Ce-a fost și ce n-a fost 2017

Anul pe picior de plecare, 2017, a fost un an al echilibrului. Precar. Al cunoașterilor și al necunoașterilor(de sine). Al pendulărilor între acestea două. Anul în care m-am apropiat cel mai mult de princess, poate și fiindcă se exprimă tot mai bine, mai clar. Iar eu am fost tot mai dispusă s-o aud, s-o ascult cu totul căci până acum(așa mi s-a părut) am fost concentrată exclusiv să fie sănătoasă, să aibă de toate și apoi mi-am dat seama că ea are nevoie mai mult ca orice să fiu lângă ea total, să ne conectăm la toate nivelele astfel încât să știe că sunt prezentă pentru ea chiar și când e la grădiniță iar eu la lucru. Departe(una de alta) dar împreună. Și poate de asta și postările legate de ea au avut cele mai multe citiri. Pentru că acolo am fost eu total și cei mai mulți s-au regăsit în povestea noastră de dragoste.
 
 A fost un an al întrebărilor. La multe n-am vrut să răspund. Ca și cum n-aș fi înțeles întrebarea. Am mai vrut s-o aud o dată și apoi am dat un răspuns total diferit. Căci adevăratele răspunsuri stau îngrămădite, amenințând să vină tăvălug peste mine. Dar nu. Le țin bine încuiate cu cheia. Apropo de chei, de două ori am aruncat cheile în dulapul de la lucru anul acesta și apoi am închis. Am fost nevoită să schimb iar sistemul de închidere. Nu înseamnă nimic întâmplarea. Doar că am fost cu capul în nori. Dar poate că sunt întâmplări în viața fiecăruia dintre noi, care, prin repetiție, ar trebui să ne învețe o lecție, poate că ar trebui să vedem ce am  închis cu cheia în dulap și vrem să rămână acolo. Scheletul acela din dulap. Sau putem să-l ignorăm.

N-a fost 2017  un an în care să reușesc să evit persoanele superficiale, misogine, vulgare, răuvoitoare, degrabă inventatoare de idile. M-am prefăcut că nu aud, că nu-i înțeleg, că nu-i văd pe acești oameni. Până când mi-am dat seama că important este răspunsul meu la ceea ce transmit ei. Modul în care mă afectează. Gândurile mele legate de ceea ce verbalizează. Dar dacă nu se pliază pe sistemul meu de valori nu înseamnă decât un singur lucru: sisteme de valori diferite. Desigur, o să-i ocolesc cât se poate de mult indiferent că la un moment dat mi s-a părut că ar avea o poveste interesantă de spus. Povestea lor, scenariul lor.
 

În 2017 am reușit să citesc mai mult ca-n anii precedenți, mai ales spre sfârșit de an. Legat de literatură, marea mea pasiune, mi s-a întipărit asta în minte: Păsările au aripi, oamenii au cărți. Nu știu cine a spus-o dar ce contează? Apoi am mai citit că unii oameni caută în cărți să uite iar alții să(se) găsească. M-am tot gândit : ce vreau eu să uit? Într-o zi nu m-am recunoscut, am trecut prin fața unui panou lucios și eram eu acolo, fără să-mi dau seama și m-am uitat lung încercând să-mi aduc aminte de unde o știu eu pe fata asta. Mi s-a mai întâmplat de două ori în viață ceva asemănător. Am trecut pe lângă două prietene bune și cu ochii-n ochii lor, nu le-am recunoscut. Asta după ani de stat împreună, de mâncat din aceeași farfurie, de împărțit aceeași bancă. Dar nu ele se schimbaseră, ci eu. Și atunci mai sar o dată din mine, sperând să nu mă mai găsească cuvintele, amintirile. Să trag cortina iar atunci când se va ridica, să se joace teatrul altora. Iar noi să ne trăim viața autentic dar departe. Să ne regăsim în vreo carte. Fericiți până la adânci bătrâneți.   

  

În 2017, într-o zi de octombrie, la supărare din aia balcanică, latină și cu ceva din dârzenia dacilor, i-am spus Andreuței că-mi vine să plec în lume.

 

 Răspunsul ei simplu m-a readus cu picioarele pe pământ:

 
 -Fără mine?                                        

Să aveți un an 2018 magic, plin de iubire( mai ales de sine fiindcă de la ea pleacă toate), cu împliniri, cu bucurii, zâmbete si recunoștință!

 
  

Un băiat numit Crăciun

Nici că puteam să citesc carte mai frumoasă acum, înainte de Crăciun. Scrisă de Matt Haig,  născut în 1975, în Marea Britanie, se citește rapid, cu sufletul la gură. Numai și numai dacă mai ai ceva de copil în tine, dacă mai crezi în puterea basmelor și în posibilitatea îndeplinirii viselor. I-am povestit deja Andreuței din ea, sper s-o citească și ea cât de curând. Am încercat să-i mai spun cuiva despre magia acestei cărți și mi-a spus : 

-Cine mai crede în basme? 

-Eu mai cred. 

Cartea începe așa : Imposibil.

                                O veche înjurătură din limba elfă.

Nu uitați partea asta cu descrierea imposibilului. 

Din primele pagini aflăm despre un băiețel numit Nikolas, fiul unui tăietor de lemne, Joel. Nikolas este un copil fericit. Sau care crede în fericire căci "uneori să fii fericit e o treabă destul de complicată". Nikolas n-a primit în toată viața lui decât două cadouri: o sanie de lemn și o păpușă cioplită dintr-un nap și avea o viață grea dar se descurcă așa cum numai copiii știu s-o facă. Fiindcă ei știu să trăiască prezentul așa cum adulții nu mai știu s-o facă. 

Mama lui Nikolas a murit așa că Joel îl crește singur pe cel mic, făcând tot posibilul să-i fie bine și când i se oferă posibilitatea de-a pleca să caute satul elfilor, cu încă șase bărbați, cu promisiunea de-a primi mulți bani dacă vor aduce dovezi că elfii există, nu ezită să-l lase pe Nikolas cu oribila lui soră, spunându-i că se va întoarce. 

Nikolas este obligat de mătușa să doarmă afară și într-o zi, aceasta îi răpește singura bucurie pe care o mai avea, făcându-i ciorbă din păpușa de nap și, nespunându-i ce este, îl obligă s-o mănânce. 

De aici încep aventurile lui Nikolas căci pleacă de acasă spre Polul Nord, să-și găsească tatăl și elfii, străduindu-se din greu să creadă și-n una, și-n alta. Cu el merge și Miika, șoricelul din casă, veșnic amușinând după brânză. Ca într-o poveste, Nikolas călătorește zile și nopți de-a rândul, mâncând ciuperci și fructe de pădure, bând apă rece, proaspătă și cântând cântece de Crăciun deși nu erau deloc în preajma Crăciunului. Într-un sat întâlnește o bătrână căreia îi spune că-și caută tatăl, pe Joel, cel care poartă o căciulă roșie și se îndrepta spre Polul Nord împreună cu alți șase bărbați. Bătrâna îi spune că cei șapte bărbați au trecut pe acolo dar cei care merg spre Nord nu se întorc niciodată. Tot ca într-o poveste de când eram noi mici, Nikolas vrea să-i dea bătrânei ceva  și îi dă niște fructe de pădure căci nu avea altceva iar această îi da șalul ei călduros, mulțumindu-i că este un băiat bun. 

Când simte că nu mai poate, că a ajuns la capătul puterilor, cu picioarele bășici, Nikolas întâlnește un ren mare și feroce. Un ren care șchiopăta însă pentru că avea o săgeată înfiptă într-un picior. Nikolas îi scoate săgeata din picior și-și face un prieten pe viață. Renul, botezat Blitzen, se oferă să-i ducă el pe Nikolas și pe Miika la Polul Nord. 

"Când urci întruna pe un munte, în cele din urmă ajungi în vârf. Așa stau lucrurile cu munții. Oricât de mari ar fi, întotdeauna există un vârf. Chiar dacă durează toată ziua și apoi toată noaptea, de obicei ajungi acolo dacă te gândești neîncetat la faptul că există un vârf". 

Nikolas și prietenii lui ajung în satul elfilor mai mult morți decât vii și aceștia îi salvează deși noile lor reguli interziceau bunătatea față de oameni, troli sau spiriduși...Nikolas află că tatăl lui nu îi spusese chiar tot adevărul dar făcuse asta doar ca să-i fie lui mai bine și apoi face ceva uimitor tocmai ca Nikolas să nu rămână cu impresia că tatăl lui n-a fost un om bun ci, ca orice părinte, a făcut ceea ce a crezut el mai bine. Încet-încet, rămas cu elfii, Nikolas află că "cea mai ușoară cale să-i faci pe alții fericiți este să fii tu însuți fericit, sau măcar să te porți de parcă ai fi" și devine Moș Crăciun, cel care oferă daruri copiilor, bucurie și speranță.

Iar Spiridușa Adevărului, altă ființă magică întâlnită în satul elfilor, (puțin)îndrăgostită de el, îi spune așa: "unele ființe le admiră pe altele nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce ar putea deveni(...)elfii văd în tine ceva special". Acum Nikolas simte "senzația de magie, speranță și bunătate, cea mai plăcută din lume" și că "o imposibilitate este doar o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o". 

                                                        

Țăcăneală de decembrie

Aș vrea să spun că-i înțeleg pe oameni luna asta. Dar nu reușesc să privesc cu ochi îngăduitori toată alergătura după bomboane de pom, șampanie, vinuri, siropuri, sucuri, apă, esențe, jucării, cărți, iaurturi, margarină, mezeluri, bere, brânzeturi, măsline, migdale, caju, soia, uleiuri, faină, zahăr, brazi, tot felul de accesorii, haine, avocado, indispensabili, lapte praf, bluze cu paiete, șosete...După spray-uri cu aromă de brad, da!
-Și să fie cu același ambalaj de anul trecut, dacă se poate! (ce face ambalajul aici?)
-V-aș ajuta bucuroasă dar nu știu despre ce vorbiți, va ajută sigur un angajat al magazinului dacă spuneți că l-ați luat tot de aici!

Nu știu ce-i mână pe oameni să cumpere așa, nebunește. Ca și cum ar fi sfârșitul lumii, nu o sărbătoare a celebrării dragostei. În loc de asta, celebrează frica. Frica de-a rămâne fără mâncare, fără băutură, fără cadouri, fără ceva pe masă în caz că vine cineva neanuntat sau că mănâncă un musafir prea mult, și porțiile celorlalți. O să fie iar pline spitatele. De la atâta lăcomie. Și-a murit și regele. Justiția o ia razna, se dezechilibrează din nou balanța dreptății, zeița e plecată și ea la cumpărături, nu mai e oarbă. E cu ochii larg deschiși, părtinitoare.

E clar o lună grea. După lucru, stau cu o carte în mână, cu gândurile departe. Princess mă întreabă la ce mă gândesc.
-Nu știu ce să mai fac de mâncare!
-Le-ai făcut pe toate, mami?!?
Sper că și eu la 5 ani aveam toate vorbele cu mine pentru că acum, la aproape 38, încă nu le am, nu știu toate cuvintele iar pe cele pe care le știu, le ignor. Sau mi le spun doar mie. Sau una gândesc și alta spun. Sau spun doar nimicuri, ca să nu se cunoască. Nu sunt toți pregătiți să audă adevărurile(mele) și nici nu cred că(mă)ajută.

Sinceritate:
Merg cu princess la plimbare și pe lângă noi trece o doamnă în vârstă, cu fața roșie. Poate de frig, poate o alergie.
-Mama, baba aceea avea fața plină de bube!
-Andreea, e urât să spui așa ceva!
-Domnița aceea avea fața plină de bube!
-Andreuța, nu trebuie să spui cu voce tare tot ce te nedumerește la oameni!
-Atunci o să zic pe furiș!
-Trebuie să spui încet, să aud doar eu și să întrebi dacă ești curioasă sau nelămurită de ceva!
-Mama, uite, îți zic foarteee, foarteee încet: Baba aia avea bube pe față! De ce, mami? E suficient de încet???

Mi-am mai luat o carte, că tot sunt îndrăgostită. De stilul Anei Barton. Țăcăneala asta cu cărțile. Nu-i doar de decembrie, e de multă vreme.

Femeile lui B.

Charles Bukowski, scriitor american(1920-1994) își începe romanul "Femei"(editura Polirom, 2012) cu vorbele protagonistului cărții, Henry Chinasky, alter ego al scriitorului : "Mulți bărbați cumsecade au fost lăsați pe drumuri de o femeie." Bieții bărbați! 

Romanul abundă în scene de sex, care scene, pe alocuri, ar face-o invidioasă  pe E.L.James(autoarea Umbrelor lui Grey). Scuzați-mi comparația, nu dați cu pietre. 

Sunt atâtea femei în viața lui Henry Chinasky încât la un moment dat te întrebi ce văd la el, bătrân, urât, alcoolic, burtos, dependent de pariuri și de diverse artificii care să-i umple golul interior. Probabil și ele încearcă să repare tot felul de relații disfuncționale, culcându-se cu un scriitor care scrie despre femei, despre dragoste. Să obțină răspunsuri. 

Scrisul este pentru Henry un fel de vomă intelectuală, scrie mult după ce bea, scrie mult după ce se desparte de câte o femeie pe care crede că a iubit-o. Cum e Lydia, de care se tot desparte, ea e gata să-l calce cu mașina, se bate cu alte femei pentru așa-zisa dragoste a lui Henry(căci dragostea nu e posesivitate, cum crede ea) și care îi găsește singură scuze, iertându-i legăturile pasagere: "Mereu e din cauza băuturii." 

Când eram gata să abandonez cartea, Lydia îl întreabă pe Henry:

-De ce nu poți să fii politicos cu lumea? 

-De teamă, răspunde el. Și uite așa, m-am uitat cu alți ochi la Henry și-am mai dat o șansă romanului. După Lydia, urmează Dee Dee, apoi Nicole de care spune : "era doar așa, ca să am ceva de făcut." Însă adevărul este altă teamă de-a lui pe care și-o mărturisește dureros : "Având legături cu tinere, speram oare că n-o să îmbătrânesc, că n-o să mă simt bătrân?"

O întâlnește pe Mindy pentru care nu simte absolut nimic, o relație care în termeni juridici ar fi descrisă prin nepotrivire de caracter. Se împacă cu Lydia și pleacă să-și petreacă câteva zile cu ea și surorile ei, cu cortul. Se pierde în pădure iar când într-un final se regăsește cu Lydia, cuprins de panică, îi spune: 

-Sunt mai mult sau mai puțin un căcat ratat, plin de stropi, care n-are nimic de oferit. 

-Dumnezeule, a zis ea, crezi că nu știu asta?

Asadar știu amândoi că relația lor este una bazată pe atașamente  dar continuă în același ritm. 

Alte femei atrase de el din cauza poeziilor pe care le scrie sunt Joanna Dover, Laura(pe care el o numește Katherine), două nemțoaice, Cassie, Debra, Tessie, Sara, Iris, Tanya etc. Face sex cu toate, descrie amănunțit actul sexual, într-un limbaj plastic, deloc metaforic. E de-a dreptul ironic(sau nu?) când sora Lydiei, cu pretenții de scriitoare, îi citește dintr-o carte de-a ei iar el se gândește că ea greșește fatal când presupune că cititorul e la fel de fascinat ca și ea de propria-i viață. Ca să vezi, drăcie! 

Ocazional, între femei, pariuri, alcool și descrierea celor mai simple obiceiuri igienice, Henry se analizează dar știe că nici această analiză nu-i vindecă rănile interioare. Iar întâlnirile cu cititorii le numește "chestii tâmpite, să zbori prin toată țara și să-i sâcâi pe alții cu un pahar în mână."

Asa, ratat, tot își dă seama că "puteai fi considerat sănătos numai dacă trăiai într-un anume fel" iar el voia doar "un spațiu moale, cețos, în care să trăiască și să fie lăsat în pace."

Cu alte cuvinte, spune și el ce-a spus Octavian Paler : "Oamenii trebuie să găsească ceva de făcut în timp ce așteaptă să moară. Presupun că e bine că poți să faci o alegere."  E înțelept. Plin de dependențe dar înțelept. Și are și simțul umorului : "Niciodată nu-mi etalez vulgaritatea. Aștept să se manifeste spontan." Iar de sărbători, că tot suntem in plină nebunie, zice așa : "toată lumea era rătăcită, pe jumătate țicnită, speriată."

Nu rezonez cu Henry poate tocmai fiindcă am și eu dependențele mele. Iar adevărurile proprii sunt mereu greu de suportat, le vedem mai bine și le înțelegem(sau nu) pe ale altora. Bucowski spune că tot romanul este pură ficțiune.

Am achiziționat cartea acum câteva zile, de pe elefant. 

                                                 

Blue November

Vorbeam ieri cu cineva despre teama care mă cuprinde atunci când trebuie să încasez bani, teama că aș putea greși cu ceva. Și am în acest sens niște amintiri care stau încă acolo, fără să le găsesc închiderea, rezolvarea. 

Sunt eu, în 1987 sau poate '88 și mama mă trimite la o tutungerie să cumpăr șampon. Acum încerc să-mi dau seama de ce la tutungerie se găseau și șampoane, probabil era un fel de butic universal, cu de toate, mai puțin lapte, carne, pâine sau ouă căci astea se găseau la magazinele la care stăteam la coadă de la 4 dimineața. Când îmi aduc aminte de aceste cozi, de curentul pe care-l primeam cu porția, de  apa pe care trebuia s-o păstrăm în cadă, în ce miri ce oale și sticle, mă mir oarecum că sunt oameni care-și doresc revenirea acelor vremuri. Dar deviez de la subiect. Mama îmi dă o hârtie de 100 de lei și-mi spune să iau ce șampon vreau cu excepția unuia într-un tub albastru. Mi-a spus acest lucru de vreo trei ori. Ajung la magazin, îi întind vânzătorului hârtia albastră(eu așa o țin minte, albastră, cine-mi poate spune cum era?), mă uit peste rafturile de produse și cer fix, fix, șamponul albastru. Costă 9 lei, omul îmi dă șamponul și rest fix, fix 100 de lei dar eu nu-mi dau seama de acest lucru. Mă duc acasă la mama. Ea mă ceartă că n-am înțeles și am luat acel șampon, eu sunt îngrozită, îmi aduc aminte perfect acea teamă, o simt încă în tot corpul. Și au trecut 30 de ani de atunci. Nu știu cum s-a rezolvat cu restul dat greșit de vânzător și în urma căruia aveam un șampon gratis dar de proastă calitate. Dilemă. 

Peste ani, în 2008, în plină criză economică la noi, cineva mă recomandă să lucrez la un...un patron din Vâlcea. Abilitățile de reprezentant și coordonator erau un plus. Dar problema era că îmi era atât de teamă de acest individ că mă apuca tremuratul numai când îl vedeam. Probabil și el simțea că îmi este frică de el pentru că era cu atât mai rece și mai dușmănos. Niciodată nu mi-a fost atât de frică de un om. Eu înțeleg că un patron trebuie să-și conducă afacerea cu braț de fier dar n-am înțeles de ce s-a apucat să urle la mine din senin că el se trezește la 4 dimineața pentru bunul mers al afacerilor sale : Tu știi, în pula mea, că eu mă trezesc la patru să mă ocup de afaceri, de oamenii care lucrează în magazinele mele? Așa mi-a spus. Nu știam, nu. De frica lui, rasturnasem ceva prin depozit, tremuram toată și-mi reproșa că produsele nu erau aranjate la milimetru, că sunt clienți care ar putea observa asta și ar pleca în altă parte. Poate plecau în altă parte fiindcă acolo și-o cămașă din așa-zisul bumbac bio(care se calcă la sfântul așteaptă) costa peste 500 de lei.  Am stricat și ceva la casa de marcat. După discuția asta, mi-am luat lucrurile și-am plecat acasă, ză patronul lui pește era atât de nervos când i-am spus că nu mai vin că a închis magazinul și nu mai nimerea nici parola la alarmă iar când i-am spus-o eu, s-a abținut din greu să nu mă pocnească, mâna dreaptă i-a zburat înspre mine dar s-a oprit în ultimul moment. Încă țin minte apusul greu, răceala acelui noiembrie trist, dureros, când m-am simțit depășită de situație. Nu puteam nici să plâng, să mă eliberez. #metoo

Noiembrie 2017. Princess e răcită, merg la farmacie să-i iau medicamentele de pe rețetă. Farmacista e foarte tânără, e nouă. Îi simt panica din voce și din gesturi, ca o gheară rece, invizibilă, care i se plimbă pe corp. Princess stă liniștită pe un  scaun, eu mă uit în ochii farmacistei, încercând să-i inspir încredere, nu mă grăbesc, nu-i nicio problemă. Îi dau 100 de lei pentru o cutie de vitamine care costă 9 lei. Nu e bine, nu știe cât să-mi dea rest. Se scuză că nu are mărunt deși observasem că erau bani în casă. Pleacă și știu că o să vină cu mai puțini bani. Îmi numără 81 de lei, cu mâinile tremurânde. Mi-e milă de ea, așa tremuram și eu deși n-am greșit niciodată. Îi spun că nu mi-a dat restul corect și îi arăt banii. De abia atunci se lămurește că mai trebuiau 10 lei, răsuflă ușurată, nu-mi mulțumește. Îmi mai dă 10 lei și eu plec acasă. În farmacie e plin de oameni bolnavi. 

A mai fost acest noiembrie despre oameni care m-au înjurat în mesaje private, despre oameni care s-au plâns că îi strânge verigheta, cu o femeie care m-a întrebat dacă biscuiții din fața ei sunt cu fructe de pădure. Eu eram cocoțată pe scară, căutam un produs care nu se lăsa găsit. I-am spus că sunt cu fructe de pădure după care mi-a spus că știa asta, scria și pe etichetă dar nu putea pierde ocazia de-a se băga în seamă cu mine, că m-a văzut acolo sus pe scară, așa frumoasă. Nici n-am râs fiindcă a venit lângă mine să batem palma după care a plecat, fâstâcită. S-a întors jumătate de minut mai târziu să mă întrebe unde găsește detergentul de vase pentru că după el intrase în magazin și s-a zăpăcit. 

Ma întrebam în acest noiembrie ce facem cu durerile care au prins coajă dar nu s-au vindecat? Le lăsăm așa, acoperite de coajă și ne amăgim cu afirmații pozitive dar în care nu credem sau facem cumva să le vindecăm, fie vorbind despre ele, fie răstălmăcindu-le ? Cred că afirmațiile pozitive au efect dar contează să avem rădăcini adânci în noi, un eșafodaj suficient de puternic să țină totul. Acceptarea deplină a sinelui ar fi soluția dar uite că sunt amintiri peste care nu se așterne praful, evenimente, relații și oameni care n-au devenit parte din ieri, cărora nu le-am găsit sensuri, depărtări și îndepărtări. 

Noiembrie.

Foto : Târgul de Crăciun din Sibiu

Cum raspunzi unei întrebări?

Și nu o întrebare oarecare ci întrebarea aia care ne trece tuturor prin minte de când suntem ocoși proprietari de cont de Facebook: de ce în plm mai scos?

Așa m-a întrebat pe mine, bunăoară, un nene tinerel, bătu-l-ar vina, genul plin de mușchi care-și face selfie la volan. Sărind peste evidentele greșeli gramaticale care mi-au zgâriat retina, o să-i răspund așa, în dulcele glas moldovenesc: Ca să te mieri tu, Zaharie(stai calm, nu ți-am reținut  numele, e o replică din Amintiri din copilărie). Am vrut să-i răspund direct, frumos, civilizat, să nu ne știe nimeni dar și-a dezactivat puțin contul. Totul e și mai bine, o să citească aici de ce. După ce i-am acceptat cererea de prietenie, am primit de la ipochimenul(nu e jignire, să știi!) veșnica întrebare : cf? N-aș fi vrut să-i răspund că uite, una-alta, mă trezesc dimineața devreme, pe la 5, am o vârstă, asta e, mă pregătesc să merg la lucru, nu-mi place chestia dar merg mai departe, îmi fac o cafea, mănânc ceva pe fugă, să nu beau cafeaua pe stomacul gol, mă doare spatele tare-tare, mă doare de ceva vreme dar îl ignor, se trezește fie-mea, o pregătesc de grădiniță, ne târguim cu ce se îmbracă, cu ce se încalță, ce mănâncă, ce nu mănâncă, ce picături îi dau, dacă îi prind părul într-o codiță sau în două, câteodată ne mai și certăm că ar vrea să se rujeze și eu n-o las, eu îmi dau cu puțin parfum, ea se supără și când intru în baie, se dă și ea cu parfum, a crescut și ajunge singură la tot ce vrea. Coborâm scările, sunt multe, să știi, ce părere ai despre treaba asta, mă întreabă princess de ce nu stăm la etajul unu sau doi și-mi trece prin minte să ne mutăm la casă, să nu mai urcăm și coborâm atâtea trepte, există însă și o parte bună, sunt tineri care respiră greu încă de când ajung la etajul trei iar noi după atâția ani de când urcăm aceste trepte, nu mai simțim nicio oboseală și respirăm egal, frumos, liniștit. În general, o duc pe fie-mea în brațe până la grădiniță, mi-e greu uneori dar când își apropie obrăjorii de fața mea și se uită în ochii mei, uit de orice durere de spate. Să-ți mai spun ce fac? Mă gândesc, în ciuda faptului că sunt blondă, că asta înseamnă"cf". Să-ți spun mai departe. Că și tu m-ai  întrebat de mai multe ori. Și nu ți-am răspuns fiindcă bănuiam că o să mă înjuri. Ai făcut-o dar nu mă deranjează, asta spune ceva strict despre tine, nu despre mine. Bănuiesc că atunci când părinții tăi voiau să-ți spună cât însemni pentru ei, ți-o spuneau înjurându-te de una, de alta, de morți, de dumnezei etc. Reiau: o duc la grădiniță, mă despart greu de ea, mă îndrept spre serviciu, străzile sunt praf peste tot și după ploaie și zăpadă, nu mai sunt praf, sunt doar noroi. Mai bate și vântul. Idilic, nu? Hai că știu că e plictisitor. Dar tu mi-ai cerut prietenia, tu m-ai întrebat ce fac. Acum acceptă. Nu-ți place, șterge contul. Te-ai enervat că te-am scos din lista înaintea ta. Am mai scos pe câte cineva din lista de prieteni, am fost și eu scoasă din lista altora. Câteodată doare, știu cum e. Dar întotdeauna mă întreb: ce-am făcut eu să mă scoată omul ăla din lista de prieteni? Uneori îmi răspund, alteori nu. Întotdeauna țin minte că Facebook-ul are fix valoarea pe care i-o dau eu. Întâmplător sau nu, am ajuns la spital zilele astea. În fața mea, în dimineața rece, cu un vânt care aducea stropi de ploaie chiar și în sala aceea sau poate doar mi se părea mie, cu oameni care-și rezolvau problemele la telefon, a murit un om. A murit. Și-a mers pe picioarele lui până la spital. Crezi tu că pentru cineva din lista lui de Facebook conta asta? Știau oare "prietenii" de acolo? Îi durea? Îl puteau ajuta? I-au fost aproape? Știi și tu răspunsul. Facebook-ul e nul ca și etalon al prieteniei. Așa că de ce să te superi pe mine că te-am scos din listă? Să vezi ce m-a durut pe mine când am cerut ajutor și nu l-am primit. Vezi ce plictisitoare sunt? Ce să vorbești cu mine? 

M-a mai întrebat tinerelul asta dacă nu mă uit în oglindă. Ba da, mă uit. Dar ce să fac, tot așa sunt, nu mă schimb. Însă de ce mi-a trimis cerere de prietenie dacă sunt așa de urâtă? Doar ca să mă întrebe ce fac, ce fac, ce fac? Nu mă dau rotundă, că mi-a reproșat și asta. Sunt pe alocuri rotundă. Dar vorba lui frate-meu mai mic, rotundul nu e tot o formă? 

Am vrut să-i urez sărbători frumoase și liniștite dar singurul răspuns de la Facebook a fost : undefined. Cred că are noroc. Ar fi crezut că sunt ironică.

Arta compromisului

Nu sunt o mare admiratoare a literaturii-frescă a societății române de după revoluția din 1989 pentru că prea am trăit acele timpuri. Prea încă simțim cu toții efectele comunismului și ale așa-zisei democrații ulterioare, politicienii de după revoluție au acum acoliți care duc mai departe "lupta"lor. Iar noi, românii de rând, suportăm. Câteodată ne mai ridicăm, mai plănuim o revoluție(de parcă aia ar fi fost a noastră, vax, cei morți au fost doar carne de tun, nimic nou în istoria românilor, nu?), mai #rezistăm. 

"Arta compromisului" de Ileana Vulpescu, roman apărut în 2009, mi-a lăsat, așa , un sentiment de sfârșit de lume. Dar nu mă ține mult. Nu e doar o carte, sunt niște povești atât de reale ale unor oameni care parcă trăiesc lângă noi, poate părinții, poate bunicii. Poate citim despre viața unor rude îndepărtate, foști securiști sau pupincuriști de pe vremea lui Ceaușescu. Toți am avut și din ăștia pe lângă noi. Iar acum pupă în fund actualii politicieni și oameni influenți, de la toate nivelurile clasei sociale. C-așa-i în Românica. Un compromis total.

Îmi seamănă stilul doamnei Ileana Vulpescu, pe alocuri, cu al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, fără umorul și ironia acesteia din urmă. Dar asta e altă discuție. 

Dialogurile personajelor mi  s-au părut, uneori, ușor forțate, simt că oamenii, în realitate, nu și-ar adresa unii altora asemenea întrebări. Însă viața bate uneori toate cărțile din lume. Spune autoarea:  Mintea și sufletul nu merg uneori pe aceeași potecă. Mai spune ceva!

Fara să povestesc efectiv romanul, să nu-i stric din farmec, în caz că cineva ar vrea să-l citească sau să-l dăruiască cu ocazia sărbătorilor care se apropie, o să las aici câteva vorbe meșteșugite, legate de viață, oameni, politică, dragoste, timp, moarte:

Era bine să ai cât mai multă lume la mână, dar, ideal, să nu te aibă nimeni la mână. 

Ce nu vrei să se știe, nu spui nimănui. Nici despre noi nu știm mare lucru. Iar când aflăm e prea târziu.

Sa nu-ți povestești viața, să nu dai sfaturi, să nu te vaiți =asigurarea unei bătrâneți frumoase.

Fiindca omului îi este greu să accepte efectele istoriei ca semn al implacabilei treceri a timpului și a ireversibilității lui.

Ce știm noi despre alții? Doar ce-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. 

Ca la orice ruptură, își asumase amărăciunea proprie și amărăciunea pe care-o lăsa în urmă...

Spunând în acest scop tot felul de lucruri alăturea cu drumul. 

Până să ai un lucru, ți-închipui că o să-ți aducă cine știe ce ce fericire; pe urmă, când e-al tău, devine un obiect de inventar și-atâta tot. 

Numai că eu când am să ruginesc de rugina finală, n-am să mai învii în nicio primăvară.

Izvoarele iubirii îi secară(cred că atunci îmbătrânești, când nu mai iubești și nu mai ești nici curios, nici vesel).

Din înțelepciunea populară:  "Dragostele ăle mici/ Priponite-s de uluci/ Dragostele ăle marii/ Țin la drumuri ca tâlharii".

Politica funcționează potrivit serviciilor secrete: nimeni nu spune nimănui tot ce știe, fiecare-și păstrează măcar un as în mânecă, pentru cazul când cineva ar vrea să-l dea-n gât.

Oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun și stăpânii celor nerostite.

Pe noi dezbinarea ne va desființa, nu străinii. 

100 de zile de recunoștință

Am preluat ideea celor 100 de zile de recunoștință de la Cristina Oțel într-o perioadă în care mă luptam să văd părțile bune la serviciu. După ce-am citit un articol legat de exercițiul practicării recunoștinței zilnice, am dat de postarea Cristinei, apoi de diverse discursuri la conferințe TEDx, de cărți pe această temă și tot așa. Se înlănțuiau toate, într-o frumoasă coincidență dar eu nu practicam exercițiul. Nu eram pregătită, mă înverșunam să remarc numai răul de la lucru și dintr-una-n alta, nu mai suportam aproape nimic. Îmi mențineam viciul. Viciile.

Până pe 30 iulie. Când am vrut să văd dacă pot să fac asta, să mă aplec doar asupra celor bune din viața mea.  Simțeam că nu va fi ușor. N-a fost. Dar până la urmă e o nebunie să crezi că făcând același lucru în mod repetat vei obține alte rezultate(Albert Einstein a spus-o). Practicam des nerecunoștința deși nu părea, de ce să nu fi schimbat ceva?

Recitind părți din ceea ce a fost practic un fel de jurnal al ultimelor 100 de zile, mi-am dat seama că au fost oameni cărora le-am fost și le sunt recunoscătoare fără să-i fi menționat vreodată. Oameni cu care lucrez, oameni care-mi sunt superiori. Sunt cărți pe care le voi menționa la sfârșitul postării care m-au ajutat foarte mult. Nu mă uit deloc la televizor, sunt recunoscătoare și pentru asta. Am văzut două filme care mi-au plăcut, unul ușurel dar cu replici savuroase(nu cred că trebuie să vedem numai filme psihologice care să ne pună pe gânduri, cred că e necesar să ne facă mai buni, mai veseli dar asta e altă discuție)iar celălalt a fost ultima parte din Pirații din Caraibe. Și de câteva ori am văzut Kung Fu Panda, cam asta e tot ce văd la televizor. 

Rezum ce am scris în agenda celor 100 de zile de recunoștință, agendă care stătea degeaba și astfel devenind folositoare, motiv de recunoștință, de asemenea :

-zilele cu soare, cu mult soare, cu apusuri năucitor de frumoase, cu lună plină, cu soarele prezent pe cer în același timp cu luna dar niciodată aproape, zilele cu valurile marii spărgându-se de mal, îmbrățișându-ne trupurile(am scris asta, pe 16 august: Doamne, cât îmi plac valurile astea uriașe care se sparg de mal și fac ditamai liniștea).

-zilele în care m-am întâlnit cu frații mei, cu sora mea, cu nepotul și cumnații mei, cu cumnatele mele, zilele în care am râs cu lacrimi și am stat împreună de dimineață până seara.

-adevarurile alea crunte care m-au apropiat de mine și mi-au deschis ochii în privința unor oameni, a nejudecării și necondamnării nimănui căci dacă primul meu gând legat de ei era de iubire  sau de bucurie, de recunoștință, de drag sau doar de indiferență, înseamnă că nu eram pierdută de tot în practica nerecunoștinței.

-aprecierea clipei, a momentului prezent, a răbdării pe care i-o tot ceream fetiței mele fără s-o ofer la rândul meu atunci, aprecierea viselor care făceau să pară totul atât de real, atât de posibil deși câteodată există și imposibil, îmbrățișările mării, Andreuței și lui B. în cea mai grea zi de la mare, glumele cu fanteziile.

-recunoștința pentru tot felul de lucruri mărunte: cafeaua, simplă sau cu lapte, cu frișcă sau cu ciocolată, tocănița de mânătărci, omleta mamei, somnul de la prânz, porumbul copt pe jar, napolitanele(acele napolitane!), ziua petrecută cu Bodi, urcatul în pomi, fericirea simplă de-a ajunge în vârful dealului(acel deal!) și mirarea lui princess acolo: Doamne, dar ce departe suntem!, ploaia în ropote pe acoperișul casei.

-relaxarea oferită de literatură, am început din nou să citesc mult, ca în vremurile bune și-am lăsat scrisul fără ca această despărțire să mă lase cu neîmpliniri. Când va fi timpul, voi fi acolo, dacă îmi voi mai dori.

-întâlnirea cu sora mea, timpul magic petrecut cu ea, sentimentul acela de neegalat că simte ca mine, că vorbim aceeași dragoste, că suntem legate pe viață. Aceleași sentimente ca și pentru frații mei. Dacă nici magia asta nu mai e iubire, atunci nu știu ce e iubirea. 

-liniștea oferită de toamnă, de un refuz care s-a dovedit a fi o oportunitate, planificarea vizitei în Grecia, împăcările, bucuriile, durerile pe care le ținem în noi și le dăm o altă formă, un alt conținut, un nou înțeles(Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi, a spus Tudor Arghezi, nominalizat la premiul Nobel pentru literatură în 1965). 

-vindecări și împăcări venite din faptul că într-o zi am auzit niște cuvinte urâte despre mine dar am ales să le ignor, să ignor. N-am timp de așa ceva.

-motivul primordial de recunoștință: iubirea pentru fetița mea, iubirea ei pentru mine. 

Și multe, multe altele. Au fost zile cu doua-trei motive de recunoștință sau chiar 5. Zile în care a fost greu. Cu un singur motiv. Dar a fost acolo. Am fost acolo. 

Mai practică cineva recunoștința? 😍

Inspirație :  Cristina Oțel, Ioana Chicet-Macoveiciuc(îi sunt recunoscătoare pentru publicarea unor articole pe blogul ei), David Steindl, Andreea, Simona Tache.

Cărți : Puterea prezentului-Eckhart Tolle, Călugărul care si-a vândut Ferrari-ul-Robin Sharma, Până când mă voi vindeca de tine-Corina Ozon, Emoțiile-Osho, Poftă de ciocolată-Care Santos, Pescăruşul Jonathan Livingston - Richard Bach.

Regăsiri de octombrie

A avut şi acest octombrie partea lui de a fost cum n-a mai fost, cu momente şi oameni atât de schimbători, atât de oameni, atât de supuşi timpurilor, nu clipei. Şi n-au căzut toate frunzele, pe Valea Oltului sunt încă păduri verzi, de-un verde care-ţi ia ochii în puzderia de frumuseţi ruginii, arămii, galbene şi roşii. Asta era duminica trecută. Apoi a venit toamna. Iar de două zile a venit iarna. Pe neaşteptate.                   

 A avut octombrie partea lui de comparaţii. Urât obicei acesta, să tot compari vremea, vremurile, de pe un an pe altul. Nu obosim să ne măsurăm forţele, salariile, fericirile, dimensiunile, porţiile de...orice. Punctele de suspensie. Dar nici o comparaţie n-a făcut vreodată fericit pe nimeni. Doar dacă te-ai ridicat şi ai devenit mai bun, mai îngăduitor, mai tolerant, mai atent la ceilalţi, la ce simt, la ce fac ei înşişi pentru a deveni mai buni.


A fost un octombrie în care concentrarea dedicată unui singur proiect a fost înlocuită de altceva.  N-a mai fost concentrare, a fost doar iubire. Căci am simţit că doar asta (mă)salvează. Şi ca să vezi, aşa a şi fost. Nu e uşor să schimbi obiceiuri de ani dar uneori e nevoie de doar 21 de zile să(te)înveţi ceva nou. Nu accidental. Până şi în desenele preferate de acum ale prinţesei, Kung Fu Panda, se spune că nu există accidente şi totul este să crezi, să ai încredere în ceea ce poţi să faci, în ceea ce eşti. Oamenii nu vor înceta să-ţi spună că nu poţi, că nu este posibil, că dacă nu e pe tiparul minţii lor înseamnă că nu există, că nu se poate face.Tu mergi pe drumul tău. 

A fost un octombrie în care vorba asta "ceea ce condamni, vei deveni" mi-a revenit cumva obsesiv în minte. Tot observându-i pe ceilalţi condamnând şi devenind la rândul lor chiar asta, mi-am dat seama că am făcut la fel, condamnându-i...condamnând. Când mult mai simlu ar fi să nu ţii lumânarea nimănui. Dacă tot te lauzi că n-o ţii. Dar asta e altă discuţie.

A fost un octombrie al regăsirilor, al iubirilor de poveste. Cu a fost odată. Ca niciodată.

Despre dragoste

Cât s-o mai fi vorbit de dragoste până acum!  Dragostea, sub toate formele ei. Dragostea aia mare, care te înalţă şi care ridică munţii din loc. Exact ca şi credinţa.

 Astăzi vorbesc despre dragostea pentru copilul meu. Iar. Căci nu mă mai satur, din nou, să mă pierd în strălucirea şi magia ochilor ei. Nici ea nu se mai satură s-o ţin în braţe. Chiar mi-am făcut griji, de ce tot vrea în braţe de atâtea ori? Atât de mult am ţinut-o în braţe de când am născut-o încât la 4 ani încă mergea mai tot timpul cuibărită în sufletul meu. Nu-mi părea rău dar mă mai durea spatele, deh! Om şi eu, ca toţi oamenii. Iar ea creşte tot mai mult, tot mai repede. Şi eu preocupată să fiu mamă bună, nu perfectă, dar bună. Dar a venit o zi grozavă în acest octombrie, după o discuţie cu cineva care mi-a zis că va veni şi vremea când o să mă relaxez, când n-o s-o mai cocoloşesc atât de tare. O zi grozavă pentru că de abia atunci am început să mă relaxez tocmai fiindcă e ea fetiţa mea, tocmai fiindcă dragostea ei e constantă şi-mi dă puteri, fiindcă atunci când ne îmbrăţişăm de rămas bun la grădiniţă şi-mi spune că o să-i fie dor de mine ştiu cu siguranţă că există bine, dragoste şi frumos.

 Ştiu care e ţara în care trăim. Nu mă uit la ştiri, nu deschid televizorul decât să mă uit cu princess la Pisicile aristocrate sau Kung Fu Panda. Ştiu care e lumea în care trăim. Ştiu că există rău, mult rău, indiferent dacă deschid sau nu televizorul. Ştiu că deţinuţi sunt eliberaţi din închisori că urmare a ultimelor legi şi ei recidivează, ştiu că multe femei abuzate au ales să-şi spună ofurile în vederea catharsis-ului, am auzit că adolescente de clasa a noua au mimat sexul oral ca probă la Balul Bobocilor, probabil doar o glumă foarte prost regizată, uitând(dacă au ştiut vreodată) că sexul se practică în intimitate, doar în intimitate, ştiu adevăruri care par minciuni şi ştiu minciuni care par adevărul(depinde din ce perspectivă priveşti, dacă o ai). E o lume nebună, nebună de tot. Dar peste toate astea am dragostea copilului meu, singura necondiţionată. Şi sunt lângă ea, să crească mare şi să-şi împlinească visele, să creadă în ea şi că visele se împlinesc indiferent ce oameni va întâlni şi îi vor spune să renunţe la ele.


Tot încerc să termin şi această postare între zecile de îmbrăţişări şi dansuri, între şniţelele la care m-a ajutat şi ea cu atâta pasiune pentru ca să mă întrebe pe cel mai suav ton cu putinţă:

-Mama, ce înseamnă imobilizat?

-Uite, dacă eu îl strâng tare pe Mickey Mouse şi el nu se mai poate mişca, înseamnă că l-am imobilizat!

-Mama...hello, e pluş! Nu se poate mişca!


Fie-mea. Dragoste.                 

Aşa ne-a desenat ea. Semănăm puţin, nu?

Creveţi cu dragoste

Nu mă bate gândul de-a fi food blogger-iţă. Doar îmi place din când în când să încerc câte ceva ce n-am mai încercat. Dacă tot mergem o dată pe an în locuri în care n-am mai fost, încercăm şi feluri noi de mâncare, nu? Până şi princess mănâncă kiwi deşi nu se atingea de el până acum. 

Am început cu păstrăvul. Îl mâncam de la păstrăvărie, de la Albota de Făgăraş şi de la Râul Sadului, fără să-l gătesc eu. Până într-o zi când m-am hotărât să-l pregătesc singură-singurică. A  mâncat şi princess, s-a declarat mulţumită.  Contează foarte mult ce obiectiv îţi stabileşti. Contează să ai încredere în rezultat. Nu e greu. A ieşit bun. Mai ales că eu de ceva vreme am uitat plăcerea gătitului. Găteam cu dragoste(nu poţi să găteşti fără asta) dar rar. Nu se aşeza ceva. Toate la timpul lor, aşa se spune, nu?  Iar câteodată, pierduţi în puzderia de gânduri zilnice, uităm de lucrurile mici, de cele fără valoare materială, de cele în care putem să ne pierdem clipe fără contorizare, cele în care nu ne uităm la telefon din cinci în cinci secunde, cele în care doar trăim. Şi-mi aduc aminte de săptămâna petrecută anul acesta la mama, doar eu cu Andreea. Andreuţei îi place omleta  pregătită de taică-său, cu ardei, măsline şi te miri ce. Cu ouă, cum zice ea. Cu dragoste, desigur. Iar mama îi făcea o omletă atât de simplă, ouă bătute. Nu se mai sătura Andreea. Tot cu dragoste, desigur. Mama numai aşa găteşte. De asta îi iese mâncarea bună. Nu poţi să faci ceva bun, durabil, dacă nu ai dragoste. Dacă nu pui dragoste. Se poate să nu primeşti înapoi. Dar asta contează mai puţin.

Mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi era teamă. Dacă nu îi cumpăr proaspeţi? Cum ştiu că sunt proaspeţi? Cum îi gătesc? Oare mănânc doar eu? Mi s-a mai întâmplat. Cu un profiterol, gătit de zeci de ori. N-a ieşit exact aşa cum îmi doream şi doar l-am gustat după care am aruncat tot. 

Am vorbit cu Ionu'şi el mi-a spus că şi-a luat creveţi, că îi plac foarte mult. Nu, mă gândesc, e prea de tot, tocmai când mă gândeam tot mai des la creveţi. Îmi spune cum se gătesc şi mă hotărăsc să-mi iau şi eu. Nu fără teamă, desigur. Deşi anul acesta a fost anul în care mi-am înfruntat cele mai mari temeri. Aşa că prilejul era numai bun. Mai căsăpesc o frică. În cazul creveţilor, o mănânc. Am luat creveţii, am luat lămâi, am luat pătrunjel. I-am gătit, parţial după cum m-a învăţat fratele meu, parţial după o reţetă de pe internet. Au ieşit grozavi. Ionu mi-a trimis fotografii, Andreea a zis că seamănă cu nişte gândaci. Mie mi se pare că seamănă cu nişte scorpioni(ăştia se mănâncă?). La primii doi, mă tot miram, nu savuram. Apoi totul a devenit atât de simplu. Ca şi cum în loc să tot proiectezi, să visezi cai verzi pe pereţi, creveţi uscaţi sau negătiţi, rămâi prezent şi savurezi...momentul. Creveţi cu dragoste. Delicioşi.     Am făcut repede o fotografie, până nu-i termin.                

                    

Respect

Sunt Adriana. Sunt merchandiser. Pentru că meseria asta nu există în nomenclatorul CAEN de meserii, înseamnă că sunt lucrător comercial. Departe de mine gândul să-mi fie ruşine cu ceea ce fac. Îmi place. Nu mă deranjează ce facultate cu dublă specializare am terminat. Nu mă raportez la studiile nimănui şi nu mă compar cu nimeni, e inutil. Nu titlurile strică totul. Oamenii fac asta. Oamenii, cu sau fără studii, împut lucrurile şi pe alţii în jurul lor. Oameni toxici, nemulţumiţi de propriul rol, tind să facă asta, să atribuie altora trăsăturile lor negative.

Am exemple. N-o să dau din casă. O să schimb câte ceva.

Mă plimb cu princess pe stradă, mă întâlnesc cu o mămică, vorbim de ale noastre, de unele proiecte comune, ne despărţim. Mă întâlnesc cu altă mămică, genul dominator, mă întreabă cine era cealaltă mămică, ea n-o ştie, cine naiba e? Îi spun că e o mămică prietenă, se strâmbă(de fapt, ştia cine e, era nemulţumită că cealaltă n-o ştie pe ea) şi pufăie plină de dispreţ:

 -Dar mai dă-o dracu'! 

A urmat o tăcere din partea mea. M-am uitat lung la ea şi i-am spus că nu era nevoie de asta. Că nu era cazul. 

-Eşti tu prea sensibilă, ce să-ţi fac?!?

Ştiu. Nu vreau să-mi facă nimic. Poate doar să nu mai vorbească cu mine niciodată, să-şi otrăvească viaţa personală cu răutăţile ei verbale. Nu e problema mea lipsa ei de respect dar e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des la oamenii din jurul meu, dacă nu cunosc ceva sau pe cineva înjură, se bagă pe ei în faţă, să se vadă cât sunt ei de buni, de cunoscători, de pricepuţi.

Revin la ceea ce lucrez eu. Se ştie cât de greu se întreţine curăţenia perfectă într-o casă cu copii. Şi nici eu nu sunt maniacă. Sunt de blamat, nu? Ar fi câţiva să arunce în mine cu pietre pentru chestia asta, aşa e? Deşi pe mine nu mă interesează patosul cu care X sau Y curăţă, spală, şmotruiesc, dezinfectează iar şi iar, pun erotism în felul în care curăţă cu mopul, faptul că unii-şi pun cariera pe un piedestal şi de acolo privesc cu superioritate în jos, la muritori. La merchandiseri. La ăştia ca mine. Deşi lor nu le face plăcere şi nu le aduce nici un fel de fericire ceea ce fac.

Repet: îmi face plăcere ceea ce fac. Să fie marfă la raft, s-o aranjez(mai la stânga, mai la dreapta, hai să nu ne luăm la ceartă ce trebuie mâncat prima dată, gălbenuşul sau albuşul sau poate amândouă, da?), să mă uit la termenele de valabilitate, să am grijă să fie etichete cu preţuri, să fie cele corecte, să fie totul cum ar trebui să fie. Am întâlnit aşa oameni minunaţi. Care mi-au mulţumit pentru ceea ce fac, care au apreciat că pun suflet. Dar şi oameni veşnic nemulţumiţi, care m-au tratat de sus, care au verificat şi studiat fiecare produs, poziţia, numărul, raportul cu competiţia(oroarea ororilor, perfecţiune). Oameni care m-au dispreţuit cu toată puterea funcţiei lor. Aia care le ţine de cald şi de fericire, aia care-i ţine de mână şi le oferă confort când le e greu. Dar am tăcut. Au fost şi momente când m-am explicat. Aşa am crezut. Nu era necesar. Atât timp cât eu îmi fac treaba pentru care sunt angajată, nu contează nemulţumirile lor şi lipsa lor de respect faţă de mine, faţă de meseria mea. Mi-e atât de drag un om agreat de prea puţini care, necăsătorit cu meseria ci cu un om, mi-a spus, foarte relaxat, că e doar un reprezentant. Nu e cine ştie ce zeu, să judece, să taie în carne vie. Că asta fac zeii creştinilor. Divaghez.

Nu-mi place când câte un responsabil mă roagă să mint, să trec peste medical, să nu-mi pese de nimic şi să mă duc să aranjez totuşi marfa. Să-i mint pe cei care-l plătesc pe el.  Şi cei care-l urăsc pe el fiindcă minte ajung să mă urască şi pe mine, să ne pună pe acelaşi palier. Ca şi cum n-ar putea, pur şi simplu, să mă dispreţuiască pe mine, pe Adriana. Merchandiser. Aici n-am mai schimbat nimic, am dat din casă.

Cum e cu respectul unde lucraţi voi? Nu-i aşa că nu vă place când cineva e bârfit, blamat, vorbit de rău, imediat ce pleacă sau când nu e de faţă? Când cineva vă spune că nu ştiţi să vă creşteţi copilul, că vă sugerează că e vina voastră dacă tuşeşte, răceşte sau are o criză de furie? Când vă judecă, mai mult sau mai puţin făţiş pentru ceea ce sunteţi, pentru meseria pe care o aveţi?

Dulce septembrie

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

N-am mai trăit  de mulţi ani un septembrie aşa de rece dimineaţa şi atât de cald la orele după-amiezii. Atât de cald pe străduţe proaspăt reabilitate şi atât de rece pe străzile din centrul Sibiului, veşnic ocupate de maşini, unde găseşti cu greu un loc de parcare.

A fost un septembrie în care am intrat într-o biserică ortodoxă fiindcă a cerut-o princess şi ca niciodată m-a uimit liniştea de acolo, e un vacarm în bisericile astea care mă miră mereu. Dar acum nu. Era surprinzător de linişte. Eu doar m-am uitat lung la imagini, princess s-a rugat. Chipurile. Se uita în jur şi imita ce făceau puţinii oameni prezenţi. Am întrebat-o ce vorbeşte cu Dumnezeu. A zis că se roagă să stau cu ea acasă, să nu mă mai duc la serviciu, să n-o mai duc la grădiniţă şi să nu mor niciodată. Am întrebat-o de ce s-a gândit la moartea mea.

-Păi toţi oamenii mor, nu-i aşa?

-Aşa e, mor toţi.

-Atunci o să mori şi tu şi eu mă rog la Dumnezeu să nu mori. Stai încă puţin să mă rog şi pentru tati, să nu moară nici el.

A fost un septembrie în care am putut să râd de mine, de barierele şi de constrângerile la care m-am supus singură. De greşelile pe care le-am făcut voit. Nu să rănesc ci să aflu.  Fără să ţin cont de ceilalţi. Ca să rănesc nu să aflu. O fi târziu să spun că-mi pare rău? Că mi-am dat seama cât am lovit de tare? Că am apăsat tare pe durerile altora, pe fricile şi complexele lor? Deşi nu voiam nimic de la nimeni? Aşa septembrie a fost. Cel mai frumos şi bun septembrie în care puteam să fiu.

A fost luna în care am descoperit(din întâmplare, oare?) Pescăruşul Jonathan Livingston de Richard Bach şi Cea mai frumoasă carte din lume de Eric-Emmanuel Schmitt. Le-am citit pe nerăsuflate. Revin la ideea că citim unele cărţi doar când le vine timpul şi unora nu le vine niciodată timpul.  Că nu există din întâmplare. Că totul se întâmplă cu un rost. Şi că vedem unele experienţe drept tragice când ele sunt de fapt cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. Ca o poveste...Doar scrisă, doar relatată, doar intuită, povestea e aici, în faţa tuturor. Fără imagini, fără desene, fără proiecţii, ca un dor care nu se stinge niciodată, nu se vindecă. Nu e durere. E doar următorul nivel. 

A fost odată ca niciodată un septembrie al adevărurilor spuse aşa, cu blândeţe, cu drag, cu dragoste, cu tandreţe. Fără "ştiam eu" sau "ţi-am spus eu". Spuse pentru că era momentul lor şi asta a însemnat o apropiere şi mai mare. Sunt adevăruri care ne depărtează şi adevăruri care ne apropie.

De ce ne plac genţile mari?

Pentru că sunt încăpătoare.
Poţi să bagi într-o geantă de dimensiuni mari: acte, portofelul, un tricou, o pereche de balerini. Şerveţele demachiante, şerveţele matifiante. Speranţe mai mari sau mai mici. Tragedii, adică. Cartea "Speranţa : o tragedie" de Shalom Auslander. N-am terminat-o niciodată. Nu cred că e chiar genul meu de  umor în ea.



Pentru că sunt practice. 

Dacă sunt din piele moale, de calitate, o să stea comod pe umăr sau în mână, în timp ce îndeşi în ele păturica, opincuţele şi apa fetiţei. Fructe, o carte sau mai multe, un card sau două, o spumă pentru volum, o pudră. Pe care nu le vei folosi niciodată. Dar să fie acolo. Ce, bărbaţii nu-şi cumpără maşini mari? Deşi n-au decât un copil sau nici măcar unul?



Pentru că ne oferă siguranţă. Sunt în trend genţile mici sau medii, crem, roşii sau bordeaux, turcoaz sau negre care însă nu se închid decât cu un buton de siguranţă, nu au fermoar. Iar noi, femeile, căutăm siguranţă. Oricât de frumoasă ar fi o geantă mică, dacă nu se închide, e egală cu zero. De-o nuntă, acolo, merge. Dar de toată ziua nu sunt o investiţie. Pot să fie ele Chanel, Yves Saint Laurent sau Gucci. Nu e ca şi cum marca genţii s-ar vedea. Calitatea, da, se vede. Ca la un om. Oricât de domn/doamnă, intelectual/intelectuală va pretinde, insinua, afirma că e, la un moment dat, calitatea va ieşi la iveală. Se va observa în cusături, în fermoar, în scame, în buzunare, compartimentare. Nu încurcăm lucrurile, nu? Vorbim de genţi, nu de oameni.


Pentru că au compartimente multe. În care să pui secrete. Pentru că au mistere şi te întrebi câte chestii enigmatice ascunde o femeie într-o geantă mare. Poate un kit pentru un eventual cutremur, poate un reader cu peste 500 de cărţi(în cazul meu e adevărat, am un reader care a mers cu mine peste tot deşi în maşină şi în tren nu citesc niciodată fiindcă am rău de mişcare), creme de mâini, antialergice, o fotografie a lui Arsenie Boca(pentru că românii speră şi cred în alţii, nu în ei), un manual antistres(există?), absorbante zilnice, tampoane, prezervative(hai cu ipocrizia!), şurubelniţă(ce?), rujuri, parfumuri în miniatură, antitermice, pensete, pixuri, agende pe care nu le vom folosi niciodată, bonuri de cumpărături, reţete de slăbire, reţete de prăjituri cu miere, spray-uri nazale, doruri multe şi grele, neglijări de sine, urâte şi deprimante, reţete de fericire împrumutate de la alţii, fotografii ale unor culori de păr care să ne facă altele, numere de telefon ale unor manichiuriste, coafeze sau maseuze, gânduri care să ne facă să ne apropiem unii de alţii, să ne înţelegem, să nu ne depărtăm, să nu ne ignorăm. Nu contează ce pui într-o geantă mare. Contează să foloseşti la un moment dat ce ai în geanta aceea mare.                                            

Cuvinte

Schimb câte ceva prin casă. Îmi cumpăr trei cărţi. Pe care le citesc în tot atâtea zile. Că tot a venit toamna. Nu ştiu de când îmi place. Îmi plăcea primăvara. Pentru liliac, lalele, ghiocei, pentru frezii, pentru pomii înfloriţi, pentru mirosul reavăn al pământului şi al ierbii. Şi iată-mă aici, să-mi placă toamna, pentru aleile înfrumuseţate de frunze galbene, roşii şi arămii, pentru linişte, pentru căldura care vine după unele zile reci şi ploioase  şi te face să apreciezi ceea ce ai atunci, pentru tot ce poţi să găteşti la cuptor fără să se facă, vai, atât de cald în casă, pentru că poţi să te întinzi pe un fotoliu cu două-trei cărţi în braţe şi să citeşti în neştire, pentru un pahar cu vin alb, dulce. Asta când nu construieşti, pictezi sau desenezi animale fantastice, prinţese, litere sau cifre cu magica.

Nici muzică nu mai ascult. Nu acum. Am vrut să plec acasă. Dar la întoarcere aş fi fost tot eu, cu gândurile mele, cu ale mele, cu serviciul...Nu mai plouă aşa că ies cu princess la plimbare. O mai iau şi în braţe destul de des. Dar când merge pe jos, mă ţine strâns de mâna dreaptă şi nu-mi dă drumul orice se întâmplă în jurul nostru. Asta-mi oferă o siguranţă şi o stare de bine şi de fericire pe care numai faptul că eşti iubit necondiţionat ţi-o poate da.  Mă privesc şi-mi spun în glumă "abracadabra" care-ar însemna "what I speak is what I create". Frumos, nu? Care-o fi formula magică pentru ceea ce tac să se împlinească, să devină realitate? Tac. Sperând că asta să-mi aducă răspunsuri, întrebări nu am. Ele erau de mult în mine, aşteptând. Cică timpul ar rezolva multe dileme. Am mai spus-o, nu cred că timpul rezolvă ceva. Alte cuvinte ar rezolva asta: "spune-mi mai multe". Dar nu suntem toţi pregătiţi să vorbim de teama de-a nu fi ascultaţi.

Fie-mea mi-a spus ieri că ea nu mai poate să-mi spună mereu să mergem undeva şi eu să spun că nu mergem nicăieri. Asta după trei ore de plimbări şi cumpărături, după ce-am întrebat-o dacă ar vrea să meargă în Lidl. Apoi astăzi mi-a spus că e foarte greu pentru ea să facă ce-i spun eu când ea vrea să facă ce-i trece ei prin minte, înţeleg? Şi să spună cu voce tare ce crede. Ca atunci când am fost să mâncăm într-un restaurant şi a remarcat uimită că un om avea bulinele de la ochi în direcţii diferite, una sus, una jos. Omul privea în genul lui Băsescu aşa că nu-mi dau seama dacă se uita la mine cu reproş când Andreea a spus asta sau se uita în propria ciorbă. I-am explicat magicei că omul are un defect dar că nu e frumos să sublinieze asta, că ni se putea întâmpla şi nouă şi ne-ar fi durut să facă oamenii aluzii la ochii noştri. Cu ei vedem. Iubirea ne orbeşte, nu vedem defecte, răutăţi, minusuri. Dar e singura care ne ţine tineri, care ne face să nu ne arătăm vârsta. Şi umorul. Şi împlinirea personală.

Doar mie îmi place toamna? Cu toate minusurile ei?

Sursa foto : Encyclopædia Britannica

Drumuri

Am primit de la o bună prietenă un link cu un interviu cu Codin Maticiuc. Nu e neapărat genul de persoană despre care eu aş citi ceva, cumva. Nu i-am citit cartea, doar fragmente din ea, doar o postare citită şi aceea total întâmplător, când cineva care avea o părere proastă despre el s-a mirat că nu e omul care credea că e. Şi aşa e, ne înşelăm în privinţa oamenilor atât de rău că ajung la concluzia că mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu-l cunoşti. O să revin la partea asta cu înşelatul în privinţa calităţii oamenilor. Am citit interviul fiindcă link-ul mi-a fost trimis de ea, de prietena asta pe care o văd foarte rar şi fiindcă am încredere în judecata ei. Am parcurs tot interviul cu atenţie deşi de obicei citesc pe diagonală, foarte repede şi rămân doar cu ce mă interesează. Citind şi recitînd interviul, n-am fost lămurită ce anume credea ea că o să mă atragă. Mi-a spus în privat. Eu credeam că e cu totul altceva care oricum nu poate fi discutat decât între patru ochi, niciodată la telefon, niciodată pe diverse reţele de socializare. Şi probabil mereu e ceva ce nu se spune, detalii. În care se ascunde diavolul.

Am inventat cele mai multe poveşti scrise aici, pe blog. Uneori poveştile astea au plecat de la fapte reale, de la un om din carne şi oase care a trecut întâmplător pe lângă mine, care m-a întrebat ceva ce mi-a trezit amintiri sau reînviat dureri. Nu doar frumuseţea e în ochii privitorului, ci şi adevărul. Fiecare are adevărul lui, nu? Felul în care îşi reprezintă oamenii, lucrurile, relaţiile dintre oameni. În funcţie de ce-a învăţat la vârstă mică de la părinţi, de la ce i s-a tot repetat la şcoală, de la ce meserie a ajuns să aibă, de la familia pe care a reuşit să şi-o facă sau ţină, de la tot felul de norme şi reguli sociale care fac nefericiţi oamenii când nu li se potrivesc. Sunt toate drumuri. Uneori contează ce e la capătul drumului. Pentru cei mai mulţi, de fapt. Asta contează. Scopul atins, victoria. Uităm de traseu, de ce-am învăţat pe parcurs. Uităm de clipele frumoase, de recunoştinţa că un om a trecut prin viaţa noastră. S-a întâmplat ca o poveste scrisă de mine să se potrivească cu realitatea unei persoane cunoscută recent. Foarte recent. Nu ştiu dacă are rost să mă justific, eu sunt cea care spune mereu că cine se scuză, se acuză. Nu ştiu dacă omul respectiv va citi şi asta. Ca să ştie. Să ştie că nu ştiu despre ce vorbeşte. A fost doar o coincidenţă. Îi mulţumesc fiindcă mi-a spus că scriu frumos. N-am vrut să redeschid răni sau să arunc cu adevăruri în faţă când şi eu am drumul meu de parcurs, adevărurile mele pe care nu le crede nimeni şi poveştile în care cred toţi.

Cuvintele acestui om m-au readus pe pământ, atentă doar la durerea mea, nu am observat că şi ceilalţi pot avea dureri. Şi reacţia lor să fie rezultatul nehotărârii mele, lipsei de logică, nesiguranţelor. Doar n-o să ne etalăm toţi temerile şi punctele slabe. Le ţinem bine ascunse, simulăm şi disimulăm. Iar dacă simţim că suntem atacaţi, lovim noi înainte. Iar când ai încredere în cineva, ajungi să-i arăţi şi vulnerabilităţile tale. Oricum le va simţi, le va intui. Apoi te va lovi. Citeam în "La răsărit de Eden" că principalul motor a tot ceea ce fac oamenii, cu mic, cu mare, e dragostea, obţinerea şi menţinerea ei. Cam. Dar ce te faci cu frica? Frica de-a nu avea dragoste, de-a o pierde, de-a n-o menţine? Frica e mai mare decât dragostea. Am mai spus asta. Nu mi-a fost frică să-i spun unui om tot ce simt, acum câţiva ani. Apoi mi-am dat demisia. Am vrut să ştie că demisia mea a fost rezultatul comportamentului abuziv. Acum ceva timp iar am avut curaj să-i spun unui om ce simt. De data asta, omul asta s-a purtat aşa de frumos că tot nu-mi vine să cred. Nu mă interesează care va fi rezultatul, mă interesează doar relaţia care înainte nu era deloc şi acum există ca prin minune. M-am înşelat în privinţa lui.

Parcurgem multe drumuri. Unele n-au finalitate.  Pe unele drumuri rămânem fără apă, fără prieteni, fără vise, fără stele, fără repere. Dar singura busolă e în inima noastră. Pe asta n-o pierdem niciodată indiferent cu cât dispreţ ne vor privi unii.

E oficial, ne-am despărţit

Calvin Klein a ieşit din scenă, am altul, tot Calvin Klein, de dată recentă. De vechiul m-am despărţit, era prea-prea deşi am înţeles asta târziu. Probabil de la notele finale, zahăr, cocos şi nu mai ştiu ce. Bălării toxice. Mă aşteptam să păstrez o picătură cum fac de obicei cu toate parfumurile, mă aşteptam să am regrete dar NU. Unbelievable.

A fost frig săptămâna asta. Din anotimpul meu preferat. Iarna mă deprimă, sper să treacă ca prin farmec. Într-o dimineaţă, discut cu mult calm cu princess, explicându-i că e rece afară şi o s-o îmbrac mai gros decât de obicei. Înţelege, cum altfel? Când să plecăm din casă, îmi zice că ea vrea sandalele. Îi spun că nu se poate, de ce nu se poate şi ea mă imploră:

-Dar te rog, te rog, te roooooggggg, mama! 

Şi mă supăr instant.

-Atunci să faci ce vrei, te rog, ia ce vrei, dezbracă-te şi mergi nu în sandale, mergi desculţă, da? Dar să nu-mi spui mie că ţi-e frig!

Toate astea ţipate. Ştiu. Nu sunt perfectă. 

-Bine atunci! 

Spune astea şi se aruncă pe colţar, plângând dramatic. Se pricepe.

 -Of, of, ce mă fac? O să iau ce vrei tu atunci!

Intru în baie. Vine după mine, cu un carneţel pe care a desenat ceva.

-Vezi? Ştii ce e asta? E inima mea frântă! Mi-ai frânt inima! Ne-am despărţit, mama, să ştii!

Culmea că a împărţit-o-n patru. Pe toate le ştie. 

Mă aplec la nivelul ei să ne conectăm.

-Îmi pare rău că ţi-am frânt inima. N-am vrut. Am vrut să-ţi fie bine pe drumul spre grădiniţă, ştii că ieri ne-a fost frig fiindcă ne-am îmbrăcat amândouă ca de vară?

-Da, ştiu, înţeleg, of, of...

-Hai să-ţi desenez ceva!  

Şi-i desenez o inimă :

Ne-am împăcat. Îmi desenează şi ea o inimă :

Together again.

Astăzi mergem la dansuri şi cât timp o aştept, mă gândesc să mă duc la Billa să-mi cumpăr ceva de mâncare, n-am mâncat nimic toată ziua cu ocazia unei plasări şi altor chestii as sweet as chocolate. N-aveau prea multe, nici eu nu prea aveam chef de ceva consistent. Ajung la casă. Casierul, un pic blonduţ, un pic grăsuţ, un pic pisi:

-Îmi daţi mie măruntul ăla? Îi spune domnului din faţa mea. Aşa, mâţâit. În genul lui Solcanu. Domnul îi dă măruntul, Mircea numără banii, e cumva nemulţumit că sunt doar 29 de bani dar treacă de la el. Se uită la ce am eu în pungă. Am folosit mănuşă. El, nu. În loc să se uite doar, i-am spus că nu ştiu ce e, speram doar să nu fie ceva dulce, pipăie cu degeţelele cu care a pus mâna pe bani şi-mi spune filozofic:

-Da. Nu ştiu ce e, să pot să bag aicea. 

În gând îmi spun că poate să bage ce poate, oricum nu mănânc. 

-Ce scria acolo?

-Îţi spuneam eu ce scria, beibi, dacă scria ceva. 

-Am înţeles, e fie cu spanac, fie cu ciuperci. 

-Îmi place aia cu fie. Carrefour, mon amour.
Plec prin ploaie să-mi iau odorul de la dansuri. Îmi aduc aminte de-o doamnă, adevărată doamnă de la un serviciu anterior, puţin arogantă, puţin cumva. Am nimerit într-o zi amândouă la toaletă. A ieşit cu aceeaşi prestanţă de regină neîncoronată din budă şi dusă a fost. Vezi tu, spălatul pe mâini după ce te ştergi la fund nu-i pentru toată lumea. Cred că n-a avut curaj. Nici curajul nu e pentru toată lumea. Îţi trebuie sânge pentru asta. Dacă nu-l ai, ai doar otravă. Şi apoi mergi în lume ca şi cum n-ar fi nimic.

Somn lin, Sara!

Nu ştiu cum se măsoară eternitatea, Sara.

Dar atât pare de când ai plecat. Astăzi se împlineşte un an. Măsurat în clipe din astea care trec tic-tac, tic-tac. Şi tac.

Un an. Tare mi-aş dori să cred că mor doar numele, formele şi iluziile, cum scrie Eckhart Tolle.



Sunt zile în care cred asta. Dar nu mereu. Cred că dacă ne-am întâlnit o dată rămânem cumva conectaţi, deşi departe. Deşi separaţi de atâtea spuse şi nespuse, iertate şi neiertate. Depărtări care vin să ne apropie de noi dar ne separă de ceilalţi.

Oamenii...cum îi ştii, Sara.

Căutându-se unii pe alţii, lovind unii în alţii, iubindu-se, trădându-se, iertându-se. Fiecare, după posibilităţi. După inimă. Plângând, uitând, râzând, privind cu jind, cu regret, mâncând grătare noaptea târziu, alergând dimineaţa devreme, slăbind, îngrăşându-se, învăţând, ascultând muzică, scriind, identificându-se cu diverşi, comparându-se mult şi degeaba, bârfind, jelind, terminând relaţii fără viitor, bând vin fără noimă, rănind când au fost răniţi, răzbunându-se, aruncând cu vorbe sau cu tăceri dispreţuitoare, uitând de Dumnezeu şi regăsindu-l în te miri ce sau cine,  aşteptând, sperând, iubind iar, iertând din nou, uitând. Nimic nou.



E o eternitate de când ai plecat, Sara. N-a trecut încă. Mai doare. Dar sper să-ţi fie somnul lin. 
Oamenii...cum ne ştii, Sara.                          

Foto : timpul. Alice

Dorul

 -Cum îţi spuneam, aş fi vrut să dorm. M-am întins  pe patul din living, era mai răcoare acolo. Luna, în descreştere, e strălucitoare şi fascinantă. Nu prea m-a lăsat să mă odihnesc. Mă întorceam de pe o parte pe alta, tot mai extenuată. Ar fi fost de-a dreptul romantic dacă n-ar fi trebuit să prind măcar 5 ore de somn înaintea... Dar aşa mi se întâmplă dintotdeauna, mă cuprind emoţiile exact când nu trebuie. Să zicem că m-am obişnuit. Am încercat întâi să fac nişte exerciţii de respiraţie, număr până la 12, expir, număr până la 7, inspir. Aproximativ. Nu ştiu în ce ordine, parcă ştiu care-i stânga, care-i dreapta?!? Îmi ţin respiraţia. N-adorm. Luna parcă-mi face-n ciudă. Aşa cum stă acolo cocoţată seamănă cu secera bunică-mii de pe vremea când avea grâu şi vară de vară, mergeam la secerat cu ea şi la ora prânzului, când bătea soarele cu putere, ne puneam undeva la umbră să dormim, bunică-mea, cu capul pe o vestă din lână, punea şi secera lângă ea iar eu mă puneam undeva cât mai departe de secera căreia îi atribuiam puteri magice şi mi-era teamă că o să înceapă întâi să se ridice în mâner, apoi să danseze şi, într-un final, obosită, să mi se aşeze în braţe, tăindu-mă cu repeziciune. Aşa că nu dormeam mai deloc, ce copil mai doarme la ora prânzului? Ca să n-o ia vreun somn adânc şi pe bunică-mea, o strigam încetişor, cu voce îngroşată : Ileană, Ileanăă, Ileanăăă....funcţiona de fiecare dată, bunică-mea credea că au venit oamenii la muncă şi se trezea din scurtul somn, mai buimăcită decât era. Îşi lua secera în mână şi începea rândul de grâu, spunându-mi să stau locului, să nu mă duc înspre viespare sau gropi. Aş! Aveam ascunsă în traista din lână câte o carte, mă urcam repede în pomul cel mai apropiat şi citeam până mi se închideau ochii de somn. Că tot vorbeam de somn. Care nu mai venea în noaptea asta de pomină. Mă uit lung la lună, cu gândul că data viitoare să mă programez când luna e în creştere. Încep să număr oi, unu, doi, trei, patru oi albe, cinci, şase, şapte, opt oi roz, de ce naiba roz? Aha, ştiu, mă tot gândesc la durerile de sâni, trebuie să fac un control până nu mă trezesc cu cine ştie ce şi ajung...nici nu vreau să mă gândesc mai departe deşi ştiu sigur că ignorând nu rezolv nimic, comoditatea nu mă face bine, dimpotrivă. Hai că-mi fac programare la ecograf săptămâna viitoare. Mă simt deja mai bine, mai sigură pe mine că am luat hotărârea asta. Parcă mă ia şi somnul. Aţipesc, uitând imediat ce mi-am promis, ca toate promisiunile şi gândurile de înainte de-a aţipi. Simt că intru cu totul în pat când un zgomot la fereastră, care de-abia răzbate prin liniştea grea a nopţii, mă trezeşte brusc. Stau într-o parte, cu un pluş în braţe şi mă uit în gol. Mi se face pielea de găină. Ciulesc urechile şi trag o pătură peste mine. Mi-e atât de frică că încep să mă rog. Vreme de cinci minute grele nu se mai aude nimic. Oftez. Încep să mă gândesc la ceva cu substrat ca să adorm din nou. E una obeză la lucru, se vaită tot timpul de câte ceva, eu n-am treabă cu ea că e supraponderală, eu am văzut altceva la ea dar dacă deschide ochii tuturor cu faptul că are ea kile-n plus, ce naiba să vadă oamenii la ea? Kilele! Îmi vine mereu să-i spun"weight a minute, girl" dar ştiu că ar crede că e "wait a minute" şi m-ar privi cruciş şi oricum fericirea ei o priveşte strict pe ea. Apoi mă gândesc la cei care scriu cu nonşalanţă pe Facebook şi pe Instagram weeding în loc de wedding şi mereu mă mănâncă degetele să le scriu că weeding înseamnă altceva, bro, dar lasă aşa, poate ştiu ei mai bine, felicitări tuturor, mare veselia! Aţipesc iar. O adiere de vânt prea deasupra mea mă trezeşte din nou. Mă trec transpiraţii reci şi mai că nu ţip. Aş putea să plâng de nervi, de extenuare şi de ce naiba a fost asta peste mine? Uşa e închisă, fereastra e închisă. Sar ca arsă din pat. Inima îmi bate ca apucata. Îmi tremură mâinile aşa de tare că de-abia aprind lumina.
-Ce era? Era ceva? Hai că era vreun gândac din ăia de lemn care vin mulţi după ploi...
-Nu era nimic. Nimic. Ce să mai adorm? M-am uitat, chioară de somn, în telefon. Îmi venea să vomit de supărare. Aveam în mesagerie un mesaj de la un necunoscut : Frumos. Atât. Ce-o fi frumos, nu ştiu. Nu l-am întrebat, l-am blocat direct. M-am aşezat pe un fotoliu, am pus Vivaldi pe You Tube şi-am închis ochii din nou. Am adormit la toamna. Toamna vieţii, mă gândeam eu, nu tocmai optimistă. Ferestrele s-au deschis brusc, fără niciun zgomot, aerul dulce al nopţii a intrat în camere, un parfum indescifrabil m-a cuprins, înfiorandu-mă de plăcere.
-Ce era, fată???
-Dorul, fată. Un dor nimicitor, copleşitor, dureros. De tot ce-a fost.
-Şi ce-ai făcut?
-I-am dat una cu bătătorul de şniţele, îl aveam la îndemână.  A căzut lat. I-am dat cu un spray de gândaci şi l-am aruncat pe geam, să-l ia naibii alta. Apoi am dormit tun.

                        

Vremea insomniilor

Mi-a spus câte cineva că n-a înţeles mai nimic din "Vremea somnului"(aici). E în regulă, de la o revistă de literatură mi-au spus acelaşi lucru. Că am fost foarte aproape dar cam departe. Departe de ce? Îmi amintesc când am dus-o pe princess pe moşia alor mei, în Argeş, am mers cât am mers şi când ne-am odihnit în vârful dealului, ea a privit lung în zare şi-a spus doar atât:

-Dar ce departe suntem!
Poetic, nu?

De precizat că cel mai important este ce nu se spune, ceea ce e de citit printre rânduri.

Să dau un exemplu. În fiecare familie, există câte unul deosebit. Diferit. Atipic. Oaia neagră a familiei. Sau roz. Fiindcă acum sunt tot mai mulţi. Cel de care aş vrea să vorbesc acum, fără să conteze de unde provine, este un unchi care atunci când noi eram mici şi mergeam să-l ajutăm pe tata la treburi, la ţară, îşi făcea cumva de lucru( a se citi: stătea degeaba, absolut şi inutil degeaba, îşi făcea coada colac, trăgea mâţa de coadă etc) şi apărea ca din senin exact când terminam tot ce aveam de făcut. De vreo două ori am suferit din cauza nedreptăţii. Până când mi-am dat seama că furia resimţită ca urmare a faptului că eu sau fraţii mei făceam ceea ce-ar fi trebuit să facă ipochimenul nu m-ajută deloc. Am ales să mă concentrez pe ceea ce aveam eu de făcut, fără să acord atenţie altor lucruri, detalii, oameni, timp. Mă ancoram în prezent. Singurul timp era acum. De atunci nu mi-a mai păsat ce fac şi ce zic alţi oameni, ce nu fac şi ce nu zic. Pentru că fiecare îşi trăieşte propria realitate, dă glas şi aripi propriilor emoţii, gânduri, sentimente. Singurul aluat pe care poţi să-l modelezi e în mâinile tale, în mintea ta, nu în mâinile altuia, nu în mintea celorlalţi. Decât dacă îi laşi să-ţi dicteze.


Să vă spun ce s-a întâmplat în Vremea somnului.

Cum menţionam atunci, nu ştiu când şi pentru cine au început insomniile. Poate pentru mine, de prea mult timp am insomnii. Dar de la un timp, au cam încetat. Au început să se trezească şi mamele eroine, şi bătrânii, copiii, precauţii, infidelii, fricoşii, cei veşnic aşteptând vacanţa de pe lumea cealaltă. Toţi, fără ezitare, s-au eliberat brusc de povara somnului amăgitor, au căscat să-şi oxigeneze creierul şi au spus într-un glas:

-Lung somn am mai dormit!


Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare minciună.

                                                           

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă(Mihai Eminescu). Foto : Alice

Dar

Spuneau unii pe un site că înainte de conjuncţia adversativă "dar" punem strategic virgulă:

 Am vrut să-ţi spun ce simt, dar nu aveai toate ţiglele pe casă.

Nu înţeleg de ce. Corect este: Am vrut să-ţi spun ce simt dar aveai un aer uşor arogant, de om care îşi este suficient. Ştie el de ce. Dar nu-i nimic, ştiu şi eu. Am încheiat citatul.

În parcul pe care obişnuiam să-l frecventăm fiindcă este aproape de noi, mai vin şi cetăţeni ţigani(de etnie rromă, aceeaşi mărie, altă pălărie, şi ei tot oameni, ca să vezi). Plus cetăţeni care au făcut copii foarte târziu, mai târziu decât mine chiar. Şi aceşti cetăţeni nu-şi învaţă minunatele odrasle răsfăţate că şi ţiganii sunt tot oameni ci îi învaţă să fugă şi să se strâmbe la ei : "Vine ţigana, fugi, vine ţigana!". Să vezi atunci copiii cum fug toţi de câte un pui de om care nu vrea decât să se joace. Aşa se împart şansele. De aici încep abuzurile.

Astăzi nu ne-am mai dus în parcul de lângă noi. Ne-am dus la altul. Traversăm strada. Pe lângă noi trece o adolescentă îmbrăcată în tricou şi pantaloni scurţi. Princess, în gura mare:

-Mami, uite fata asta e în pantaloni scurţi, i se vede toată pielea!

-Andre, uite, e dreptul ei şi are voie să se îmbrace cum vrea ea!

-Dar i se vede pielea, cred că îi e şi frig, săraca de ea!

-Dar n-are nimic, face cum crede ea! În afară de asta, nu trebuie să spui cu voce tare tot ce-ţi trece prin minte în legătură cu felul în care sunt îmbrăcaţi oamenii!

Atunci ea, foarte, foarte încet:

-Mami, să ştii că fata asta e în pantaloni scurţi! Am zis încet! E bine?

-Nu ştiu ce să mai zic...dar  oamenii au voie să se îmbrace cum vor ei! Nu crezi şi tu asta?
-Nu, mi se pare trist să umble dezbrăcaţi, să-şi facă poze dezbrăcaţi...ce, arătăm tot la toţi?

Am vrut să-i mai spun ceva dar mi-am dat seama că are dreptate. Şi în acest caz de ce-aş pune virgulă înainte de "dar"?

Acum, serios, în ce context punem virgulă înainte de "dar"? Corect ar fi să baţi spaţiu după virgulă atunci când scrii un text dar nici asta nu e prea important.

Astăzi m-am grăbit să ajung la un curs de parenting. L-am ratat. Ce n-am ratat a fost însă un selfie cu fie-mea înainte de grădiniţă şi lumina de pe scară bătea aşa de rău că mi se vedeau cearcănele albastre şi nu negre cum sunt de obicei. M-a întrebat princess când a văzut fotografia:

-Mama, de ce ai cearcănele albastre?

-Fiindcă mami trebuie să cam poarte ochelari, e  deja timpul.
                                                           

Foto : lensa

Adevăr

Pornind de la o strângere de mână
S-a schimbat puţin balanţa.
Era inevitabil.
Câteodată lucruri mai fragile
Modifică sensuri şi înţelesuri.


Dar nu-i nimic,
Negăm şi asta.
E cel mai plauzibil.
Când suntem la jumătatea drumului,
Din precauţie şi frică,
Ne agăţăm de ce cunoaştem cel mai bine.


Doar n-o să negociem.
Se subînţelege ce e de făcut.
Condiţia simplă a lui "trebuie să fii"
Impune acţiunea.
Adevărul e în interior.              

         

Foto : Stradă. Alice

Oameni frumoşi

Am avut noroc în viaţa asta de oameni frumoşi.

 

Oameni cu care m-am întâlnit, ca la un tango, primejdios de aproape, ameţitor de departe. De care m-am despărţit uşor, cum te desparţi de toate cele bune şi frumoase. Cu drag. Nu cu păreri de rău, nu cu aşteptări nefondate.
 

Oameni cu care nu m-am întâlnit niciodată în viaţa reală, ca Ioana Chicet-Macoveiciuc care mi-a publicat postări pe blogul ei, oameni cu care am discutat frumos şi elegant despre limba română pe care o stâlcesc chiar jurnalişti de la diverse publicaţii.
 

Oameni pentru care limba română este un mister dar cu atâtea daruri, bucurie şi bunătate în ochi că acest detaliu este nesemnificativ. Înveţi să ierţi după o anumită vârstă. Să priveşti dincolo de ceea ce este evident.
 

Oameni care mi-au arătat că am prostul obicei de-a mă lamenta, de-a mă victimiza uneori. Uneori inutil. Şi deşi mi-au spus-o destul de abrupt, am apreciat. Unii oameni (ne) sunt lecţii, alţii oglinzi.
 

Oameni care m-au ajutat când mă aşteptam mai puţin, fără s-o cer sau când le-am cerut-o. Necondiţionat. Care m-au aşteptat să ies din examene, care mi-au zâmbit când mi-era greu. Oameni care mi-au spus că faptul că-i ascult le face ziua mai frumoasă.
 

Oameni care mi-au spus că se regăsesc aici, în ceea  ce scriu. Că-i atinge, că-i consolează, că-i ajută.
 

Oameni care mi-au spus că nu înţeleg nimic din ceea ce scriu. Apreciez sinceritatea. Cum apreciez un like rar dar pe care-l ştiu sincer.
 

Oameni care mi-au acceptat scuzele. E foarte greu să spui că-ţi pare rău dar şi mai greu este pentru  cel care trebuie(dacă poate)să te ierte. Dar dacă te iartă şi mai şi vorbeşte cu tine despre asta, e magie. Am avut parte de asemenea magie chiar zilele astea. Sunt norocoasă.
 

Oameni care s-au fâstâcit şi înroşit fiindcă m-au confundat cu nu ştiu cine(eu nu văd nicio asemănare) dar care apoi mi-au spus că eu sunt mai drăguţă fiindcă zâmbesc mai frumos. În zilele cu estrogenul mare, asemenea detalii contează.
 

Oameni pentru care sunt om, nu lucrător comercial, care-mi ştiu numele şi vorbesc cu mine. Şi asta  spune atât de multe despre ei. 

                                                  

Foto : Alice