Mai mai

N-a fost un mai mai, a fost un mai aprilie. 

Un mai de poveste şi de povestit, cu alte cuvinte.  

Un mai cu rezultate neaşteptate, cu bucurii mici şi mari. Cu o singură tristeţe, singura care nu se lasă ştearsă, uitată, remediată. Still unfixed. Still there.

D-ale fie-mii :

Ne trezim la ora 6 a.m. deşi nu mergem nici la lucru, nici la grădiniţă, mănâncă, se joacă, desenează, iar se joacă, îi fac masaj, desenează etc. La ora 10 îmi spune sec :

-Mama, am întârziat la afară!


În cursul aceleiaşi zile, ne certăm zdravăn(din motive întemeiate) şi se duce în camera ei, stă acolo cât stă şi apoi vine în living :

-Mami, m-am gândit la ceva frumos: eşti bună, pricepută, frumoasă şi elegantă!

-Cum??? Pe astea de unde le-ai scos?

-Înţelegi acum, mami, cum m-am gândit eu? Mă înţelegi şi tu pe mine? 

Of. Of.


Later on :


-Dar de ce plângi, Andreea? 

-Astăzi nu m-ai ascultat!


True pain. Guilty. Sâmbătă şi duminică nu ascult. 5 zile pe săptămână e suficient să ascult tot. Tot.


May goes on. Ne certăm iar fiindcă cel mai invocat argument al ei este : "Fiindcă aşa vreau/am vrut eu!"şi începe iar să mă complimenteze dar de data asta îi spun să înceteze, să nu-mi mai spună cuvinte dulci ca să mă facă să zâmbesc şi s-o iert iar replica ei este :

-Au, astăzi ai fost două porţii de supărată!


Urmăresc norii şi gândesc cu voce tare :

-Mi-e teamă că la noapte vine ploaia!

-Dar cu ce vine ploaia, mama?


-Mami, vreau toate cărţile astea!(fie-mea, se cunoaşte)

-Eu n-am bani să ţi le cumpăr pe toate!

-Tati, tu ai mai mulţi bani, mi pe cumperi tu pe toate?(fie-mea, se cunoaşte)


La somn, ne perpelim, ne întoarcem, avem tulburări de somn şi când ne pupăm de noapte bună, o ating uşor pe frunte, rugând-o să mă ierte:

-Desigur că te iert, mama!


Cum am descoperit amândouă minunile masajului, într-o noapte se trezeşte brusc şi mă roagă să-i fac masaj :

-Ce bine e, vai, ce bine e! Mai vreau, mama!

-Andre, dar ce piele catifelată ai! Vreau şi eu pielea ta!

-Mami, dar pielea nu se scoate!

De final de mai: după ce venim de la dentist, ne luăm mâncare şi mă plâng că salata de varză roşie nu e tocmai bună:

-Mama, tu ai cerut-o, să ştii!

Wisdom. I thought it was special. It wasn't.

Let bygones be bygones.             

Foto : Alice

Întâlnire

Parcul, aşa cum arată el acum, neterminat, e în stare jalnică. Din toate părţile e înconjurat de buruieni, de noroi şi de panglici bicolore. Ca o particularitate, la intrarea în parc, sunt şi tomberoanele de gunoi. O particularitate în Sibiu.

Mă aşez pe o bancă, cu ochii pe princess. Aleargă şi se distrează, îi întreabă pe copii cum îi cheamă, în caz că nu-i cunoaşte. Se lipeşte de un toddler cu ochi pătrunzători, albaştri, care se uită lung la ea, uitând să se mai joace. Nonşalantă, princess, mereu cu aere de şefă,  îi spune cum ar "trebui" să se joace îi timp ce ea aşază jucăriile pe nisip, construind forme. Toddler-ul e supravegheat îndeaproape de tată-său, un individ la vreo 40 de ani, cu ochi la fel de albaştri şi de pătrunzători. Se uită la mine cu reproş când Andreea aruncă din greşeală cu nisip înspre fiu-său. O strig pe princess, ea ştie de ce şi îi spune puiului de om că-i pare rău, că nu mai aruncă cu nisip. Tată-său, ochi albaştri, goi de emoţii, se uită la mine lung şi eu mă uit în gol. Prin el. Am, aşa, o greaţă faţă de părinţii care nu înţeleg joaca copiilor, că la ei nu există noţiunile de frumos, de curat şi de ordonat la groapa de nisip. Mă ridic de pe bancă şi mă apropii şi eu de ei. Seniorul citeşte un almanah de istorie şi îi arată şi altui copil, la vreo 9 ani, cel mai probabil tot al lui, după ochi, nişte oale preistorice.

Mă aşez pe altă bancă, mai aproape de ei, aş vrea să citesc dar princess e imprevizibilă şi renunţ. O ţigancă din acelea cu fuste lungi şi colorate, caută în tomberoane cu un băţ. Are lângă ea un copil căruia îi dă un iaurt găsit într-un sac de gunoi. Andreea observă şi mă întreabă de ce mănâncă copilul iaurt din gunoi, nu e plin de microbi? Nu ştiu să-i răspund, ţiganca are la urechi cercei grei din aur şi păr lung, bogat şi sănătos care nu denotă că ar muri de foame.

După ce termină de cotrobăit, ţiganca se pune şi ea pe celălalt capăt al băncii iar copilul ei începe să alerge prin parc. Intelectualul ochi albaştri se uită reprobator la întreaga scenă(îmi trec prin minte nişte gânduri prea puţin ortodoxe la adresa lui).

-Ai un ceas scump, doamnă! Ţi l-a luat bărbatu-tău?

Mă uit la ea.

-Dar de unde ştii că e scump? Ai şcoală? 

-N-am dar tu ai. Nu vrei să-ţi citesc în palmă?

-Nu vreau, îţi citesc eu dacă vrei. Am un pachet de biscuiţi, i-l dau copilului tău, ok?

-Nu vreau. Lipici ai? Hai că ai! 

-Aracet? Super glue, ceva?

-Nu, doamnă! Ştii tu de ce lipici te întreb! 

-Deci nu citeşti în palmă? 

-Citesc în orice îmi aduce bani, doamnă! 

-De la mine n-o să vezi bani. 

-Dar dacă-ţi spun ceva ce crezi că ştii doar tu, îmi dai?

-Hai, spune-mi! 

-Doamnă, ai lipici. Te plac şi femeile şi bărbaţii dar fugi de toţi fiindcă eşti precaută şi nu stai lângă nimeni prea mult fiindcă ţi-e teamă că ai putea fi fericită. Nu ştii ce să faci cu fericirea.

-Ei, da. Asta e o chestie general valabilă. Ştii tu, părinţii noştri poartă toţi amprenta epocii comuniste. Suntem nişte comunişti şi noi. Ne este teamă.

-Dar este că-ţi place îngheţata?

-Aşa, şi? 

-Nu-ţi plac punctele de suspensie! 

-Dar tu de unde ştii ce-s alea puncte de suspensie? 

-Dar tu de ce răspunzi mereu la o întrebare cu altă întrebare? 

-Dacă eşti atât de deşteaptă, de ce cauţi în gunoaie?

-E drumul meu acum, doamnă! Mulţumesc că ai vorbit cu mine. Ai grijă cu ceasul.


Se ridică, îşi strigă copilul şi pleacă legănându-se. 

Chiar nu-mi plac punctele de suspensie. 

Parcul, aşa cum arată el acum, neterminat, e în stare jalnică. Din toate părţile e înconjurat de buruieni, de noroi şi de panglici bicolore. Ca o particularitate, la intrarea în parc, sunt şi tomberoanele de gunoi.                      

Foto : Alice

Luceafărul

-Mami, nu dorm până nu-mi spui o poveste.  

 Crezând că scap de zeci de întrebări, decid să-i spun o variantă prescurtată şi adaptată a Luceafărului, doar cu strofele pe care mi le amintesc:

A fost odată ca-n poveşti
       A fost ca niciodată, 

Din rude mari împărăteşti,

      O preafrumoasă fată.

 Şi era una la părinţi

      Şi mândră-n toate cele, 

Cum e fecioara între sfinţi 

      Şi luna între stele.


Se uită la mine chiorâş(oricum de la led-ul copăcel de nici 10 centimetri nu se vede mare lucru) dar nu zice nimic. 

-Într-o seară, fata asta s-a uitat pe cer şi-a văzut o stea. Steaua era un băiat frumos pe care-l chema Luceafăr. 

-Dar unde era fata, mami?(here we go, au început întrebările)

-La geam era, princess! Ba nu, era în grădină!

-Şi nu dormea noaptea? Ce căuta în grădină?

-Era în grădina castelului, daaaa?

-Bine, spune, mama, spune...

-Cum se uita ea lung pe cer, a văzut Luceafărul, cel mai stralucitor astru al nopţii:

Îl vede azi, îl vede mâni

       Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

       Îi cade dragă fata.

-S-au îndrăgostit şi au început să vorbească.

-Dar părinţii fetei unde erau, mama? O lăsau afară noaptea, să vorbească cu stelele? Nu prea înţeleg povestea asta!

-Cred că dormeau profund. Dar ştii ce? Trecem acum peste partea asta. Credeam că vor fi mai puţine întrebări. Fata i-a cerut băiatului din cer să fie ca ea, muritor:

 Dar dacă vrei cu crezământ

       Să te-ndrăgesc pe tine, 

Tu te coboară pe pământ, 

      Fii muritor ca mine. 

A ezitat puţin băiatul:

 Tu-mi cei chiar nemurirea mea

      În schimb pe-o sărutare, 

Dar voi să ştii asemenea 

     Cât te iubesc de tare. 

-S-a decis să meargă la Dumnezeul lui, să-i ia nemurirea pentru a fi cu fata de pe pământ. 

Porni luceafărul. Creşteau

     În cer a lui aripe

Şi căi de mii de ani treceau

     În tot atâtea clipe.

Însă în acest timp, fata lui, prinţesa, a găsit alt băiat, Cătălin, "viclean copil de casă" şi surpriză! S-a îndrăgostit şi de el. Luceafărul a ajuns la Dumnezeu şi ăsta, ca toţi dumnezeii, cu tendinţa de-a îndrepta lucrurile, i-a arătat că fata e cu alt băiat acum. 

-E urât ce-a făcut, mama?

-Cred că a vrut să-i arate că e gata să dea nemurirea pe o fată care nu prea-l iubeşte. Deşi eu cred că a fost doar o neînţelegere la mijloc(Emine, n-ai avut deloc răbdare!)

-Mama, spune-mi iar : e foarte urât să iubeşti doi băieţi? Pe mine cred că mă iubeşte I. de la grădiniţă! Că mă pupă toată ziua!

-E urât, Andre! Şi I.  te mai trage şi de păr, nu doar te pupă!

-Dar de ce e urât, mama?(credeam că a uitat)

-Nu ştiu, princess. Aşa e la oameni. Se numeşte monogamie. Trebuie să iubim un singur om. 

-Şi Luceafărul ce-a zis?

-De supărare, Luceafărul a zis: Of, mai dă-o-ncolo de, de...

-De treabă, mama? 

-De treabă, princess, nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Şi n-a mai iubit-o pe fată fiindcă nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor lui( de parcă el era mai breaz) şi a lăsat-o baltă :

Trăind în cercul vostru strâmt

       Norocul vă petrece, 

Ci eu în lumea mea mă simt

       Nemuritor şi rece.

-Bine, hai să dormim! M-am săturat de povestea asta bla bla! 

-Să dormim atunci!                             

Sursa foto : no clue.

Bacovian

Urâtă şi primăvara asta/Seamănă formidabil cu toamna trecută/Când îmi pare rău că s-a întâmplat.


Avea Bacovia vorba lui tristă cu "o nouă primăvară pe vechile dureri".


Sunt unii. Unii care par ţinuţi atât din scurt acasă, de neveste sau de tot felul de sisteme coercitive încât se manifestă în alt codru/cadru cum le vine la îndemână. Cei care în loc de cap au un cur(fund pentru puritani).

A fost luni o astfel de întâmplare la bloc cu un să-i zicem "om"(îl pun în ghilimele fiindcă bănuiesc că n-ar fi tocmai om) care mi-a aruncat(ca şi cum n-ar fi aflat situaţia mea)nişte vorbe atât de stupide şi de ireale, total desprinse de filmul în care figurăm cu toţii încât am făcut pe loc o alergie. Dacă a vorbit cu fundul în loc de cap?!? A trecut cum a trecut.

De fapt, n-a trecut. M-am frământat până mi-am adus aminte de câinele care moare de drum lung. Adică numai astăzi. Când mi-am amintit de o individă  din fabrică, nici frumoasă, nici deşteaptă(de parcă ar fi mai uşor de iertat dacă ar fi fost aşa), ba tocmai invers, ce trecea prin ciurul spart al propriei oglinzi restul femeilor: " Uite, tu, ce urâtă e asta! E ţigancă! Ce picioare mai are şi aia! E grasă! Ce urât îi stă ăleia în negru!" Iar urâtele, grasele şi ţigăncile erau de  o sută de ori mai oameni si mai doamne decât alba şi superba de ea. 

Astăzi, când îmi este prezentat şeful cel mare de la o ditamai firma, râdem şi discutăm pe seama codrului cadru, îi spun şi de întâmplarea de luni şi rămâne omul consternat.

-Mai dă-o-n...de treabă! Aşa ţi-a spus? Şi eu sunt divorţat! Înseamnă că sunt varză, aşa e? Şi totuşi ce legătură are???

-Niciuna. Dar mă bucur că aţi înţeles absurdul situaţiei. Mă simţeam so lonely.

Mai beau încă o cafea, mai bună decât cea de la 5 dimineaţa. 

Mă intreabă princess când mergem la Dumnezeu. Dacă ne ducem la El.(emoticon aiurit, de unde o fi luat-o şi pe asta?)

-Ne ducem...dar nu acum! Când o fi timpul!

-Dar la ce oră, mama? 

N-am idee.

Replica

Ca urmare a ceea ce am scris ieri, Inima, cineva mi-a scris asta:

Îmi pare rău că te tot doare inima. Ştiu/simt/sper că e doar o metaforă. Dar :


Înţeleg că ai încercat s-o cânţi, s-o încânţi, să-i cânţi, s-o râzgâi. Pe ea, pe inimă. E foarte frumos să fii apropiat de inima ta, de sinele tău. Mult mai bine decât să încerci să le cânţi altora, să-i încânţi, să-i cânţi, să-i râzgâi. E cel mai bine, de altfel. Ea, ca inima, ţi-a rezistat. N-a ascultat poveşti, nici muzică, călătoriile au tulburat-o şi mai tare, terapiile convenţionale şi mai puţin convenţionale au bulversat-o. Normal. Problemele complicate au soluţii simple. Decât să te complici, mai bine te complaci. Sau invers, nici eu nu mai ştiu exact. De aia e împietrită inima. Vezi tu, împietririle astea te feresc de dureri şi de chinuri inutile. "Nu simţi"...sună cunoscut? N-ai ascultat.

Ştiu că ai sfătuit-o. Ştiu. Ca să fie totul mai sigur. Dar e ceva sigur pe lumea asta?

Da.

Raţiunea.

Inima nu lucrează cu asta. Ca să fii, procentual, 100% raţional, cerebral, analitic, să nu simţi nimic, să nu te atingă ceva, trebuie să fi trecut deja prin iadul greutăţilor, insucceselor de orice fel şi al unor dureri insurmontabile şi ele să te întărească atât de mult încât în loc de inimă să ai o piatră. Sau o bucată de plastelină întărită. Piatra are farmecul ei. Plastelina uscată n-are niciun farmec. E inutilă. N-o mai moaie nimic şi există riscul de-a se sparge în zeci de bucăţele.

Inima nu e suflet, e organ. Alcătuit din patru cavităţi, două atrii şi două ventricule.

Inima nu cere zâmbete, le împarte. Dacă ar avea suflet. Cu asta rămâne un om, cu ce-a împărţit. Las-o să împartă zâmbete în continuare. Fără să ceară niciun zâmbet în schimb.

Dragă Adişor, ai grijă cu insomniile, verifică-le cauza. Corpurile noastre, ale tuturor, sunt oricum toate, toate, perisabile, efemere, imperfecte. (Aproape) perfecţi suntem doar pentru cei care ne iubesc. Pentru restul, suntem...contează ce suntem pentru restul? Fericirea e-n noi, nu în jurul nostru. Mai rabdă-i inimii şi aceste toane. Sunt oameni, lucruri şi evenimente de care ne bucurăm o dată-n viaţă. Cu sau fără explicaţie.                     

Inima

De prea mult timp mă tot doare inima. 

Am tot încercat s-o oblojesc cu ceva, s-o alin, s-o mângâi, să-i cânt, s-o cânt, s-o răsfăţ. Ea, nimic. I-am luat de toate. Cărţi, drumuri, muzică, parfumuri, terapii convenţionale şi mai puţin convenţionale.  Ce nu i-am luat? Şi ea tot nimic. Împietrită, doare la fiecare mişcare, la fiecare răsărit, la fiecare apus, se deschide cu stângăcie la razele soarelui, refugiindu-se apoi în locaşul ei, stând acolo, mică, pricăjită, ca un copil care cere în van o singură îmbrăţişare. 

Inimă, stai acolo, i-am spus părinteşte de câteva ori. It's safer, you know. Out of sight, out of mind. Dar inima asta, şi ea, tot suflet. Cere. Demanding. Un zâmbet. Unul care să vină când îl aşteaptă mai puţin, unul pe care să nu-l cerşească, unul necondiţionat. Un zâmbet care să nu ceară alt zâmbet în schimb. Dar care vine oricum.

Dragă inimă, i-am mai spus, nu putem să avem chiar totul în viaţă. 

Dragă Adişor, nu vreau totul. Vreau doar puţin. Aşa mi-a spus, în rarele momente când vorbeşte. Atunci au încetat insomniile. Gata cu trezitul la ora 3 dimineaţa. No more. A început trezitul la ora 5. De cele mai multe ori la 4.20. Cred că are mai mult de-a face cu vârsta. Cu tot ce n-am trăit şi corpul acesta perisabil, efemer, imperfect nu ştie să se supună. Trecerii timpului. Crede că. Da, asta crede. Că-i născut după 90. Iar copilul meu, bucăţică ruptă din mine, se uită lung la mine şi prin mine şi-mi spune : mama mea frumoasă, te iubesc! Şi plânge cu lacrimi mari când îi spun că o să îmbătrânesc, că va veni şi timpul acela, când o să mă doară ba una, ba alta, când voi avea prea multe fire albe şi prea puţină răbdare. Inima rabdă. O să-i "dau timp timpului". Dar inima ştie. Că n-o să-i rabd totul la infinit. O s-o smulg brutal din piept(ca-n vechi poveşti) şi-o voi da unor câini flămânzi. Care de-abia aşteaptă. Atât aşteaptă. Colţii lor ascuţiţi o să se înfigă lacom în carnea dulce şi roşie, penetrând fără milă. O să doară mai tare dar mai puţin. Echitabil.

 În timp.      

 

Foto : Alice

Angoase

Am intrat la ora 8.00 în ceea ce unul dintre reprezentanţi numeşte "codru"(aşa cum am mai menţionat) cu ceva întrebări şi îndoieli, ba pentru mine, ba pentru alţii. Nu ştiu alţii cum sunt dar mie chiar îmi place serviciul meu, aşa cum este el. Cam fără viitor dar e totuşi un pod. Am eu bănuiala că pentru unii serviciul e doar zid de care se izbesc zilnic, fără posibilitatea escaladării, fără posibilitatea ocolirii. Şi atunci degeaba se mai întreabă câte un merchandiser dacă nu cumva sursa zâmbetului meu e undeva în sfere înalte. E acolo dar nu de la vreo buruiană. Sunt eu apolinică, na. Când mă enervează vreun manager, cad şi eu în extreme. Dar totuşi serviciul rămâne un pod, nu un zid.

După ce primesc răspunsurile aşteptate şi verific coduri şi feţe(sunt toate, da!) mă gândesc la discuţia de ieri. Mustim toţi de înţelepciune când vine vorba de viaţa celorlalţi. Când vine vorba de a noastră, nu prea. E atât de uşor să te înşeli, cu nişte paranteze plasate exact acolo unde n-ai crede. E cumva. Şi mai cumva e să trăieşti viaţa aşa cum vor ceilalţi. Dar tu nu. Tu trăieşti aşa cum vrei tu.

Suntem experţi în relaţii. Despre relaţiile al căror sens ne scapă, vom spune cu superioritate că nu iese fum fără foc. Ştim noi. Care noi? Noi, experţii. Expertele. Eu mai şi glumesc pe raion la adresa unora bănuiţi că ar avea povestea lor separată: Shht, eu n-o să spun nimănui, suntem fiecare stăpânii propriilor greşeli. Alegeri. Suntem suma alegerilor şi a greşelilor noastre.

Un domn mai în vârstă mă întreabă pe raionul cu Red Bull dacă ştiu unde e coniac-ul, îi spun că merg să-i arăt dar se opreşte la raftul cu bere neagră, susţinând că e acolo.

-Nu e acolo, vă arăt eu şi vă şi îndrum dacă doriţi!

-Nu pot să cred că ştii dumneata care e "jeacdaniels-ul"!

-Oh, nici nu aveţi idee! Uitaţi aici câte sortimente!

-Dar e mai scump ca la noi!

-Ca la dumneavoastră? Unde?

-La Billa! E mai ieftin! 

-Pentru că vă uitaţi la preţul celui de 1litru, uitaţi cât de "ieftin" e cel de 0, 700! Sigur are preţ mai bun ca la Billa!

-Are, are, ai dreptate! Atunci arată-mi "granţul" că văd că pe asta îl ştii!

Nu pare a fi client misterios şi deşi "Grants-ul" nu e al meu i-l arăt. Clatină din cap cu nemulţumire.

-Şivas sigur n-ai, nu-l văd nicăieri!

-Vă arăt eu zeci de sticle de Chivas, sunt pe raftul de sus!

-Da dar nu-mi trebuie! Aş vrea băutura aceasta, spune, arătându-mi scris pe un bilet numele de St. Remy. N-o ai?!?

-Cum să nu, răspund, conducându-l la raft. Se uită lung şi constată filozofic:

-Nu. Nu e asta. Trebuie să fie o butelcă, nu o sticlă obişnuită!  

-Să vă arăt şi butelca! 

-Da dar e colorată. Nu-mi place!

-Nici mie nu-mi plac toţi şefii mei dar îi suport, ştiţi? Sunt evitanţi, ezitanţi, devianţi, duşi cu pluta dar asta e! Am şi eu piticii mei, nu doar ei! Câteodată câte unul îmi mulţumeşte pentru eforturile depuse, mai dă un "bună ziua!" şi deja ziua e mai bună, îmi spun că raftul arată foarte bine şi atunci văd doar razele soarelui nu şi insolaţia produsă de el.

Se uită la mine lung. Cred că l-am convins. Ia o sticlă de Carolans.

-Îţi doresc să trăieşti mult şi bine! 

-Şi eu vă doresc acelaşi lucru dumneavoastră! Mai importantă e calitatea, nu uitaţi! 

-Eu am trăit cât trebuie, mi-am făcut toate socotelile!

-Şi le-aţi şi încheiat? 

-Mai contează?

-Nu contează, nu. Nu e totul competiţie. Cred că fiecare alege, în felul lui, dacă e praf de stele sau fir de nisip. Aşa se fac diferenţele. În ce alegem să fim.

După ce iar mustesc şi de înţelepciune şi de greşeli, înlocuind o dependenţă cu alta, un viciu cu altul, ascult şi-o poveste tristă care doar mă încarcă. Încerc să mă dezbar cu ea cu gândul la profiterolul pe care-l voi face astăzi. Pentru că n-am ciornă la viaţa asta. Doar originalul.

Acasă, princess mă întreabă dacă-i iau pepene.

-Îţi iau, cum să nu?

-Dar are gust de roz, mama?

 Nu ştiu, really. Are ceva gust. 

-Mama, sughit! Cine are grijă de mine dacă sughit? Că nu pot să merg asa la grădiniţă!

                                                                     

Foto: Alice

Timpul există...

...ca să nu se întâmple toate lucrurile deodată. Nu-mi amintesc cine a spus-o. Nu-i nimic. Ăsta să fie tot răul.

Timpul există şi să amintească unora, altora că nu au căderea de a judeca ce nu înţeleg, ce n-au trăit. Altfel bon voyage, ennui! Boredom is dead, long live the new boredom!

Îmi aminteşte energofagul şi cronofagul Facebook că n-am mai scris ceva de o vreme şi pagina lui Alice e pe hold. Şi va mai sta aşa o vreme fiindcă, uite, a venit luna mai, luna în care se întâmplă minunate şi extraordinare lucruri. Aerul miroase ameţitor, demenţial după ploaie în luna lui florar. Cât să-mi amintească cât de efemeri suntem. În comparaţie cu restul. Cu tot.

Munca rezonabilă şi de plăcere tot n-a omorât pe nimeni. Spre deosebire de plictiseală. Asta chiar omoară. Naşte monştri.

O tot cert pe princess că nu înţeleg( a se citi: nu sunt puţin atentă la ea, în limite rezonabile, ce o mai fi şi asta, rezonabil) ce vrea să facă, absorbită total de ce vreau eu să fac şi până la urmă îmi spune:

-Dar vreau să-ţi pun ceva moale la scaun, să nu te mai doară mereu spatele!

Apoi:

-Mama, părul tău negru nu e zâmbitor penntru că negrul nu zâmbeşte! Trebuie să ţi-l faci roşu!

Ia culorile, îmi cere coli, desenează iar haotic şi-mi zice triumfătoare :

-Mami, uite asta e vântul!  Vântul tău!

Îmi ia pixul din mână, mi-l dă pe al ei şi-mi mulţumeşte că sunt drăguţă.

-Cu plăcere, princess!

-Cu plăcere, mama mea dragă!

-Mama, uite ce ruj roşu frumos ai!

-Să ştii că mie nu-mi place aşa de mult fiindcă sunt brunetă! (ca să nu mi-l ceară)

-Dar nu eşti brunetă, mama, ai doar părul "bleac"! Iar eu sunt blondă! Mie îmi place!

Wild Target, 2010.  Atât.

Ploaie în luna lui florar. M-a udat până la piele. Love it. Live it. Leave it.

Licurici

În fiecare seară, Petru merge la bodega din capătul bulevardului Mihai Viteazul. În fiecare seară. Înainte de-a merge acasă, de la muncă. Munceşte în construcţii, se plăteşte bine deşi volumul de muncă este foarte mare. Are muşchii bine conturaţi  Petru deşi nu mai are toţi dinţii. Şi atunci nu prea zâmbeşte. Dar îi place să bea două, trei sute de grame din cea mai proastă băutură. Pe nemâncate, băutura îl ameţeşte imediat. Aşa, are curaj să se ducă acasă. Uneori, Alexandru, mezinul său, îl aşteaptă şi-l ia de mână, conducându-l spre casă.

-Hai, mă, tată, hai, că am teme de făcut!

-Taci, mă, în pizda mă-tii, vin acum! E acasă mă-ta?

-E acasă, tată, nu mai vorbi aşa!

Îl plezneşte pe ascuns, să nu-l vadă careva, a auzit el că acum e nasoală treaba cu cei care-şi bat copiii şi nu vrea să fie reclamat, să-i ia careva copiii, numai pentru ei munceşte. Cu nevastă-sa e altă treabă. Are el o bănuială, curva dracului, că-l înşală. Copilul îl trage mai departe de mână şi aşa, mort de beat, tot simte fineţea mâinii copilului. Se uită lung la el şi vede bine că nu-i seamănă deşi parcă ochii sunt ai lui. 

-Mă, tati, mă, copilul meu, mă ierţi, mă ierţi? Că iar am băut şi nu fac temele cu tine?

-Da, tati, te iert, hai acasă, nu mai vorbi!

Îi lasă mâna mică să cadă şi parcă adulmecă aerul cald al serii de iulie. I se pare că vede chiar şi licurici. Se miră, licurici în oraş? Îşi aduce aminte când era copil, la ţară, ce fericire era când venea seara şi licuricii invadau curtea casei părinteşti. Mâncau tocană de roşii cu pui şi cu mămăligă şi uneori beau lapte nefiert. Ce bun mai era! Dar taică-său se îmbăta, înjura toţi oamenii din sat, morţii şi dumnezeii fiecăruia, apoi scotea cureaua şi-i snopea în bătaie pe toţi din casă. Câteodată Petru reuşea să scape de furia tatălui şi ieşea în drum, implorând oamenii din sat să-i ajute, să-i scape de bătaie. Nu se băga nimeni, bătăile erau la ordinea zilei aproape în fiecare casă. Şi totuşi el mai spera să fie cineva care să-l scape de coşmar. Când şi-a dat seama că nu se va întâmpla niciodată asta, şi-a jurat că atunci  când va fi mare, nu va avea copii şi dacă va fi să-i aibă, nu le va face aşa ceva. Iată, are copii, se îmbată şi el la fel ca taică-său şi la fel îşi bate copiii. Ar vrea să se urască, să-şi poată spună singur stop, să nu mai facă tot ce-i face rău dar ceva îl opreşte. În fiecare dimineaţă, cu gura năclăită de alcool, îşi spune tare că-n ziua aceea n-o să mai bea, că după muncă se va duce direct acasă, să facă temele cu copiii, să stea cu nevasta,  bună, rea, cum o fi! Nu reuşeşte să-şi rescrie povestea în nicio zi. Cade-n genunchi dar atâta pagubă, nu mai e mult până acasă. Alunecă şi se loveşte la cap, trăgându-l după el şi pe copil. 

Probabil va urma.