Pe tine ce te face fericita?

In timp ce ne jucam, o intreb pe printesa mea: Cum te cheama pe tine? Dia, imi raspunde ea, bucuroasa. Dar pe mami cum o cheama, Dia? Mami, se alinta ea, si mai bucuroasa. Si pe tati cum il cheama, Dia? Taaatiii, tati, zice ea vesela. Continuam in acelasi registru si-o intreb: Dar mami pe cine iubeste cel mai mult pe lumea asta? Pe Dia! Dar Dia pe cine iubeste cel mai mult? Pe mami! Dar Dia si mami pe cine iubesc cel mai mult pe lumea asta? Pe tati, spune ea cu voce cristalina.
Apoi sta in brate la mine cu orele, fara sa ma lase sa fac nimic, doar s-o tin pe ea in brate, s-o alint, s-o mangai, sa-i sarut obrajorii si sa se uite lung in ochii mei, facandu-mi pe nevorbite cea mai frumoasa declaratie de dragoste  pe care o poate primi un om in viata asta.
Pentru mine, asta este fericirea.
Am intalnit oameni profund nefericiti, sanatosi, cu putere de munca, cu familii sau nu, a caror singura satisfactie pare a fi critica celorlalti. De pe un scaun, fara sa gandeasca macar o secunda inainte de-a vorbi, arunca cu rautati : Ce urata e X, ce s-a ingrasat Y, ce urat ii sta lui Z in negru, ce slaba e T, ce urat ii sta in fusta lui C etc,etc. Nu ma mira doar rautatea gratuita din spatele acestor vorbe ci si frecventa lor, zi de zi, caci pare ca unora nu le mai ajunge timpul de 8 ore pentru a arunca cu noroi, fara a se observa o clipa. Daca fac asta tot timpul, fara nicio pauza, cand se bucura de viata? Ce-i face pe ei fericiti? Ce ii defineste pe acesti oameni care gandesc cu aceeasi minte de licean incorsetat de prejudecati si mentalitati de secol 20? Eu, una, sper ca n-am facut 35 de ani degeaba, ca n-o sa-mi educ fetita in spiritul judecarii dupa aspect, nu ma definesc nici kilogramele in plus, nici ochii, nici buzele, nici, nici. Nu ma bronzez fiindca unora li se pare ca sunt prea alba, nu ma imbrac cum ar vrea X sau Y...dintr-un simplu motiv: eu stiu cine sunt si ce vreau. Nu-mi caut fericirea in a fi pe placul celorlalti. Rautatea si nefericirea lor de aici provin, nemultumiti de ei si necunoscand adevarata iubire, critica la nesfarsit si judeca fara sa gandeasca.

Un vis despre timpuri ce-au trecut

Princess sta cuminte in carucior si eu trag bagajul dupa noi, intrand in aeroport. Bate un vant caldut, prevestitor de multe amintiri frumoase si de aventuri in tara pastelor, pizzelor, tiramisului si inghetatelor adevarate.Nu e asa de multa lume asa ca suntem amandoua mai linistite, ea nu e agitata de atata lume, eu nu sunt agitata de agitatia ei. Mergem la una din domnisoarele zambitoare sa ne ia in primire, ne verifica actele, ne ureaza drum bun si mergem mai departe la un domn in uniforma. Ne zambeste si el, princess deja se intoarce spre mine, semn ca nu mai are rabdare si ii spun ca nu mai dureaza mult si ne urcam in avion, o sa zburam deasupra norilor. Domnul in uniforma se uita si el pe acte si ma intreaba unde mergem, de parca nu ar fi clar. Ii spun la intamplare Roma desi eu stiu ca mergem la Milano dar de ce sa stie toata lumea unde merg, pot sa dau check in cum ca as fi in Napoli, de exemplu, si eu sa stau degeaba pe Facebook. Ma intreaba de cenepe-ul fetitei in caz de...in caz de ce?, intreb, in caz ca se prabuseste avionul? Daca se prabuseste, nu va mai conta cenepe-ul niciuneia dintre noi, ii dau replica cu un zambet amar. El imi spune, neintrebat, ca au nevoie de un translator, ca a venit un individ , a trecut toate probele dar n-a venit, dom'le, la lucru si nici nu mai raspunde la telefon! Cata neseriozitate! Ii spun ca asta e lumea, eu lucrez unde lucrez si mi-e asa de greu cateodata ca zilele-mi par chin dar nu pot sa fac nimic acum, am alte prioritati dar sper din suflet sa fie doar temporar. Urmeaza etapa cantaririi bagajelor si a controlului cu infrarosu, dupa care nu mai urmeaza decat sa urcam in avion si o doamna draguta ne pofteste pe amandoua sa trecem printr-o usa dar cand imi strica numele cu voce tare, fara sa-l poceasca in vreun fel, princess tresare in somn si ma trezeste si pe mine din visul in care mergeam in Italia. Asa e in viata, in prezent, de multe ori, tindem sa nu apreciem ceea ce avem, suntem nemultumiti ba de aspectul fizic, ba de serviciu, ba de lipsa amicilor adevarati pentru ca peste 10 ani cand ne uitam in urma, cu nostalgie, la fotografii, sa ne spunem: "Ce bine era atunci! N-aveam nicio grija, imi ajungeau banii, n-aveam atatea kilograme in plus, atatea semne, atatea riduri!" Fiindca din momentul nasterii, ne indreptam cu totii spre ceea ce este absolut sigur ca se va intampla, tot ceea ce avem de fapt, tot ceea ce ne apartine cumva, este momentul prezent . Atat si nimic mai mult. Fie ca ne facem selfie-uri pe diverse plaje din lume, pe diverse varfuri de lume, in parcuri, in cluburi, cu funda pe cap, in pielea goala, in rochii de gala, la tara, la parinti acasa, cu sanii pe afara si asteptam sa fim catalogate drept doamne(desi nu stiu ca printesa Kate sa fi facut asta vreodata) cu buzele tuguiate sau nu, la birou, in bai, cu un banal fundal o gresie verde, fie ca suntem mamici obsedate de control, obsedate de a fi lingusite si apreciate pentru cat de super eroine suntem si pentru cat muncim, fie ca facem poze lascive in oglinda asteptand sa fie vazute de cel pe care-l iubim(si care nu ne vede), fie ca asteptam sa se implineasca un vis care nu se mai implineste, fie ca iubim fara speranta si ne inecam amarul in bautura, fie ca suntem un sef fara coloana, astazi bun si maine rau, fie ca ne certam din orgoliu si ca sa razbunam o greseala care nu ne priveste, fie facem rau zambind, convinsi/convinse ca am facut ceva bun sau amuzant, fie suntem cate un pic din toate acestea si citim acest text undeva pe un vas de toaleta in brate cu un smartphone sau o tableta, gadget-uri care au luat locul vietii sociale, toti/toate nu avem decat clipa de acum. Restul sunt pareri.

Un loc in lume.

Cand vreau sa dorm

Cand vreau sa dorm, beau cafea. Si pentru ca mai mereu as vrea sa dorm, sa recuperez aproape 3 ani de somn numai in reprize si nu se mai poate, beau cafea. Dar e si asta o bucurie. Cand nu putem avea ce vrem, trebuie sa voim ce putem. La ceva distanta de mine, in fata oglinzii, micuta se imbraca cu un tricou roz de-al meu si zice mereu : mami, inves? mami, inves? Da, e invers, vino sa ti-l dau eu cum trebuie! Dar ea continua pe limba ei si in ritmul ei. Si asta cred ca e cea mai mare bucurie. A mai trecut o saptamana fara dulciuri, as fi vrut sa scriu in fiecare zi cum a fost dar timpul-mi este limitat. Nu prieten, nu dusman, limitat.
Unele lucruri nu le intelegi decat daca esti parte din ele, daca le fragmentezi, daca le traiesti. Din afara, pare totul mai usor, mai simplu. Dar pune-te un moment in mijlocul tornadei, mergi o zi in pantofii altcuiva si atunci vei intelege cate ceva si poate te vei opri din judecat.

Copiii sunt tot ceea ce avem mai scump in lume

Dupa ce saptamana trecuta printesa mea a spus primele ei cuvinte legate("Nu-mi pase" adica "Nu-mi place" si numai ce o imbracasem cu o frumoasa rochie roz), astazi le-a rostit pe urmatoarele, in biserica, cand a vazut un om plangand. Luandu-mi fata in palmele ei mici, m-a intrebat: Mami, a pans? Si plangacioasa de mine a plans iar. De data asta, de bucurie. I-am spus ca pe acel om il ajuta Doamne-Doamne si de aceea a venit la biserica. Si-am iesit de acolo, cu gandul sa ne ajute pe toti, pe cei buni, pe cei rai, pe cei rai care se considera buni dar exista mereu conspiratii la adresa lor si n-au ce sa faca, trebuie sa fie rai, ranchiunosi, stresati mereu. Viata-i o lupta, nu? Cateodata simt asa :

Dor şi doare

E puţin trecut de ora 23 şi ajung în staţie. O femeie înaltă, doamna Maria, mă aşteaptă cuminte într-o parte. Ştiu că are o durere adâncă din felul în care calcă şi se mişcă, parcă o dor toate, parcă o apasă şi genunchii nu mai vor să ducă povara dar drumul merge tot înainte şi acolo trebuie să meargă şi ea. Îi mulţumesc fiindcă mă aşteaptă mereu şi ne îndreptăm spre casă. Îmi mărturiseşte că are probleme cu genunchii , că trebuie să facă o infiltratie dar nu mai ajunge să le facă pe toate.
-Când eşti singur, nu se mai leagă nimic. În doi, se leagă altcumva, reuşeşti să faci într-o lună ceva, în a doua lună altceva. Dar singur?
Oftez, îmi imaginez cât îi e de greu, singurătatea e în sine o boală grea şi-o întreb ceva legat de lucru că să nu deschid răni dureroase.
-Spune-mi Maria, te rog, îmi place atât de mult, nu-mi spune nici dumneavoastră, spune-mi tu. Îi promit că aşa o să-i spun deşi ştiu că-mi va fi greu şi îi spun că şi eu sunt Maria dar foarte rar mă strigă cineva pe acest nume.
-Ca soţul meu nu-mi spunea nimeni pe nume. Maria, Maria. Şi acum aştept să-mi spună aşa dulce : Maria! Dar nu mai e. M-a lăsat singură şi nu mă mai strigă deloc.
-S-a dus de multă vreme? Întreb cu voce stinsă, de teamă să n-o doară şi mai tare dar simt că ar vrea să mai spună cuiva, fie şi unui străin, durerea de neconceput a pierderii jumătăţii.
-Acum, la sfârşitul lunii mai, face un an, spune printre lacrimi şi simt c-o să plâng.
-Nici nu pot să redau în cuvinte cât de tare m-a durut, parcă  nici nu-mi vine să cred că eu l-am ţinut în braţe când şi-a dat ultima suflare. Nu cred că cineva poate să spună cât doare când auzi sunetul acela specific înainte de-a muri, nu te pregăteşte nimeni pentru aşa durere.
Plânge încetişor şi ochelarii i se aburesc şi nu ştiu nici măcar dacă mai vede pe unde merge. Ajungem în faţa blocului şi-mi spune că-l caută prin casă, că se trezeşte de multe ori căutând câte ceva prin camere şi brusc îşi da seama că-l caută pe el, nu ceva, nu pe cineva, doar pe el. Nu vreau să plâng dar plâng pentru că durerea ei e prea mare şi-au fost rude şi prieteni pe care i-am pierdut şi i-am căutat în acest fel dar nu i-am mai găsit.
-Şi ne-am  certat, ne-am împăcat, am crescut un copil dar şi el e departe. Am făcut un tablou cu fotografia lui şi când e aşa de greu, îl întreb de ce-a plecat, de ce nu mă mai strigă pe nume, de ce nu mai e lângă mine.
-L-aţi şi certat, doamna Maria? Fiindcă a plecat atât de devreme?
-L-am certat dar nu-mi răspunde, n-are cuvintele la el, zâmbeşte ea printre lacrimi. Şi eu îmi aduc aminte de toate clipele bune, îmi aduc aminte şi de cele rele şi mereu mă întreb dacă nu cumva aş fi putut să fac altcumva, să-i spun altceva, să nu ne certăm atunci când era în viaţă. Lucram când eram tineri cu nemiluita, 12 ore, 16 ore pe zi şi eram departe de copil, departe de el, pentru bani, pentru o viaţă mai bună şi acum îmi dau seama că plecând, nu iei nimic cu tine, că nu rămâi cu nimic, că tot ce contează e să iubeşti şi să fii lângă cei dragi cât poţi de mult. Dar de ce, de ce ne certăm, de ce nu putem fi mai buni? Plecăm dincolo dintr-o dată şi rămânem certaţi, rămânem neîmpăcaţi. Dar de ce, de ce? Mi-e atât de dor de el că doare.
-Pentru că suntem oameni şi oamenii greşesc, pun orgoliul în faţa iubirii, uită că există o singură clipă, cea de acum.
-Uităm, uităm, îşi şterge doamna Maria lacrimile şi-şi cere scuze că m-a făcut să plâng dar e un plâns bun, purificator. Mâine...

Un om, o carte

Nu cu mult timp în urmă, un om mi-a dat o carte. Dat fiind faptul că este o carte despre sensul vieţii, l-am întrebat dacă este vorba despre el în carte şi răspunsul a fost unul negativ. Urma să aflu, pagină cu pagină, că nu este vorba doar despre el în carte, ci despre fiecare dintre noi, aşadar despre aşteptările, temerile, îndoielile şi chiar despre visele fiecăruia dintre noi.
N-aveam cum să nu-l întreb dacă este vorba despre el în carte întrucât e scris negru pe alb acolo : "Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieţi. Povesteşte lucruri pe care nu le-a trăit decât în închipuire şi, uneori, imaginaţia se cocoaţă în locul soartei". Dar asta se poate potrivi oricui câteodată, nu-i aşa?
Au fost zile în care am plâns de oboseală, din motive ştiute numai de mine dar am continuat să citesc pentru că am învăţat acum o lecţie, izvorâtă din experienţă : există un timp pentru fiecare carte, sunt cărţi pe  care le citeşti la 20 de ani şi nu mai poţi să le citeşti la 30 de ani, sunt cărţi pe care le citeşti la 35 de ani pentru că nu ai putut să le citeşti la 20, sunt cărţi pe care le reciteşti cu drag şi de drag de câteva ori în viaţă descoperind mereu câte ceva surprinzător şi ce n-ai văzut prima, a doua sau a treia oară, sunt cărţi pe care nu le citeşti niciodată deşi te uiţi lung la ele în bibliotecă şi nu ştii că poate fi ultima dată când le vezi. Dar asta e o discuţie despre o carte citită recent şi nu despre oameni.
Citind, aflu(dar nu cu uimire) că "Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit". Iar viaţa asta este de multe ori, un pustiu. Însă "Omul râde uneori că să-şi dea curaj. Când tăcerea îl strânge de gât,  râde câteodată prosteşte. Asta îl convinge că nu e totul pierdut". Aproape ca atunci când plângi de extenuare şi apoi te apucă un râs nervos, stupid, să te salveze de gânduri negative. Să nu mai spui că nu e vorba şi despre tine în carte, tu, cel care citeşti aceste rânduri chiar acum.
Mai departe, printre frânturi de somn şi de nesomn, eroul  fără nume al cărţii, spune aşa : Când îţi împarţi suferinţa, când o fărâmiţezi, o suporţi mai uşor. Salman Rushdie spune chiar că ce nu se vindecă, se suportă. Mergând în cerc(...), nu ajungi decât în tine însuţi. Poţi să te refugiezi în comoditatea unui serviciu fără viitor, să fugi în lume căutând şi căutându-te fără încetare, poţi să te negi şi să negi dureri adânci, tot acolo ajungi. Poate sunt momente în care uitarea să-ţi fie de ajuns dar "pustiul  latră uneori ca şi câinii". Uiţi, te mişti fără oprire dar când încetează să te mai doară?
Poate ăsta să fie răspunsul : "Noi trebuie să completăm destinaţiile pe care vrem să le dăm vieţii noastre. Şi poate nu există "nicăieri". Există numai călători care nu dau vieţii lor nicio destinaţie".
Când am ajuns aici, am intrat în concediu şi-am luat o pauză până am ajuns la acest paragraf : "Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte".
Latura existenţială a cărţii reiese astfel : "Aşteptarea ne da iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem decât să murim suportabil, puţin câte puţin".  Câţi dintre noi nu aşteptăm mereu ziua următoare, sfârşitul de săptămâna, o vacanţă, un lucru, un OM, pentru a începe să trăim? Dar ăsta să fie sensul vieţii? Aşteptarea altcuiva, să se întâmple ceva, să întâlnim pe cineva, să se întoarcă cineva? Şi atunci vine şi răspunsul : Dar, poate că între dragoste şi luptă nu e nici o deosebire...Moartea pune capăt şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat.Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul(...)."
Aşadar, ca în multe alte cărţi, ca în viaţă, dragostea e răspunsul(Dragostea-i unica vecie dată nouă, cum spunea altcineva). Octavian Paler, autorul cărţii din care am citat  cele de mai sus(Viaţa pe un peron, Editura Corint, 2005), spune prin intermediul eroului său fără nume(la ce bun?) : "Dacă nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l aşteptam".
Unii avem noroc şi întâlnim dragostea, alţii, mai puţin norocoşi, încă o aşteaptă, după căutări zadarnice.  Alţii o pierd. Alţii nici n-o observă. Alţii o descoperă şi redescoperă de-a lungul anilor. Dar, din nou o spun, asta e o discuţie despre cărţi şi nu despre oameni.

Contradictii de primavara

Cum am mai spus, oamenii sunt plini de contradictii. Unii, neimpliniti, tind sa vada raul in orice si sa repare raul cu rau, chiar si in postul Pastelui, altii, dupa multe incercari, fericiti, repara raul cu bine, asa cum ar si trebui. Cei dintai n-au rabdare, nu empatizeaza, vad raul in orice si fac rau pentru ca asta stiu cel mai bine, ceilalti au rabdare, sunt plini de compasiune, intelegatori si fac bine pentru ca asta le sta in fire.
Primii, neprimind atentie si suferind de lipsa ei, incearca sa se faca remarcati scormonind in gunoi, aruncand cu el in stanga si in dreapta si de cele mai multe ori chiar acoperindu-se cu el, stau cu urechile ciulite sa afle ce face vecinul, cu ce se ocupa, cat lucreaza si unde lucreaza, pentru ca ei n-au viata personala iar daca au, n-o trateaza cu respect pentru ca este mult mai interesant ce face vecinul, nu? Ceilalti doar isi vad de familie, de cei dragi, iubesc si iarta. Pentru ca bunatatea, iubirea si iertarea sunt cele mai pretioase daruri pe care pe putem primi si oferi, singurele care au valoare. Insa nu e niciodata prea tarziu pentru cei din prima categorie sa fie buni, iertatori si sa iubeasca din tot sufletul chiar daca nu au parte de iubire. Abia apoi vor fi iubiti. Textul nu este cu dedicatie, oricine poate fi rau, cu sau fara motiv dar oricine poate sa fie bun, si sa aiba toate motivele din lume pentru a fi bun. Pentru simplul fapt ca incepe primavara, de exemplu. Chiar astazi.

Dincolo de cuvinte

Sunt dureri care nu te lasa nici sa le spui pe nume, sunt lucruri cate dor atat de tare incat nici nu le numesti. Dar cat poate sa tina durerea? Poate momentan nici nu vezi rostul durerii dar viata merge mereu inainte si la capat e posibil sa nu stim inca raspunsul multor intrebari. Nu conteaza insa, importanta e calatoria. Pe parcurs vom invata si vom uita si mai multe lucruri, trecutelor dureri le vei putea spune pe nume desi nu le vei uita niciodata. Iar daca nu le vei spune niciodata pe nume si vei zambi ca si cum nu sunt si n-au fost, nu inseamna ca n-au existat. Dincolo de cuvinte. Dar viata inseamna miscare. Mergem mai departe, cum spune cineva.

Bătrâneţe, haine grele

Astăzi, în timp ce stau la rând să intru la medic, trece pe lângă mine un bătrân înalt, cu atitudine. Avea pantaloni din piele. Avea şi haină din piele. Şi pe picioare, pe pantalonii care stăteau înţepeniţi pe el, avea urme de urină. Omul tocmai ieşea de la toaletă dar nu ştia ce surprize îşi rezervase singur. În viaţă, de multe ori, ne facem singuri astfel de surprize amare şi mergem înainte cu atitudine de dive, fie bărbaţi sau femei. Atitudinea e bună, direcţia  e bună, înainte e sensul însă mai contează şi ce facem în viaţă. Altfel, unii doar se pişă pe ei.

Bătrânul din faţa mea se ridică atunci când iese asistenta şi-i înmânează o adeverinţă.

-Şi, şi, şi aş mai avea nevoie de o hârtie! 

-Ce hârtie, domnul Popa?

-O, o, o trimitere la doctorul cu ochelarii!

-La oftalmolog? Să vă schimbe ochelarii? Vă trebuie astăzi?

-Ce, ce, ce să-mi trebuiască astăzi?

-Hârtia, trimiterea pentru doctor! 

-Ce, ce, ce doctor?

-Oftalmologul, domnul Popa!  Vă duceţi astăzi?

-Un, un, unde să mă duc astăzi?

-La doctor, să va schimbe ochelarii? Vă duceţi astăzi?

-Ce, ce, de ce să mă duc astăzi?

-Va duceţi când vreţi, domnul Popa,  e trimiterea valabilă 30 de zile!

-Ce, ce , ce trimitere?

Norocul doamnei a fost că a sunat-o cineva şi-a răspuns, altfel discuţia ar fi continuat mult şi bine. Nu, nu am râs. Cum tindem să ne neglijăm de la vârste tinere şi să ne sacrificăm sănătatea pentru bani sau servicii care nu ne satisfac, o bătrâneţe liniştită e un ideal care ţine de domeniul fanteziei.

 Sursa foto : https://cosminneagu.wordpress.com