Oricine ai fi, nu știu cum de rămasul poate fi bun. Unul rămâne și altul pleacă. Nu
poți să știi cu siguranță cine e cel care rămâne și cine e cel care
pleacă. Din ce. De unde. De ce. Ca atunci când nu afli valoarea unui om
sau lucru decât după ce îl pierzi.
O
povestioară(de origine japoneză, cred) spune cum doi călugări trebuiau
să treacă un râu, primejdios pe alocuri. O fată fără ajutor trebuia să
treacă și ea prin apele aceluiași râu. Unul dintre călugări, trecând
peste jurământul care probabil îi interzicea să atingă vreo femeie, o ia
în spate și o trece râul. Fata îi mulțumește și pleacă mai departe, pe
drumul ei. Cei doi călugări, tăcuți, ajung la mănăstirea care îi găzduia
unde călugărul care nu ajutase fata, e întrebat de celălalt de ce e așa
de supărat.
-Cum ai putut să faci lucrul acesta? Să cari fata aceea în spate? Știi bine că n-avem voie! E foarte grav!
-Mai grav este că tu încă o cari! Eu am lăsat-o jos imediat ce-am traversat! Tu de ce o cari?
Desigur
că aceasta e întrebarea. Sunt multe întrebări care conțin în ele
răspunsul. Sunt întrebări cărora nici nu vrei să le răspunzi. Să-ți
răspunzi. De teamă să nu te afli pe undeva, departe de tine și să nu te
poți întoarce la ceea ce ai vrea să fii. Dar să dăm liniștea și mai încet, unii se ascund toată
viața. În muncă, în haine, în machiaje, în...oroare, telefon! Au o
întreagă viață acolo. Singura, pentru unii.
Astăzi
mi-am ars bluza preferată. Sunt și zile din acestea. Judecând la rece
bluza arsă, ea n-are nicio valoare. N-avea nici înainte. Clipa arderii e
doar o clipă care s-a transformat în cenușă. Nu renaște nimic de acolo. Căci toamna asta e cea mai frumoasă de până acum. Soarele arde atât de blând după ora prânzului și frunze roșii, galbene și arămii zboară în
tandem pe străzi, prin parcuri, prin câte un gând. Are și toamna
farmecul ei.
Dragă,
Foto: toamnă. Alice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu