a venit ca un răspuns la întrebarea lui Ionu: "chiar dacă le arzi(scrisorile), ceea ce există în inimă rămâne, iar ceea ce e dat să dispară, dispare oricum".

Nu ne putem feri copiii de anumite cuvinte, tăceri, separări, distanțe. Pentru că ei simt totul. Spune Andre într-o seară:
-Era să spun p.izda mă-sii! Bine că n-am spus!

Da, bine ca n-a spus-o.

A fi

Sunt decese care ne iau prin surprindere. O dată cu dispariția cuiva, fie tânăr, bătrân, bolnav sau sănătos, dispariție care ne copleșește, se instalează tot mai adânc frica propriei morți. Propriei dispariții. O chestie cu care nu ne putem împăca deși datorită implacabilității ei tocmai asta ar trebui să aducă în noi. Împăcarea. Se termină toate căutările, toate găsirile eșuate, toate negăsirile fructuoase. Dar câtă vreme trăim, le trăim toate ca prin vis. Ca și cum n-ar fi reale. Ca și cum am avea timp. De toate. Și n-avem. Ne mai împăcăm cu gândul că se întâmplă poate, toate, atunci când trebuie să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, nu-i așa, vedem noi ce facem. Renunțăm la ceea ce nu putem obține. Ca să avem ce putem avea. De parcă viața se măsoară în termeni de-a avea, nu de-a fi. Știu și eu, e greu să tot fii, când eșți concentrat pe a obține diverse care să-ți asigure existența. Supraviețuirea. Cere un efort foarte mare trăitul ăsta optimist când e foarte simplu și mai la îndemână să fii nefericit. Ceva cu care suntem obișnuiți. Nefericirea ne devine ancoră. Iar apoi ne mirăm că din corabia care suntem, pleacă diverse chestii. Că ne îmbolnăvim când(nici)n-avem grijă de noi, cu gândul doar la ancora nefericirii. Moartea nu e inclusă în nici un plan. Perfect normal, de altfel. Dar ea este prima și singura certitudine cu care ne naștem. Drumul numit viață ar trebui să fie ca un trandafir, perfect prin faptul că este. Atât cât este. 

                                                               

Foto: trandafir în octombrie.  Alice

Scrisoare de bun-rămas

Dragă,

Oricine ai fi, nu știu cum de rămasul poate fi bun. Unul rămâne și altul pleacă. Nu poți să știi cu siguranță cine e cel care rămâne și cine e cel care pleacă. Din ce. De unde. De ce. Ca atunci când nu afli valoarea unui om sau lucru decât după ce îl pierzi. 

O povestioară(de origine japoneză, cred) spune cum doi călugări trebuiau să treacă un râu, primejdios pe alocuri. O fată fără ajutor  trebuia să treacă și ea prin apele aceluiași râu. Unul dintre călugări, trecând peste jurământul care probabil îi interzicea să atingă vreo femeie, o ia în spate și o trece râul. Fata îi mulțumește și pleacă mai departe, pe drumul ei. Cei doi călugări, tăcuți, ajung la mănăstirea care îi găzduia unde călugărul care nu ajutase fata, e întrebat de celălalt de ce e așa de supărat.

-Cum ai putut să faci lucrul acesta? Să cari fata aceea în spate? Știi bine că n-avem voie! E foarte grav!

-Mai grav este că tu încă o cari! Eu am lăsat-o jos imediat ce-am traversat! Tu de ce o cari?

Desigur că aceasta e întrebarea. Sunt multe întrebări care conțin în ele răspunsul. Sunt întrebări cărora nici nu vrei să le răspunzi. Să-ți răspunzi. De teamă să nu te afli pe undeva, departe de tine și să nu te poți întoarce la ceea ce ai vrea să fii. Dar să dăm liniștea și mai încet, unii se ascund toată viața. În muncă, în haine, în machiaje, în...oroare, telefon! Au o întreagă viață acolo. Singura, pentru unii.

Astăzi mi-am ars bluza preferată. Sunt și zile din acestea. Judecând la rece bluza arsă, ea n-are nicio valoare. N-avea nici înainte. Clipa arderii e doar o clipă care s-a transformat în cenușă. Nu renaște nimic de acolo. Căci toamna asta e cea mai frumoasă de până acum. Soarele arde atât de blând după ora prânzului și frunze roșii, galbene și arămii zboară în tandem pe străzi, prin parcuri, prin câte un gând. Are și toamna farmecul ei.

Dragă, 

Oricine ai fi, rămas-bun! Acum știu de ce rămasul e bun.
                                                             

Foto: toamnă. Alice

În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice este primul roman al lui Haruki Murakami citit de mine imediat după Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă. Până la acesta, am început Bărbați fără femei, Pădurea norvegiană și altele, ale căror titluri nici nu mi le amintesc și nu le-am terminat. Am reușit însă să citesc până la ultima pagină În căutarea oii fantastice. 

În engleză titlul este  A wild sheep chase. Dacă ar fi rămas la fel și în limba română, i-aș fi spus pas. Dar traducerea sună bine. Hai să văd ce-o fi cu oaia asta, de ce e fantastică și de ce e căutată, mi-am spus. 

După primele pagini, era evident că n-o s-o termin. Ce-o fi remarcabil la plictiseala asta continuă, îmi ziceam?!? Mă gândeam la Murakami, cum s-a hotărât el, deodată, din ce scrie în "Autoportretul...", să devină scriitor. Și, culmea, i-a reușit. Cred că oricum japonezii, americanii, chinezii(să zicem, fiindcă ei sunt foarte mulți și raportat la câți sunt), citesc mai mult ca noi. Citește fie-mea, silabisind, câte o poezie și soțul îmi spune că avea colegi care aveau dublul dublul vârstei ei și chiar mai mult care citeau așa cum citește ea la 6 ani. 

Și chiar atunci când să abandonez cartea, se întâmplă ceva atât de uimitor, că hotărăsc să citesc mai departe. Fantastic, mă mir. Un individ, eroul cărții, fără nume, ca eroul lui Paler din Viața pe un peron, divorțat, amorezat lulea de urechile prietenei lui, care este pe rând fotomodel(urechile le pozează), secretară sau ceva pe acolo la o editură , prostituată, primește o scrisoare de la un prieten, Șobolanul, care ii spune să meargă la fosta lui prietenă și să-i spună că relația lor s-a terminat. El nu se putea duce. Îi trimite și o fotografie cu un peisaj montan, în care apar oi păscând. Prietena lui cu urechi fenomenale are și ceva simțuri deosebite fiindcă ea este cea care-i spun că va fi contactat de cineva în legătură cu niște oi. Exact. Oile din fotografia trimisă de prietenul său. 

Devin tot mai curioasă. Absurd, îmi spun. Ciudat, Și totuși verosimil. Absurd a fost și când am dat nas în nas cu o verișoară bună care, să vezi, vorbea despre mine. Și totuși verosimil. Nu se întâmplă decât atât, că-ți pierzi și bruma de încredere. Dar merg înainte că înapoi era mai rău. Nu-i atât de absurd. Îmi sună în urechi o melodie veche, Say it right a lui Nelly Furtado.

Citesc mai departe. Una dintre oile din fotografie este o oaie care are o stea cafenie pe spate. Pe asta trebuie s-o caute eroul nostru. Un interlop, secretarul unui important personaj politic, îl amenință cu pierderea a tot ceea ce are(deși el nu mai are aproape nimic) dacă nu-i găsește oaia. Căci oaia, bat-o vina, e una remarcabilă, care intrase cu mulți ani în urmă în șeful său și îl făcuse foarte puternic dar brusc, îl părăsise, lăsându-l gol pe dinăuntru, bolnav și bătrân. 

Eroul cărții pleacă cu prietena lui în căutarea munților care apăreau în fotografie. Grea treabă. Munții seamănă între ei. Are loc un dialog telefonic cel puțin ciudat:

-Ați văzut fotografia calului din ziarul de azi-dimineață?

-Am văzut-o. 

-Nu vi s-a părut că animalul și stăpânul se gândesc la două lucruri diferite?

Da. Mie mi s-a părut amuzant. Așa cum altora li se par(încă)amuzante glumele sexuale. Unele sunt. Dar trebuie să fie foarte bune. Am divagat. Eroul cărții își amintește când fosta soție i-a spus că celulele corpului se înnoiesc în fiecare lună și "aproape toate lucrurile pe care crezi că le știi despre mine, pentru mine nu mai sunt decât niște simple amintiri". Așa-i cu iubirea. Acum iubești, te dai de ceasul morții de dragoste și mâine nu mai știi cum s-o ocolești. Și când te aștepți cel mai puțin, după căutări în van și tot felul de coincidențe sau ceea ce crezi că sunt coincidențe, te așteaptă ea. Spune un personaj din carte: 

-Câteodată și eu îmi doresc să pot pleca să caut ceva, dar nu știu ce anume să caut, spre deosebire de tatăl meu, care toată viața și-a continuat căutarea. Nici acum n-a renunțat. Când eram copil, îmi povestea despre oaia albă care-i apărea în vis. De asta cred eu că așa e viața: o căutare continuă. 

Unde-i absurdul aici? Așa este, pentru cei mai mulți viața este o căutare continuă. Puțini sunt cei care reușesc să se (re)găsească.

Tatăl acestui personaj fusese prima gazdă a oii fantastice. Apoi ea l-a părăsit pentru a intra în importantul personaj politic și apoi...

Nu mai spun. 

Eroul cărții e părăsit de prietena lui când ajunge la cabana din munți unde presupunea că se află prietenul lui, Șobolanul. Îl părăsește fiindcă o îndeamnă să facă asta un individ teribil: Omul-Oaie, care bea, fumează și e oleacă înspăimântător. Și nu e oaia  în el. Totuși, unde este oaia? 

Nu mai spun nimic. Ba da, alt dialog:

-Ce fac oile în timpul iernii?

-Nu fac nimic, doar stau în adăpost. 

-Și nu se plictisesc?

-Ce, pe dumneavoastră va plictisește propria viață?

-Nu-mi dau seama. 

-Vedeți? Așa e și cu oile. Nu-și pun problema, și chiar dacă și-ar pune-o tot nu și-ar da seama. 

Ce naiba, nu? 

Da, mi-a plăcut mult cartea. A apărut in anul 1982, eu am citit-o pe reader Kindle săptamâna trecută. Better later than never but never late is better. 

                                                  

Foto: pânză de păianjen. Alice

Toate-s vechi și nouă toate

În virtutea acestor vorbe, care conțin atâtea adevăruri câte conține istoria celor o sută de ani de la Unirea din 1918, mergem mai departe. Tot cu dezbinare, tot cu ură, tot cu dezacorduri, tot cu diversiuni. Aceștia suntem noi, ca români. Comunismul ne-a sărăcit de valori fundamentale precum bunătatea și înțelegerea și ne-a lăsat gustul amar al sărăciei fizice și intelectuale. Al înstrăinării și al urii, nu fiindcă așa suntem, ci din teama  de-a nu fi turnați. Deturnați. Și uite așa...Toate-s vechi și nouă toate.

A fost o săptămână de citit intens. Poate cea mai frumoasă carte din această perioadă a fost Un pământ nou de Eckhart Tolle. Tolle spune : Puteți pierde doar ceea ce aveți, nu puteți pierde ceva ce sunteți. Nu ce faceți, ci cum faceți ceea ce faceți reprezintă factorul care hotărăște dacă vă împliniți destinul.(...)Modalitățile de trezire a conștiinței sunt acceptarea, bucuria și entuziasmul. Bucuria produsă de ceea ce faceți, combinată cu un țel sau o viziune întru îndeplinirea căreia lucrați, devine entuziasm. Atunci când nu există identificare, nu există nici atașament-una dintre marile surse ale suferinței. Nu puteți manifesta ceea ce doriți, puteți manifesta doar ceea ce aveți deja. Cuvinte cu profund sens pentru mine, nu știu cât putem citi și/sau înțelege pentru altcineva. Toate-s vechi și nouă toate. 

Paralel cu cartea lui Tolle, am citit pe telefon Eseuri de îndrăgostit a lui Alain de Botton pe care eu îl credeam un tinerel. Dar memoria este atât de nedreaptă și ne aducem aminte doar ceea ce credem că are un sens. Alain de Botton nu este atât de tânăr cum credeam eu dar așa pare citindu-i rândurile, gândurile. Las aici câteva gânduri ale sale, câteva încercări de-a înțelege îndrăgostirea : 

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viața noastră romantică. 

Până când nu ai murit(iar atunci devine o imposibilitate practică), este dificil să spui că cineva e iubirea vieții tale.

Înconjurați de haos, este scuzabil că încercăm să temperăm oroarea totală a neprevăzutului prin sugestia că anumite lucruri ni se întâmplă pentru că trebuie să ni se întâmple, oferind astfel debandadei vieții un scop și o direcție liniștitoare. 

Prin fatalismul romantic evităm ideea de neimaginat că nevoia de dragoste preexistă întotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume. 

Ceea ce este atât de înspăimântător este măsura în care poți să idealizezi pe cineva, când îți este atât de greu chiar să te suporți pe ține însuți-tocmai pentru că așa o problemă există...

Dacă iubirea se întâmplă atât  de repede este probabil pentru că dorința de a iubi există dinainte de persoană iubită - nevoia și-a inventat soluția.

Cred că cei mai mulți oameni și-ar arunca la gunoi cinismul dacă ar putea, doar că majoritatea nu au niciodată ocazia.

E poate adevărat că nu existăm cu adevărat până când nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până când nu înțelege cineva ceea ce spunem, nu suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiți. 

Ce se întâmplă dacă suntem iubiți de cineva care face erori grosolane de înțelegere, care ne refuză o fațetă a noastră prin sărăcia empatiei sale? Sau, îndoiala cea mai mare dintre toate: nu cumva ceilalți, prin definiție(pentru că suprafața oglinzii nu e niciodată perfect netedă) ne distorsionează, fie în bine sau în rău?

Și tot acum citesc, cu gândul clar că n-o s-o termin, După ce te-am pierdut de Jojo Moyes. Nu-mi spune nimic. Mă înțeapă inima îngrozitor. Sau ceva ce este în partea stângă. Sper să nu fie inima. Încerc să nu judec reacțiile oamenilor. Oamenii. Mă gândesc deseori: comportamentul lor vizavi de mine nu e efectul a ceea ce sunt, a ceea ce fac, nu doar la cum mă percep? Dacă pierd, nu e ca să câștig în altă parte? Parte care oricum valorează mai mult? N-am pierdut nimic. S-au transformat. Toate-s vechi și nouă toate.

Pe final sunt însă cu cartea lui Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, care îmi dă un sentiment de bine, de frumos, de normal, într-o lume așa de dezbinată, plină de contradicții, de disensiuni, în care atacăm fiindcă ne simțim atacați, în care lovim fiindcă e mai simplu decât să asculți. Zice Murakami: Mai important decât orice este dacă ceea ce scrii se ridică sau nu la standardele pe care ți le-ai impus. Explicații poți să găsești dacă e vorba de altcineva, dar pe tine nu te poți păcăli. Motivația unui scriitor e ceva care stă cuminte înăuntrul lui și care nu își caută un fundament sau o formă exterioară. 

Multe am tot încercat să înțeleg. M-am zbătut să fie lumină în jurul meu. Ce luptă! Iar dacă am fost oglindă, purtându-mă cu oamenii cum s-au purtat ei cu mine, s-au spart în bucățele, s-au încruntat, s-au zburlit, ce-au făcut să merite asta? Cel mai bine ar fi să se uite în ei și să vadă. Dar câți suntem pregătiți să acceptăm și părțile noastre nu așa de frumoase? 

Toate-s vechi și nouă toate. 
N-am spus-o eu. Eminescu. 

Ana

În prima parte a acestei povești, spuneam de două ori într-o frază ditamai neghiobia. Nu-i nimic, c-o neghiobie, două, suntem toți datori. Am schimbat inepția cu speranța că n-a observat nimeni deși asta nu mă consolează. Dar o să mă gândesc mâine la asta. 

Pe scurt, Ana era în șomaj și urma să plece la iubitul ei, iubit puțin homosexual, chestie pe care ea o știa dar era hotărâtă să-l salveze, altfel degeaba o mai chema Ana. Credea ea că prin asemănarea cu Ana lui Manole, iubitul ei concubin va uita de dragostea nedragoste și vor construi ceva durabil fără ca ea să se sacrifice, să moară în ciment, cu alte cuvinte. Căci al ei Popa, inginerul, trecut prin școală ca gâsca prin apă, habar n-avea de lucruri elementare dar în România, sunt mulți asemenea lui, pe posturi importante sau care implică responsabilitate și nu știu cine știe ce. Unii, nici măcar să scrie. Iar unii deși știu să scrie, nu știu să se exprime. Alții lucrează pe unde e nevoie. Să nu mai spun nimic de șefii ăia pe care-i știe toată lumea, doar pe foaie, cu complexe de superioritate izvorâte dintr-o profundă lene și o și mai mare lipsă de înțelegere a lumii. Ana trebuia să-i ducă concubinului niște proiecte din laptop pe care nu i le putea trimite via email dar știa că cele mai multe întrebări ale lui erau pentru ea, proiectele nu însemnau mare lucru, speranța inginerului era tot la ea și la ce știa ea. Pentru obținerea acestor date, spera s-o ceară de nevastă deși mare lucru nu însemna căsătoria pentru nici unul dintre ei. Pentru Ana, era doar sfârșitul presiunii din partea rudelor. Pentru el, ce-i păsa?

Obosită, deși nu știa de ce, fără să doarmă nici măcar trei ore, a plecat noaptea la drum. Urma să călătorească cu trenul câteva ore. Trebuie să mărturisesc că habar n-am de unde pleca dar știu sigur că avea rău de mașină dacă mergea singură așa că a plecat cu trenul. N-avea decât laptopul cu ea și convingerea că dacă ceva e menit să se întâmplă, se întâmplă. Iar ea pleca cu gândul să devină nevastă. Uf. Era 27 septembrie și ceva în capul pieptului o durea îngrozitor. Fulguia mărunt, foarte devreme pentru acel an. Scoase limba să prindă câțiva fulgi. Pentru un timp nedefinit valoric, se simți iar copil. Lipsea mirosul de portocale.

Noaptea era rece. Iar eu, eu, atât de tânără, își spune Ana. Și de ce vreau să mă mărit? N-am serviciu, doar promisiuni. Am un iubit. Îi dau ce-și dorește, probabil mă cere de nevastă. Dar vreau asta? Ca să scap de vorbele rudelor care mă tot întreabă când mă mărit. Apoi mă întreabă când facem copil. Apoi când facem doi. Apoi, trei. Apoi, mai văd eu...oamenii știu cel mai bine cum e cu viața altora dar la a lor se pricep cel mai puțin.  

Va urma.
                                           

Foto : Lumea poeziilor

Ana rupe scenariul

În scenariul pe care l-a rupt, Ana, fată bună și pe care, la o adică, la greu, la ce altceva, te puteai baza, a pierdut ceva esențial. Întâi, fiindcă era scris pe hârtie roz, culoare care ei îi cădea greu, o lua cu greață numai când o vedea și, doi, era plin de greșeli gramaticale. Multe mai suporta Ana dar greșelile gramaticale o scârbeau peste măsură. Așa era ea și era hotărâtă că e foarte bine așa cum e. Până când...știți și voi că așa e-n viață, vine un moment, satori cică, iluminarea, când peste unii cade câte o pleașcă din asta și nu-i mai atinge nimic. Sunt zen, oamenii. Adică pe Ana n-o mai enervau nici rozul, nici greșelile gramaticale făcute de oameni, voit sau nu. Avea lucruri mai importante de făcut. De trăit, pe alocuri. Dar scenariul tot l-a rupt. 

Era toamna lui 2020, 24 septembrie. Era tot frig, ca acum. Ana, în șomaj. Concubinul ei, inginer la un proiect de anvergură. Ridicarea, într-un final, a unui mic aeroport în Brașov. Nu mai credea nimeni brașoavele că s-ar contrui. Însă era gata, era pe hârtie. Era timpul să aibă și orașul de la poalele Tâmpei câteva avioane, niște zboruri, acolo, spre București, Timișoara, Roma sau Madrid. Dar umblau vorbe...că pistele de decolare și de aterizare nu țineau la greutăți. Se vedeau fisuri lungi care dădeau de gândit tuturor. Acolo nu putea ateriza un elicopter de nici trei mii de kilograme, făcea ditamai gaura. Lucrările stagnau, concubinul Anei, Popa, să zicem, alt nume nu era disponibil, își tot îneca amarul în băutură în afara orelor de program. Câteodată, și în ele. A chemat-o pe Ana la el, să-i aducă niște proiecte salvate în laptop-ul de acasă. Nu era posibil să i le trimită electronic, s-ar fi pierdut date importante. Era decis să facă ceva și-n privința relației dintre ei, prea îi ziceau mulți că e timpul să se însoare. Poate chiar era timpul deși el nu simțea asta deloc. Îi plăcea mult de Dan, inginerul de la calitate. Mai mult decât de Ana. Iar de când cu boicotarea referendumului din octombrie 2018, când românilor le venise mintea la cap, era liber să trăiască cu cine voia el. Pe de altă parte, Ana era fată bună. 

Ileana, directorul de proiect, l-a chemat pe Popa la el și i-a spus planul lui. Pistele trebuiau consolidate cu orice preț. Până la sfârșitul lui octombrie, atunci era termenul limită, atunci se termină vremea caldă, atunci era primul zbor anunțat, Brașov-Ciampino, Roma. La sfârșitul ședinței private, i-a spus, discret, că în eventualitatea altor erori și reprogramări, va fi destituit din toate funcțiile. Popa se gândea cu drag la fundul lui Dan. Își adună cu greu gândurile și își anunță șeful că totul se va încheia la sfârșitul lui octombrie. Atunci a sunat-o pe Ana, a rugat-o să printeze toate proiectele și să i le aducă la Brașov. Ana lucrase mai mult de zece ani în India și Arabia Saudită, asistenta unui celebru inginer de proiect și sigur avea cunoștințele legate de problema fisurilor de pe pistele viitorului aeroport. Numai că nu știa cum s-o roage să-i spună ce știa. Doar n-o să se împiedice de așa problemă minoră, auzi, fisuri în beton! Asta ar fi însemnat să admită că nu era așa de pregătit cum spunea că e, că și un muncitor în construcții știe mai multe despre obținerea celui mai dur beton. Numai că lui îi lipseau, clar, cunoștințe elementare legate de ciment, pietriș sau nisip. Singurul lucru tare care îi lipsea chiar atunci era fundul lui Dan. Dar gata cu gândurile inginerului Popa, ne întoarcem la Ana.

Fiindcă mai am și eu treabă și timp de petrecut cu princess care-mi spune că soră-sa, Lala, n-o ascultă și că eu prea stau cu nasu'n cărți(nasul ăla de care zice că mi se potrivește doar mie, că nu poate să mi-l dea pe-al ei), o să revin curând cu finalul acestei povești. Orice distribuire și redistribuire ajută. Știu că măcar ați citit până aici. 

                                                      

Foto: dimineață, Alice

Ba de albastru, ba de galben

Mi-am dorit mult o orhidee. Căci acum trei săptămâni am salvat una de la moarte sigură. Mi-am zis că am mână bună, nah. Să mai salvez ceva. Și am pus ochii pe una stingheră, albă, cu pete mov și când s-o cumpăr, am văzut una albastră. La care m-am uitat cu jind. S-o iau, să n-o iau?

Îmi aduc aminte de albele zambile ale copilăriei, râzând ștrengar soarelui de aprilie, pe care le duceam de Florii la biserică. Atunci când mergeam. Acasă, le puneam cerneală în apă pentru a se colora în albastru. Făceam același lucru și cu ghioceii. Cu garoafele. Cu trandafirii. Nu mai rețin dacă se albăstreau. Mă uit atentă la orhideea albastră.

-Sunt foarte frumoase, comentează pe rând două fetițe, de vreo opt ani sau pe acolo. 

-Da, le spun, cred că n-o mai iau pe cea albă cu mov, iau una albastră.

-Dar știți că nu sunt albastre?

-Vai, mă mir teatral, sunt albe și le-a pus cineva cerneală, să ne facă să le cumpărăm?

-Da, ne-a spus nouă doamna de la școală! 

-Și eu făceam ceva asemănător când eram eu ca voi, le spun.

-Dar nu-i nimic, sunt albe și tot sunt foarte frumoase!

-Da, așa e, o să iau una! 

-Dar nu luați două? 

-Nuuu, portofelul soțului nu prea o să fie de acord! 

-Of, așa sunt toți bărbații! Fie tătici, fie soți! Le e gândul numai la bani! Nu la frumusețe! 

-Mama, ne iei două? 

-Nu, numai una, ne ceartă tatăl vostru!

-V-am spus noi, doamnă !? Toți bărbații sunt la fel!
                                                                 

Mă uimește gândirea aceasta a copiilor. Mai grav a fost când am auzit două fetițe de nici 5 ani, povestind cui voia să le asculte că mama lor îl ceartă pe tăticul lor că stă toată ziua numai la calculator, să se joace și le crește doar mama lor.

Nu mă uimește referendumul cu privire la familia tradițională. Mă uimește suma de bani cheltuită pentru interzicerea unei opțiuni personale când țara asta are probleme mult mai grave. Faptul că Georgică vrea să se căsătorească cu Costel îl privește. Îi explic și lui princess că ce face un om cu corpul lui e doar problema lui atâta vreme cât nu le face rău altora. Sunt o grămadă de Costelusi căsătoriți cu femei, tot oameni și ele, ce mai!, care le bat, le violează, bat copiii din asemenea familii tradiționale, le abandonează, abandonează și copiii, au tot felul de dependențe. Sau sunt acolo doar cu numele de bărbat. Familia asta nu e tradițională. E disfuncțională. Sincer, sincer, acestea sunt adevăratele noastre probleme? Acolo ar trebui să meargă 163, 712 milioane de lei?

Și din albastru-n albastru, mi-au căzut ochii pe o geantă  galbenă. Se spune că ar fi culoarea vieții. De asta unora nu le place. Cât galben să îndure?

De o săptămână, princess are o soră. Știu, urmează felicitările. Mulțumesc! E deja mare, are 4 ani, merge la grădiniță. E și ea o magică. Ca soră-sa. Și cam invizibilă. E în imaginația bogată a lui princess, care o și răsfață din când în când. A apărut într-o seară când i-am spus magicei să-și ia papucii de casă și-a zis că i-a luat dar sunt invizibili. Zece minute mai târziu a venit pe lume Lala, sora ei, de care mi-a  spus că a făcut toată dezordinea din casă, mai ales în jucării și fiindcă ea a făcut asta, tot ea trebuie să strângă.

-Așa e regula, nu, mama? Cine a făcut dezordine, face și ordine! Lala să facă ordine!

Buburuză

Inima Laurei bătea tare, tare, să-i iasă din piept. Se uită mirată la bluza nouă, cu fluturi imprimați și o buburuză în dreptul inimii. Sau asta era reală? Era cu adevărat o buburuză care se odihnea pe bluza ei. O luă cu delicatețe și suflă peste ea descântec:

-Buburuză, ruză, încotro vei zbura, acolo m-oi mărita!

Dar buburuza nu mai zbura nicăieri. Atâta avusese zbor în ea, până să ajungă pe bluza Laurei. Și-n dreptul inimii. Și n-a mai avut zbor, oare așa suntem și noi, oamenii? Căutăm și zburăm, unii din floare-n floare? Apoi rămânem fără aripi sau nu mai putem de oboseală? Nu ne mai place nici căutarea? Nici asta nu mai înseamnă emoții?

Își spuse stop gândurilor prea libere. Venea bărbatul ei să-i dea cheile pe care le uitase acasă. Era cam măritată Laura dar tot mai visa se se mai mărite o dată, de data asta bine. De fapt, nici nu s-ar mai mărita. Gânduri necontrolate, își mărturisi, râzând de ea. Se uită zâmbind și cu ochii mari la bărbat. El, cu ochii și mai mari la toate gesturile ei.

-Îmi place bluza ta. E nouă?

-E cu fluturi. Și până adineauri a fost și c-o buburuză. A zburat.

-Ai lăsat-o tu? Sau ai întrebat-o ceva de măritiș?

-Ce le mai știi tu pe toate. N-am întrebat-o. Sunt măritată cu tine, ce s-o mai întreb...

-Păi eu știu? Poate de altul.

Femeia privi în gol, fără să răspundă. Sunt întrebări cărora nu merită să le răspunzi. Își răspundea ei în minte, se scutură ca de friguri, cum zicea bunica ei și era mulțumită. Ce s-o mai intereseze mirarea altuia? Fiecare are zbor în el cât crede că are. Unii își simt corpul atât de greu că abia pot să se miște. Și se îngrașă, o pun de-o protecție suplimentară. Alții, mai liberi de proiecții și identificări, mănâncă doar cât le face plăcere, fără să se îngrașe. Iar îmi zboară gândurile din floare-n floare, își spuse. Gânduri necontrolate, își spuse iar, râzând de ea.

Îi bătea inima tare, tare, să-i iasă din piept. În dreptul Farmaciei Tei, vântul de toamnă, rece deja, ridică de pe jos un pliant, reclamă la credite imobiliare și i-l lipește de bluză. Tot în dreptul inimii.

-Fată, fată, îi strigă un bărbat, cu vocea spartă, aveți o foaie pe bluză.

De când nu mi-a mai spus nimeni fată, se miră Laura în sinea ei. Aruncă hârtia, fără să se uite la ea, la primul tomberon. Numai de n-ar fi murdară de te miri ce. Nu era, bluza era tot curată. Bărbatul cu vocea spartă, singur sau poate nepovestit de mult, îi spuse din senin că se duce la un interviu.

-Da? Baftă atunci!

-Mulțumesc! Dar nu se spune baftă, că e țigănesc...Am auzit, ce mai! Se spune succes!

-Succes atunci!

-Da, mă duc să lucrez undeva mai bine. Eu am fost operator la comandă numerică, urlă el brusc. Sau poate așa era vocea lui, de copil care,  ajuns mare, tot țipă cuvintele fiindcă, mic, nu l-a auzit nimeni. M-au săpat colegii și n-am stat decât o lună jumate. Eram, nu vă mint, cel mai bun.

 Ăsta  îmi spune fată și apoi dumneavoastră, veni gândul neformulat al Laurei.

-Ce ți-au făcut?

-Au băgat strâmbe. Șțiți, nu știți, eu sunt dintr-o familie de șapte copii. Nu mă auzea nimeni acasă! Nu mă vedea nimeni. La lucru, erau toți cu ochii pe mine. Oi fi greșit și eu ceva, nu zic.

Un bătrân strănută tare lângă ei.

-Noroc, îi ură răstit bărbatul de lângă Laura.

-Mulțumesc!

-V-aș ura și sănătate, pe timpul ăsta dar tot mai bun e norocul, că sănătate au avut și ăia de pe Titanic, râzând mulțumit de gluma lui. N-au avut noroc, da? Nu, fată?

De undeva, dintr-un difuzor, răsună clar o melodie veche de 20 de ani.

Every night în my dreams/I see you, I feel you/That is how I know you go on, fredonă Laura încetișor. Ce ți-e și cu melodiile astea vechi, parcă nu așa de vechi, dacă tot mai știu versurile. Puncte de suspensie. Unde punctele de suspensie sunt ceva care nici nu termină, nici nu încep o poveste, ci doar adaugă.

Near, far, wherever you are
I believe that the heart does go on
Once more…

You're here, there's nothing I fear
And I know that my heart will go on...

-Bă, handicapatule, răsună vocea unui șofer de autobuz, vorbește frumos! Vorbește frumos, bă, handicapatule! Eu ți-am vorbit frumos!
                                                

Foto : Buburuză. O imagine de undeva.

O dată-n viață

Am dureri de multă vreme. Datorită condițiilor de la lucru, le ignor. Îmi spun că de acolo mi se trag. Mai iau un antiinflamator când nu mai rezist. Brusc și pentru multă vreme, durerile s-au acutizat. Noapte de noapte, nu mă mai lasă să dorm câteva ore. Strâng din dinți și mă prefac că e bine. Până dimineața, uit. Vine apoi o oră de dureri așa de mari că mă ridic din pat și mai iau o pastilă, mă duc la baie, mă plimb prin casă, murmurându-mi cine știe ce cântec de leagăn. Ca să treacă. Nu trece. Mă doare atât de tare că-mi vine să vomit. Se trezește și soțul și îmi propune să mergem la spital, la urgențe. E ultimul lucru pe care mi-l doresc. Mă omoară aia acolo, îi spun. Mă omoară cu întrebările și disprețul și atitudinea. De unde știi, mă întreabă, ai mai fost? N-am mai fost. A fost altcineva și mi-a spus. Nu e convins și mă roagă să mergem. Mai am puțin și mă prăbușesc de dureri. Îmi amintesc de dimineața când am plecat să nasc, ce fericită am plecat din casă deși auzisem de durerile groaznice ale nașterii. Acum e mai rău. De aceea mă îmbrac rapid, îmbrac și fetița pentru că n-avem cu cine s-o lăsăm și nici cum s-o lăsăm singură în casă și ne îndreptăm spre Spitalul Militar. Soțul știe unde să meargă, a mai dus un coleg când acestuia i s-a făcut rău. Intrăm în sala de așteptare. E curat, e lumină, e cald. Nu mă așteptam. Ne întâmpină un bărbat, ne întreabă cu ce problemă, îi spun de dureri, mă întreabă dacă sunt angajată undeva și îmi cere cartea de identitate. Mă execut. Pleacă. Îmi dau haina jos și încep niște dureri atât de mari că tremur necontrolat. Fetița și soțul vor să mă consoleze, să mă ajute cumva dar n-au cum. Sunt poftită după clipe lungi să intru într-o altă cameră și să iau loc pe un pat. Un doctor tânăr mă întreabă ce mă doare. Îi spun și mă întreabă de alergii, dacă sunt suferindă de diverse boli. N-am alergii, n-am nicio boală. Am mai avut durerile astea? O singură dată, acum 20 de ani, am luat tratament, am băut ceaiuri, a trecut, n-au mai revenit niciodată durerile. O asistentă îmi pune o branulă și îmi administrează un calmant. Trebuie să fac un test, sunt de acord? Trage speranța că până mă duc la toaletă și mă întorc, calmantul își face efectul.  Mă execut din nou, mă întorc în cabinet, acum sunt două asistente și doctorul cel tânăr, explicându-mi că au chemat o doctoriță  specialistă, să mă consulte amănunțit deoarece durerile n-au încetat. Dimpotrivă. Mă apucă și o tuse nervoasă de le citesc panica din ochi. Sau  o fi fost doar oboseala. Îmi mai injectează un calmant apoi metoclopramid și îmi spun că analizele au ieșit bine. Sunt condusă în altă cameră, pe un pat, cu mâna spânzurată de un cadru metalic și rugată s-o țin așa, să-și fac perfuzia efectul. Mă uit în tavan. Mă doare atât de tare că încep să plâng. Apoi tușesc. Vomit. Vreau să merg la baie, asistenta îmi desface în pripă perfuzia și fug. Simt privirile curioase ale lui princess, stă cuminte lângă taică-său. Nu pot să facă nimic. Mă întorc și doctorița mă ceartă că nu mă liniștesc, ce câștig dacă tremur, plâng și vomit? Să găsesc o cale să mă liniștesc. Nu-i place nici tusea mea, de ce tușesc așa? Îmi amintesc să caut pe internet, de ce tușesc în momente nepotrivite? Se uită drept în ochii mei, parcă mi-ar ghici gândurile. Îți dau rețeta acum, îmi spune dar luni să mergi la doctorul de familie să te cauți la plămâni. Nu se atinge de mine deși ar putea s-o facă. M-a consultat din întrebări și de la distanță în tot acest timp. O asistentă mă ceartă că n-am stat cu mâna cum trebuie și, iată, am murdărit totul de sânge. Când am fugit la baie, deh. Am uitat că sunt într-o branulă. Hai, că nu-i nimic, mă consolează ea, oricum schimbă cearșeaful la sfârșitul turei de noapte. Aș vrea s-o consolez și eu cumva dar nu pot. Mă doare în continuare la fel de tare. Doctorița mă întreabă dacă am dat afară și calmantul luat pe gură. Habar n-am, n-am consultat tava. Pleacă, cu indicații precise. Să merg la doctorul de familie. Cred că-n gând mi-a urat și sănătate. Eu aștept picătura chinezească din perfuzie să-și facă efectul. Doctorul vine lângă mine și îmi spune că-i pare rău că mă doare atât de tare, că nu mă poate ajuta. Că ei mi-au administrat cele mai puternice calmante. Dar că n-au instrumente performante, n-au ecograf, n-au, n-au. Îi zâmbesc. Știu. Suntem în România. O aude pe Andreea și mă întreabă dacă e fetița mea, îi confirm. De ce-am luat-o cu mine? N-aveam cu cine s-o las. Oftează. Cred că e în aceeași situație, oare se gândește să mai facă copii?

Asistentele îmi sugerează destul de subtil că ar fi cazul să plec, n-am murit, sunt conștientă. Nu e vina lor că am dureri. Să mă duc la alt spital. Și mă duc, mă urc iar în mașină cu soțul și fetița. Mă tot gândesc că sunt bine, sunt bine. Și gândurile îmi zboară la Oana Pellea, la al ei Jurnal, unde scria despre mama ei, Domnica, când și-a pierdut o mână și o ruga să facă un exercițiu de imaginație, dacă i se părea că lucrurile sunt atât de rele: să pui o mână la spate și să încerci să aprinzi aragazul doar c-o mână, să faci baie, să faci mâncare. Deci eu sunt bine. M-am dus pe picioarele mele în mașină. Unde mai pui că nu e salvarea, e mașina noastră, unde scaunul se încălzește imediat ce mă așez. Ninge mărunt, mărunt. Un ochi îmi râde de bucurie și altul îmi plânge de dureri.
Ajungem la Spitalul Județean. Așteptăm, cum altfel? În fața mea, un om, pe un scaun, explică altuia prin telefon, că l-a pierdut. Pe cel cu care venise. Că era. Că îi bătea inima. Și apoi, într-o clipă, n-a mai fost. E năucit și nu e nimeni să-l consoleze. Nu cred că există consolare. Ulterior, la multe luni după această întâmplare, princess mi-a spus, consolându-mă după o pierdere, că "unii oameni pleacă mai devreme, alții pleacă mai târziu". Copil înțelept.

Vreau să merg la toaletă. Toaleta e practic a room with a view. Pentru că n-are pereți. E aproape în aer liber. Care aer e tot mai rece. Dar nu mai e întuneric, partea bună. E și săpun lichid. Apoi mi se spune că mai durează până vine un doctor specialist. Specializat în durerea mea. Acolo sunt atâtea dureri pe care aproape poți să le simți, ca o gelatină în loc de aer, că nu mai vreau să stau. Vreau să plec acasă. Mai iau niște calmante și plecăm. Princess trebuie să meargă la un carnaval. Mă așez în pat, îmi selectez pe You Tube Anotimpurile lui Vivaldi și adorm așa, singură. Când mă trezesc, nu mai am dureri. S-au terminat și cele patru anotimpuri. 

                                               

Foto: Speranță. Alice

Toate numele bune erau luate

Întrucât toate dar chiar toate numele bune erau luate, pe femeia asta n-o chema nicicum. Chiar și cele mai puțin bune erau luate, din cauza părinților lipsiți de inspirație care nu și-au imaginat la momentul nașterii că al lor odor, cum l-o chema(toți știm cazuri de nume din acestea) va crește și va purta povara numelui fandosit sau pur și simplu, stupid. Cum ar fi să te cheme Apple? Sau North West?

Femeia pe care n-o cheamă nicicum, e la fel de prezentă în viața ei profesională ca porcul la troacă atunci când primește de mâncare. Ar fi putut să fie mai prezentă în viața personală dar puțini oameni au avut curaj să-i stea aproape când ea se identifică cu lucrurile iar indivizii sunt doar bețe de sprijin. Are un tricou de firmă? Îl spală de mână, când eticheta oricum nu recomandă, îl pune la uscat pe dos și îl poartă mândră deși dracu'știe pe aici de Dsquared și îi e și puțin scurt dar nu-i nimic, mai trage de el, l-a luat cu puțină burtă. Dar ea zice că e din cauza sânilor mari, asta fiind unul dintre motivele pentru care o iubesc bărbații. Pentru talentul cu care poartă un tricou care nu-i mărimea ei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum are un limbaj foarte bogat și, în general, foarte articulat, de exemplu:

-Ai grijă unde pui mâna, mândrețe, că dup'aia pun și eu mâna undeva!

-Fii atent la ăla că te arde de nu te vezi! 

-Îmi bag pula în ele de chestii, nu stau deloc cum le pun eu!

-Dă -l dracu'de șef, aici eu sunt șefă și nu-mi comandă mie nimeni! Mor cu dreptatea în mână ! 

Fiindcă femeia pe care n-o cheamă nicicum are întotdeauna dreptate. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum nu e niciodată bolnavă, nici măcar răcită fiindcă ea își bagă pula în ele de răceli sau boli feminine și în general, în toate pițipoancele care nu sunt pe placul ei și  nici mărimea ei(aia de la tricou).

Femeia pe care n-o cheamă nicicum vorbește foarte tare și când o face, cuvintele scoase de ea, ocupă și mai mult loc decât de obicei fiindcă are un dar de-a le împrăștia, bălăcărind totul în jurul ei și oamenii, câți rezistă retoricii ei, o fac cu ochii-n jos fiindcă altfel i-ar năpădi cuvintele prețioasei. 

Femeia pe care n-o cheamă nicicum a fost atât de rănită și lovită în amorul propriu că se răzbună verbal și fizic pe oricine în jurul ei, ba cu venin și ochi dați peste cap, ba cu porunci, ghionturi, îmbrânceli, împingeri sau râsete pe furiș fiindcă așa a rămas ea, la vârsta adolescenței.

Ar fi trebuit să fie și un epilog dar nu este momentan.  Nici măcar o concluzie. Poate doar că trebuie să avem putin curaj să ne vedem și părțile proaste, să știm sa râdem de noi  când e cazul și să nu ne mai identificăm cu nonvalori.

                                 

Foto: dezolare. Alice


                                            

Dor

Dor de toamnă. Ca să citesc toate cărțile pe care le-am început și nu le-am terminat, de la Solenoid la Obosit de viață, obosit de moarte. Dor să stau pe sală, la mama, pe o pernă moale, moale, cu o cană de cafea lângă mine și să privesc picăturile de ploaie. Să încerc să citesc și să nu pot de prea frumosul de lângă mine. Și seara să vină dulce, cu mirosul amețitor al strugurilor negri copți. Dar acestea sunt vise. Doar vise.

În realitate:

Suntem legați strâns, uneori cu acte, cu tot tacâmul, ce mai încolo-încoace, de tot felul de lucruri, de pasiunile sau de viciile noastre. Și nu le putem lăsa deloc. Un bărbat, să-i zic așa, parchează mereu în același loc. Dacă găsește loc. E îndrăgostit de mașina lui. O sărută din ochi, o îmbrățișează, o devorează, o seduce, e a lui, o mută de zece ori ca să parcheze fix dar fix regulamentar. Și într-o parcare publică ca cea din zona Carrefour-Auchan-Leroy Merlin, e al naibii de greu să te încadrezi în parametri. Apoi într-o zi am auzit-o pe cea care părea să-i fie nevastă cum îl întorcea pe toate părțile,  cum îl făcea din vorbe și îi nimicea orice bărbăție. Desigur că își iubește omul mașina. Și cum mai tace ea....

E musai să circul cu autobuzul. Musai asta o fi provenind din englezescul "must"? Mirosurile de acolo, din autobuz, vreau să spun, mirosurile...ieri am crezut că a murit cineva și a intrat în putrefacție. Nu era decât un individ. Destul de tânăr. Noroc că s-a dat repede jos. Astăzi însă mirosea pe rând a iasomie, a lăcrămioare, a bujor roz. Încântare. O bătrână vorbăreață pune mâna pe gâtul unui tânăr și-l întreabă dacă știe ce mușchi are acolo. Iar acesta, confuz, zice:

-Ceafă? 

-Băi, băiete, mușchiul asta se numește sterno...și așteaptă ea continuarea.

-Sterno...ceafă?

-Cleido...insistă băbuța.

-Clei, ce? 

-Mastoidian, băiete! Te-am văzut așa deschis la minte! Sternocleidomastoidian! Ai învățat asta în clasa a patra! 

Ei, da. Degeaba a învățat pe de rost un lucru dacă n-a învățat la ce-i folosește. 

Ceea ce spunem, fie în glumă, fie în serios, la supărare sau când vrem să ajutăm, afirmă tot atâtea lucruri despre noi câte ar spune o tăcere de trei săptămâni. Sau o depărtare mult prea mare. Ca un imens malaxor, unde sunt aruncate laolaltă toate poveștile pământului, toate iubirile pierdute și regăsite, toate frunzele care au îngălbenit, toate ninsorile care n-au căzut când trebuia și toate ploile care au luat cu ele, de-a valma, recoltele și speranțele unora. Dar nu-i nimic, dacă n-au luat și vieți, tot mai e speranță. Speranța în ceva spune tot atâtea despre noi câte spune pierderea speranței.  Iar vorbele neînsoțite de ceva care să le dovedească valoarea...n-au valoare. Sunt pustii. Pustiu. Aici m-am pierdut fiindcă o doamnă ce pare pierdută, întreabă în stația de pe Ștefan cel Mare dacă acolo vine autobuzul 11.

-Nu vine, îi răspunde cineva. Pe Milea vine 11-le. 

Doamna pierdută pleacă.

-Dar de ce vine aici, dacă nu știe?, întreabă bătrânul de lângă mine.

-Nu știe unde vine și a venit să întrebe, îi răspunde împăciuitor soția.

-Dar nu putea să se ducă în altă parte să întrebe de 11? Că aici vine numai 15!

-Să-și facă idee, dragă! 

-Dar să nu-și facă idei! Să ia taxiul! 

-Dar poate n-are bani, dragă!

-Să stea acasă atunci!  

Soția, și mai pierdută, nu mai spune nimic. Probabil în tinerețe nu era așa. Bătrânul se întoarce spre mine și mă studiază. De sub ochelarii negri, de soare, îl privesc amuzată. Să vezi, e plină lumea de autobuze. Unele vin în alte stații decât în cele în care le așteptăm noi.

Dor de toamnă. Foto: Transalpina