Sunt Adriana. Sunt merchandiser. Pentru că meseria asta nu există în nomenclatorul CAEN de meserii, înseamnă că sunt lucrător comercial. Departe de mine gândul să-mi fie ruşine cu ceea ce fac. Îmi place. Nu mă deranjează ce facultate cu dublă specializare am terminat. Nu mă raportez la studiile nimănui şi nu mă compar cu nimeni, e inutil. Nu titlurile strică totul. Oamenii fac asta. Oamenii, cu sau fără studii, împut lucrurile şi pe alţii în jurul lor. Oameni toxici, nemulţumiţi de propriul rol, tind să facă asta, să atribuie altora trăsăturile lor negative.
Am exemple. N-o să dau din casă. O să schimb câte ceva.
Mă plimb cu princess pe stradă, mă întâlnesc cu o mămică, vorbim de ale noastre, de unele proiecte comune, ne despărţim. Mă întâlnesc cu altă mămică, genul dominator, mă întreabă cine era cealaltă mămică, ea n-o ştie, cine naiba e? Îi spun că e o mămică prietenă, se strâmbă(de fapt, ştia cine e, era nemulţumită că cealaltă n-o ştie pe ea) şi pufăie plină de dispreţ:
Am exemple. N-o să dau din casă. O să schimb câte ceva.
Mă plimb cu princess pe stradă, mă întâlnesc cu o mămică, vorbim de ale noastre, de unele proiecte comune, ne despărţim. Mă întâlnesc cu altă mămică, genul dominator, mă întreabă cine era cealaltă mămică, ea n-o ştie, cine naiba e? Îi spun că e o mămică prietenă, se strâmbă(de fapt, ştia cine e, era nemulţumită că cealaltă n-o ştie pe ea) şi pufăie plină de dispreţ:
-Dar mai dă-o dracu'!
A urmat o tăcere din partea mea. M-am uitat lung la ea şi i-am spus că nu era nevoie de asta. Că nu era cazul.
-Eşti tu prea sensibilă, ce să-ţi fac?!?
Ştiu. Nu vreau să-mi facă nimic. Poate doar să nu mai vorbească cu mine niciodată, să-şi otrăvească viaţa personală cu răutăţile ei verbale. Nu e problema mea lipsa ei de respect dar e o problemă pe care o întâlnesc tot mai des la oamenii din jurul meu, dacă nu cunosc ceva sau pe cineva înjură, se bagă pe ei în faţă, să se vadă cât sunt ei de buni, de cunoscători, de pricepuţi.
Revin la ceea ce lucrez eu. Se ştie cât de greu se întreţine curăţenia perfectă într-o casă cu copii. Şi nici eu nu sunt maniacă. Sunt de blamat, nu? Ar fi câţiva să arunce în mine cu pietre pentru chestia asta, aşa e? Deşi pe mine nu mă interesează patosul cu care X sau Y curăţă, spală, şmotruiesc, dezinfectează iar şi iar, pun erotism în felul în care curăţă cu mopul, faptul că unii-şi pun cariera pe un piedestal şi de acolo privesc cu superioritate în jos, la muritori. La merchandiseri. La ăştia ca mine. Deşi lor nu le face plăcere şi nu le aduce nici un fel de fericire ceea ce fac.
Repet: îmi face plăcere ceea ce fac. Să fie marfă la raft, s-o aranjez(mai la stânga, mai la dreapta, hai să nu ne luăm la ceartă ce trebuie mâncat prima dată, gălbenuşul sau albuşul sau poate amândouă, da?), să mă uit la termenele de valabilitate, să am grijă să fie etichete cu preţuri, să fie cele corecte, să fie totul cum ar trebui să fie. Am întâlnit aşa oameni minunaţi. Care mi-au mulţumit pentru ceea ce fac, care au apreciat că pun suflet. Dar şi oameni veşnic nemulţumiţi, care m-au tratat de sus, care au verificat şi studiat fiecare produs, poziţia, numărul, raportul cu competiţia(oroarea ororilor, perfecţiune). Oameni care m-au dispreţuit cu toată puterea funcţiei lor. Aia care le ţine de cald şi de fericire, aia care-i ţine de mână şi le oferă confort când le e greu. Dar am tăcut. Au fost şi momente când m-am explicat. Aşa am crezut. Nu era necesar. Atât timp cât eu îmi fac treaba pentru care sunt angajată, nu contează nemulţumirile lor şi lipsa lor de respect faţă de mine, faţă de meseria mea. Mi-e atât de drag un om agreat de prea puţini care, necăsătorit cu meseria ci cu un om, mi-a spus, foarte relaxat, că e doar un reprezentant. Nu e cine ştie ce zeu, să judece, să taie în carne vie. Că asta fac zeii creştinilor. Divaghez.
Nu-mi place când câte un responsabil mă roagă să mint, să trec peste medical, să nu-mi pese de nimic şi să mă duc să aranjez totuşi marfa. Să-i mint pe cei care-l plătesc pe el. Şi cei care-l urăsc pe el fiindcă minte ajung să mă urască şi pe mine, să ne pună pe acelaşi palier. Ca şi cum n-ar putea, pur şi simplu, să mă dispreţuiască pe mine, pe Adriana. Merchandiser. Aici n-am mai schimbat nimic, am dat din casă.
Cum e cu respectul unde lucraţi voi? Nu-i aşa că nu vă place când cineva e bârfit, blamat, vorbit de rău, imediat ce pleacă sau când nu e de faţă? Când cineva vă spune că nu ştiţi să vă creşteţi copilul, că vă sugerează că e vina voastră dacă tuşeşte, răceşte sau are o criză de furie? Când vă judecă, mai mult sau mai puţin făţiş pentru ceea ce sunteţi, pentru meseria pe care o aveţi?
Revin la ceea ce lucrez eu. Se ştie cât de greu se întreţine curăţenia perfectă într-o casă cu copii. Şi nici eu nu sunt maniacă. Sunt de blamat, nu? Ar fi câţiva să arunce în mine cu pietre pentru chestia asta, aşa e? Deşi pe mine nu mă interesează patosul cu care X sau Y curăţă, spală, şmotruiesc, dezinfectează iar şi iar, pun erotism în felul în care curăţă cu mopul, faptul că unii-şi pun cariera pe un piedestal şi de acolo privesc cu superioritate în jos, la muritori. La merchandiseri. La ăştia ca mine. Deşi lor nu le face plăcere şi nu le aduce nici un fel de fericire ceea ce fac.
Repet: îmi face plăcere ceea ce fac. Să fie marfă la raft, s-o aranjez(mai la stânga, mai la dreapta, hai să nu ne luăm la ceartă ce trebuie mâncat prima dată, gălbenuşul sau albuşul sau poate amândouă, da?), să mă uit la termenele de valabilitate, să am grijă să fie etichete cu preţuri, să fie cele corecte, să fie totul cum ar trebui să fie. Am întâlnit aşa oameni minunaţi. Care mi-au mulţumit pentru ceea ce fac, care au apreciat că pun suflet. Dar şi oameni veşnic nemulţumiţi, care m-au tratat de sus, care au verificat şi studiat fiecare produs, poziţia, numărul, raportul cu competiţia(oroarea ororilor, perfecţiune). Oameni care m-au dispreţuit cu toată puterea funcţiei lor. Aia care le ţine de cald şi de fericire, aia care-i ţine de mână şi le oferă confort când le e greu. Dar am tăcut. Au fost şi momente când m-am explicat. Aşa am crezut. Nu era necesar. Atât timp cât eu îmi fac treaba pentru care sunt angajată, nu contează nemulţumirile lor şi lipsa lor de respect faţă de mine, faţă de meseria mea. Mi-e atât de drag un om agreat de prea puţini care, necăsătorit cu meseria ci cu un om, mi-a spus, foarte relaxat, că e doar un reprezentant. Nu e cine ştie ce zeu, să judece, să taie în carne vie. Că asta fac zeii creştinilor. Divaghez.
Nu-mi place când câte un responsabil mă roagă să mint, să trec peste medical, să nu-mi pese de nimic şi să mă duc să aranjez totuşi marfa. Să-i mint pe cei care-l plătesc pe el. Şi cei care-l urăsc pe el fiindcă minte ajung să mă urască şi pe mine, să ne pună pe acelaşi palier. Ca şi cum n-ar putea, pur şi simplu, să mă dispreţuiască pe mine, pe Adriana. Merchandiser. Aici n-am mai schimbat nimic, am dat din casă.
Cum e cu respectul unde lucraţi voi? Nu-i aşa că nu vă place când cineva e bârfit, blamat, vorbit de rău, imediat ce pleacă sau când nu e de faţă? Când cineva vă spune că nu ştiţi să vă creşteţi copilul, că vă sugerează că e vina voastră dacă tuşeşte, răceşte sau are o criză de furie? Când vă judecă, mai mult sau mai puţin făţiş pentru ceea ce sunteţi, pentru meseria pe care o aveţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu