Beznă

-Vom începe turul peșterii, doamnelor și domnilor, anunță ghidul cu voce sigură. Recomand să vă luați haine mai groase, e rece. De asemenea, vă recomand să nu consumați alimente sau băuturi, să nu aruncați ambalaje sau bani în ochiurile de apă ca să vi se îndeplinească dorințele. Amatorii de fotografii să plătească taxa până intrăm în peșteră. După ce intrăm, turul durează câteva ore. Vă  recomand, de asemenea, să mă urmați și să nu va duceți în alte direcții. Tot ce e în peșteră, rămâne în peșteră. Intrăm pe o parte și ieșim pe alta. Ca în viață, spuse el încet dar vorbele i se pierdură în vălmasagul de oameni care se grăbeau să mai ia câte ceva de îmbrăcat pe ei. Însă cei mai mulți trec detașați peste recomandarea ghidului.

-Nu există, dragă, curent în peșteri, cine a mai pomenit?

-Dar ai mai fost, să știi asta?

-Nu dar e la mintea cocoșului. În general nu există curent, numai românii cred în asta. Se mai aleg cu câte un medical.

-Dar ce, dragă, tu nu ești român?

-Câteodată aș vrea să uit că sunt.

Oamenii se liniștesc și grupuri, grupuri, pășesc în întunericul peșterii. Tac și fac pași mici până când ochii se adaptează treptat în obscuritatea înconjurătoare.

-Doamne, ce întuneric e, se vaită cineva! Așa o fi în iad?

-Nu, doamnă, îi răspunde o voce de bărbat. Acolo e și nevasta-mea. N-o văd pe aici. 

 Oamenii râd zgomotos. 

-Dar e frig, foarte frig! De ce n-oi fi crezut eu ce zicea ghidul? 

-V-am spus eu, doamnă, că nu e iadul? Acolo e cald, îi răspunde aceeași voce de bărbat.

-Dar dumneata de unde știi, maică, se aude glasul firav al unei femei care pare în vârstă. În loc să te închini la lumină, tot vorbești de întuneric. 

Nu i se răspunde pentru că cineva din față îi șâșâieste ca pe copiii mici, ghidul nu e pe nicăieri și nimeni nu știe drumul. 

-Dar nu a intrat cu noi?

-Nu l-a văzut nimeni?

-O fi cu nevastă-mea, spune aceeași voce de bărbat și iar se râde. 

-Dar dumitale ce o tot dai cu nevasta, nene? Ce ți-a făcut și dacă nu e aici, de ce te legi de ea? Nu ți-e puțin rușine? 

-Nu știu ce a făcut că nu am dovezi, doar așa, simt eu ceva...

-Atunci să-i zici chestiile astea pe lumină. Ei. Nu pe întuneric, altora, zice o voce de femeie care pare că ține în brațe doi copii. Unde-și găsesc unii să-și spele rufele...

O vreme, nimeni nu mai zice nimic. Frigul le pătrunde în oase și câțiva aprind lanternele telefoanelor. Cineva le spune că au rămas fără ghid și în absența lui, până vine următorul tur și se observă asta, ar fi bine să nu plece prea departe nimeni din grup. 

-Dar mă trece o nevoie, plânge cineva și oamenii râd. 

-Mai rabdă și tu! Nu e o veșnicie! 

-Câte mai trebuie să îndur? Ți-am zis eu să nu mă duci în peșteră, dragă soțior?

-N-ai zis tu că nu facem nimic împreună? Am vrut să simt cum e cu tine în inima pământului! Că tot acolo ajungem!

-Ce glumă bună! Mai ai și altele?

-Mai am, le notezi?

-Voi, dragilor, vorbește femeia cu copiii în brațe, trebuia să vă rezolvați problemele înainte să vă căsătoriți. 

-Nu le aveam dacă nu ne căsătoream, izbucnesc pe un singur glas cei doi glumeți după care se strâng suav în brațe. 

Va urma.                                            

                                                                 

Foto: speranță. Alice. 

O dragoste ca o pietricică în pantofi

Autobuzul nu vine la timp(timpul cui?) așa că deschid o carte. Simt că cineva se uită la mine și privesc în jur. E Lucia .

-Adriana, spune ea, surâzând. Ce bine că te văd! Chiar zilele astea m-am gândit la tine! Ca să vezi ciudățenie sau cum să-i zic, mă gândeam la tine și în timp ce mă gândeam, simțeam că te gândeșți și tu la mine și s-a zburlit pielea pe mine! Ce spui de asta? Să fie adevărat?

-E adevărat dacă vrei tu să fie adevărat, Lucia! Eu cred că avem cu toții o memorie comună și care se transmite...așa-mi explic eu senzația de deja vu. Sau faptul că sunt doar câteva orașe în care m-am simțit acasă, ca acasă... deși am fost acolo pentru prima dată. În Sibiu, de exemplu, mă simt doar în trecere și mulți ani au mai trecut de când stau aici! Ce mai faci tu? Ce spui după bună ziua?

-Știu, știu, zâmbește cu cel mai frumos zâmbet din lume. Știu de ce zici asta, ca să vezi că totul se leagă dacă vreau eu să se lege! Am plecat din Sibiu, mi-am făcut curaj să mă duc în Timișoara, la o fată ca mine. De la casa de copii, adică. Lucrează la o familie de bogătași de acolo, avea grijă de copiii lor și se purtau foarte frumos cu ea, avea și camera ei în casa lor! Și a zis să mă duc și eu, după ce a vorbit cu ei. Aceeași oameni mi-au găsit de lucru acolo. La o mică fabrică de încălțăminte. Mi-am și zis: Ia uite, Lucia, ai coborât de la genți la pantofi dar măcar sus, unde contează, ești bine! Ce autobuz aștepți?

-Unul care să vină, Lucia, nu e ca la oameni. Toate duc în centru. 

-Atunci vin și eu cu tine, să-ți mai spun. Îmi place mult să povestesc cu tine. 

-Povestește, Lucia. 

-Pantofii pe care-i făceam erau foarte scumpi, Adriana! Dar încetineala cu care lucram la ei, grija și migala depusă acolo, m-au făcut să-i apreciez și să mă uit altcumva la picioarele oamenilor. Acum înțeleg de ce se spune că cel mai mult la un om contează pantofii. Și degeaba ai pantofi sport nu știu ce marcă scumpă dacă sunt nespălați și prea purtați sau....oroare!, în dezacord cu ceea ce exprimă corpul tău. 

Pe lângă noi trece legănându-se o femeie robustă, cu o borsetă ieftină, din care se ițește căptușeala. Borseta, rău aleasă, îi scoate în evidență burta mare, ca a unui băutor înrăit de bere. 

-Vezi, spune Lucia, exact ce-ți spuneam. Ghete sport, kilograme în plus și borsetă ieftină! Și cu cât e omul mai sărac, cu atât va fi mai gras, căci va mânca mâncare proastă și ca să fie tacâmul complet, o să și fumeze! Se va căuta în orice dar nu în ce trebuie! 

La o distanță sigură de noi, femeia cu borsetă își aprinde o țigară. 

-Mă uimești, Lucia! Dar cine era patron acolo? Sau cu cine ai lucrat?

-Păi să vezi, mai voiam să fac ceva după program,  incredibil, nu? Nu e dacă stai să te gândești de câte fugeam! De toate abuzurile, fricile și neiubirile! Trebuia să uit cumva și să mă găsesc pe mine în același timp! 

-Să te împaci cu tine, cu alte cuvinte, da? 

-Exact! Și unde crezi că mi-au găsit bogătașii alt loc de muncă? La un psihoterapeut din ăla care vindecă la cap oamenii care vor asta! 

-Ce făceai acolo?

-Menajul, Adriana. O femeie la vreo 40 de ani, foarte caldă. Parcă vedea prin mine. Și ea mi-a spus că oamenii se exprimă inconștient prin tot felul de mijloace. Unele sunt doar instantanee dar puse cap la cap îți pot da o imagine mai reprezentativă pentru ce este acel om, într-un anumit timp al vieții lui. Dar, din păcate, cei mai mulți oameni abandonează terapia exact când se simt mai bine, când au depășit momentul care i-a adus la terapeut. Adică merg repede sau mai încet, în funcție de momentele pe care vor să le scoată la lumina iar la un moment dat, le intră o pietricică  în pantof. Același pantof de care spuneam mai înainte. Unul scump, că terapia e scumpă. Și unii ignoră pietricica, să nu piardă ritmul deși uneori le provoacă răni adânci...iar alții, ignorând aversiunea pe care o avem toți față de pierdere, se opresc și scot piatra  naibii iar asta îi face să meargă în ritm sporit și cu capul limpede. 

-Adică rău cu rău dar mai rău fără rău, cum e mentalitatea de victimă , nu? 

-Întocmai și precis...și precis atunci mi-am dat seama că spaimele pe care le țin în mine deși reale, nu sunt actuale, nu mai sunt ale mele, sunt doar pietre în pantofi! Adică nu pot ignora trecutul dar...pe bune, să-l fac mai bun ține de domeniul fanteziei. Și dragostea care e doar o piatră în pantofi, nu e dragoste. Fac curat la alții și acum, Adriana....și fac curat și în mine.Încerc să fiu bună. Când pot, sunt bună și cu alții. Nu postez pe Facebook că am dușmani fiindcă am valoare și ei sunt invidioși pe asta, ferește Doamne! Nu postez că sunt fericită fiindcă atunci când am postat, fericirea și-a pierdut valoarea și voi primi postări sponsorizate despre ce este viața asta și că suntem predestinați să ni se întâmple una sau alta! 

Autobuzul nu mai vine așa că  plecăm pe jos. Strada, presarată cu sute de frunze, ne invită la drum. 

                                         

Foto : Alice