În căutarea oii fantastice este primul
roman al lui Haruki Murakami citit de mine imediat după Autoportretul
scriitorului ca alergător de cursă lungă. Până la acesta, am început
Bărbați fără femei, Pădurea norvegiană și altele, ale căror titluri nici
nu mi le amintesc și nu le-am terminat. Am reușit însă să citesc până
la ultima pagină În căutarea oii fantastice.
În
engleză titlul este A wild sheep chase. Dacă ar fi rămas la fel și în
limba română, i-aș fi spus pas. Dar traducerea sună bine. Hai să văd
ce-o fi cu oaia asta, de ce e fantastică și de ce e căutată, mi-am
spus.
După primele pagini, era
evident că n-o s-o termin. Ce-o fi remarcabil la
plictiseala asta continuă, îmi ziceam?!? Mă gândeam la Murakami, cum s-a
hotărât el, deodată, din ce scrie în "Autoportretul...", să devină
scriitor. Și, culmea, i-a reușit. Cred că oricum japonezii, americanii,
chinezii(să zicem, fiindcă ei sunt foarte mulți și raportat la câți
sunt), citesc mai mult ca noi. Citește fie-mea, silabisind, câte o
poezie și soțul îmi spune că avea colegi care aveau dublul dublul
vârstei ei și chiar mai mult care citeau așa cum citește ea la 6 ani.
Și
chiar atunci când să abandonez cartea, se întâmplă ceva atât de
uimitor, că hotărăsc să citesc mai departe. Fantastic, mă mir. Un
individ, eroul cărții, fără nume, ca eroul lui Paler din Viața pe un
peron, divorțat, amorezat lulea de urechile prietenei lui, care este pe
rând fotomodel(urechile le pozează), secretară sau ceva pe acolo la o
editură , prostituată, primește o scrisoare de la un prieten, Șobolanul,
care ii spune să meargă la fosta lui prietenă și să-i spună că relația
lor s-a terminat. El nu se putea duce. Îi trimite și o fotografie cu un
peisaj montan, în care apar oi păscând. Prietena lui cu urechi
fenomenale are și ceva simțuri deosebite fiindcă ea este cea care-i
spun că va fi contactat de cineva în legătură
cu niște oi. Exact. Oile din fotografia trimisă de prietenul său.
Devin
tot mai curioasă. Absurd, îmi spun. Ciudat, Și totuși verosimil. Absurd
a fost și când am dat nas în nas cu o verișoară bună care, să vezi,
vorbea despre mine. Și totuși verosimil. Nu se întâmplă decât atât,
că-ți pierzi și bruma de încredere. Dar merg înainte că înapoi era mai
rău. Nu-i atât de absurd. Îmi sună în urechi o melodie veche, Say it
right a lui Nelly Furtado.
Citesc
mai departe. Una dintre oile din fotografie este o oaie care are o stea
cafenie pe spate. Pe asta trebuie s-o caute eroul nostru. Un interlop,
secretarul unui important personaj politic, îl amenință cu pierderea a
tot ceea ce are(deși el nu mai are aproape nimic) dacă nu-i găsește
oaia. Căci oaia, bat-o vina, e una remarcabilă, care intrase cu mulți ani
în urmă în șeful său și îl făcuse foarte puternic dar brusc, îl
părăsise, lăsându-l gol pe dinăuntru, bolnav și bătrân.
Eroul
cărții pleacă cu prietena lui în căutarea munților care apăreau în
fotografie. Grea treabă. Munții seamănă între ei. Are loc un dialog telefonic cel puțin ciudat:
-Ați văzut fotografia calului din ziarul de azi-dimineață?
-Am văzut-o.
-Nu vi s-a părut că animalul și stăpânul se gândesc la două lucruri diferite?
Da.
Mie mi s-a părut amuzant. Așa cum altora li se par(încă)amuzante
glumele sexuale. Unele sunt. Dar trebuie să fie foarte bune. Am divagat.
Eroul cărții își amintește când fosta soție i-a spus că celulele
corpului se înnoiesc în fiecare lună și "aproape toate lucrurile pe care
crezi că le știi despre mine, pentru mine nu mai sunt decât niște
simple amintiri". Așa-i cu iubirea. Acum iubești, te dai de ceasul
morții de dragoste și mâine nu mai știi cum s-o ocolești. Și când te
aștepți cel mai puțin, după căutări în van și tot felul de coincidențe
sau ceea ce crezi că sunt coincidențe, te așteaptă ea. Spune un personaj din carte:
-Câteodată
și eu îmi doresc să pot pleca să caut ceva, dar nu știu ce anume să
caut, spre deosebire de tatăl meu, care toată viața și-a continuat
căutarea. Nici acum n-a renunțat. Când eram copil, îmi povestea despre
oaia albă care-i apărea în vis. De asta cred eu că așa e viața: o
căutare continuă.
Unde-i absurdul
aici? Așa este, pentru cei mai mulți viața este o căutare continuă.
Puțini sunt cei care reușesc să se (re)găsească.
Tatăl
acestui personaj fusese prima gazdă a oii fantastice. Apoi ea l-a
părăsit pentru a intra în importantul personaj politic și apoi...
Nu mai spun.
Eroul
cărții e părăsit de prietena lui când ajunge la cabana din munți unde
presupunea că se află prietenul lui, Șobolanul. Îl părăsește fiindcă o
îndeamnă să facă asta un individ teribil: Omul-Oaie, care bea, fumează
și e oleacă înspăimântător. Și nu e oaia în el. Totuși, unde este
oaia?
Nu mai spun nimic. Ba da, alt dialog:
-Ce fac oile în timpul iernii?
-Nu fac nimic, doar stau în adăpost.
-Și nu se plictisesc?
-Ce, pe dumneavoastră va plictisește propria viață?
-Nu-mi dau seama.
-Vedeți? Așa e și cu oile. Nu-și pun problema, și chiar dacă și-ar pune-o tot nu și-ar da seama.
Ce naiba, nu?
Da, mi-a plăcut mult cartea. A apărut in anul 1982, eu am citit-o pe reader Kindle săptamâna trecută. Better later than never but never late is better.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu