Salată de ceapă roșie

Pe principiul că viața e prea scurtă să-ți faci griji și să n-o trăieșți, mai mănâncă din când în când și salată de ceapă roșie. Cu alte cuvinte, să faci ce-ți place. Einstein spunea că(toată)nebunia este să faci mereu aceleași lucruri și să te aștepți la alte rezultate. Clar. Nebunie.

Desigur, ceapa s-ar putea să-ți repugne cum ne repugnă câte unul/una fără dinți. Partea bună este că efectul salatei de ceapă se duce. În vreo trei zile. Lipsa dinților, mai rar. Lenea, finanțele. Suntem o țară săracă. Ne luăm rujuri sau fonduri de ten scumpe și nu ne reparăm dinții. Sărăcie, cum spuneam. 

O mai dăm în bară. Câteodată. Nu înțelegem sau nu înțelegem la timp. Ne plângem și nu facem nimic. Ne văităm. Că sunt șefii răi, că sunt clienții nebuni, libidinoși, perverși, că ne trezim devreme, că e frig iar, că bate vântul, că uite ce salarii au bugetarii(chiar, ce salarii au?), că X sau Y trăiește sub papucul nevestei(mai rar al bărbatului dar deh, asta-i viața), că n-a fost cafeaua bună, că nu sunt lize, că nu sunt cărucioare, că se trece la ora de vară, că nu sunt verile din vremea copilăriei noastre, că nu(mai) sunt oameni de calitate. Da, sărăcie. 

Suntem aici să evoluăm. Să creștem. Fiecare în sufletul lui. Fiecare responsabil pentru el, pentru creșterea lui, pentru evoluția lui. Nu știu când vreodată, în evoluția omului, văitatul prelungit și oftatul, plânsul și victimizarea au ajutat pe cineva. La răstimpuri, suntem atât de înfrânți. Dar înfrângerea nu-i decât un prilej de-a merge mai departe, de a ne urma inima. Drumul celălalt n-a fost bun. Te uiți în oglindă și n-o s-o vezi pe Alice și să te gândești ce naibii o fi vrut să spună, ci te vezi doar pe tine. Cu tot cu înfrângeri. Care sunt doar un prilej de-a continua. Și să-ți faci o salată de ceapă roșie. Al cărei efect oricum o să se ducă aproximativ în trei zile. Nu scapă unii, oricât s-ar strădui, de urâțenie. Aia morală, camuflată după te miri ce haine.  Sau chiar dinți mari, puși de un dentist nepriceput. Sunt afecțiuni și defecte pe care nu le corectează  nici dracul. Nici chiar ceapa roșie. Dar și pe dracul îl poți păcăli, dându-i impresia că el e dracul cel mai frumos. Efectul salatei...trei zile. Și un somn bun. După. 

După ce-ai luat cea mai bună decizie. 

                                                      

Foto: ceapă. Evident. 

Paznic(II)

Am cincisprezece minute la dispoziție să mănânc. Ce oripilat am fost la început! Cum naiba, cincisprezece minute? Eu care aș fi stat o o oră să savurez fiecare aromă, fiecare textură, să stau și să mă bucur de fiecare moment! Dar asta era odată. Ca niciodată. Mi-am calculat timpul. Acasă, singur cuc, mâncăm în zece minute. Fără să știu ce și cum. Multe sunt acum fără să știu ce și cum. (Alice - Paznic)

Sunt iar copil, cu părinții la masă. Mama, tăcută, ne întinde pâinea. Apoi ne pune ciorbă în castroane. Nu binecuvântează nimeni nimic, mama zicea că nu există nimeni sus și eu o credeam. Îi tremură mâinile și după muțenia totală, necaracteristica, ghicesc că iar a supărat-o tata și de gât mă strânge o teamă. Acea teamă. Că se vor despărți,  știu un copil  cu părinții despărțiți. Tata, un om înalt, slab și foarte vorbăreț, ocupă tot spațiul și aerul din jurul lui când povestește câte o istorioară. De data asta, e mut și el. Ar vrea să-i spună ceva mamei, s-o certe oare? Poate s-o împace, s-o mângâie. N-am aflat-o niciodată. Mama însă l-a oprit:

-Nu la masă. Mâncarea e pentru suflet. Nu ne  îmbolnăvim mâncând. 

Două zile mai târziu, timp în care mama n-a mai scos nici un cuvânt, m-a pus să-mi iau puținele haine într-o plasă, ea și le-a luat pe ale ei într-o valiză de lemn și duși am fost. Tata nu ne-a găsit niciodată. Nici nu știu dacă ne-a căutat. Eu mă mulțumeam cu bucuriile mamei, cu zâmbetele ei, cu mulțumirea ei nedisimulată. Era împăcată. Îmi spunea că cine răspunde neîntrebat și dă explicații necerute, a făcut ceva de care vrea să scape. Să nu cred niciodată astfel de oameni. Știam că se referă la tata dar n-am întrebat-o. Mai zicea să nu lingem niciodată unde am scuipat. S-a înnorat brusc afară. Am apucat să mănânc rapid un sandviș și un ardei. Colegul meu a băgat și-o ceapă care duhnește în sala de mese. Apoi o să duhnească în jurul lui, în magazin. E un hâtru. Trage și-o dușcă de rachiu pe ascuns. Eu m-am lăsat de mult dar simt orice miros de alcool și pielea se înfioară pe mine. După ce că e tot mai uscată și mai pătată, se mai și strânge când simt orice urme ale vieții pe care am dus-o. 

Sunt cuminte acum. În geantă am Solenoidul lui Cărtărescu, l-am cumpărat o dată de la unul, în tren. Îl furase. I-am dat 10 lei pe el, el și-a luat țigări, eu mi-am luat o cărămidă. Ca și greutate, desigur. Sper s-o termin cândva.  Începutul m-a scârbit, cu descrierea păduchilor pe care-i avea protagonistul și a diverselor părți ale corpului pe care le lasă în cadă, după ce se spală. Dar, na, o fi ceva și în aceste descrieri, oameni suntem, nu? Că și Dragnea o fi prezentând ceva interes pentru fata aceea care-ar putea să-i fie nepoată. În afară de cel financiar. Sau mai sigur fata are ceva daddy issues. Sunt în măsură s-o înțeleg, am avut wine issues, women issues, money issues, self esteem issues etc. Dar nu știam pe vremea aia. Eram doar defect. Nici asta nu știam. Prăpădit, se zicea. Îmi ziceau oamenii, pe la spate. Dar sunt cuvinte care ți se spun pe la spate și le știi foarte bine și cuvinte care ți se spun în față și nu le întrevezi sensul. Ca fata asta pentru care scriu, zice că acum vreo 15 ani, timp vreo 2 ani n-a văzut și n-a simțit nimic, n-a crezut nimic din toate sensurile ce-i se arătau. Dar și când le-a văzut...s-a mirat cum a trăit așa, moartă. Eu știu. Am fost alcoolic. Trăiam în sticla de vin. 

                                                        

Paznic

Sunt un paznic hodorogit. Fata care m-a rugat să scriu ce urmează îmi spune că sunt ceea ce-mi spun eu că sunt. Că sunt afirmațiile mele. Mi-a spus că o să-mi corecteze și greșelile în caz că am deși ea are îndoieli că aș face prea multe. Zice că toți greșim...Îmi place de ea. Mi-a spus că o să lase și asta scris fiindcă simte că acesta-i adevărul și nu se teme de el. În viață, zice ea, căsătoriți sau nu, în concubinaj sau te în miri ce fel de relații, e normal să-ți mai placă și altcineva. Unele atracții devin derapaje, altele devin obsesii. Iar unele doar vise pe care le uiți dimineața la trezire fiindcă altă posibilitate n-ai. 

Pe ecuson scrie "agent de securitate". Ce nobil! Paznic, tot dracul ăla! Când mă trezesc, la ora 4, să plec la serviciu, să păzesc magazinul, mă cuprinde scârba. Ce bărbat mai sunt și eu...dar trebuie să mai lucrez câțiva ani până să ies la pensie. Nu credeam când eram tânăr că apuc pensia. Trăiam ca și cum aș fi murit a doua zi, fumam ca un turc și nu-mi era frică de nimeni și nimic. Și timpul a trecut. Munceam pe unde apucam și la sfârșit de lună nu mai aveam nimic. Am învățat la școală. Mult. Am citit și mai mult dar în van. M-am trezit într-o zi că iubesc cu disperare o femeie care m-a iubit mult înainte s-o iau razna de tot. Iar când m-am deșteptat și eu că nu mai pot fără atingerea ei și fără glasul ei, nu mai era deloc. Și eu care credeam că le-am avut pe toate și că le cunosc pe toate, că sunt la fel...S-a stins lumina în mine. În ea se stinsese dorul mai demult dar a avut grijă să nu-mi dau seama. Eram orgolios, pe orice puneam mâna se tranforma în aur și mă mândream al dracului cu asta. Dar era un aur fără valoare. Nimic nu dura. Nu țineam cont. Construiam. Cu cap dar fără coadă. Țin minte că în acele ultime zile, dinaintea plecării Ei, îmi revenea continuu în minte începutul romanului Anna Karenina și îmi spuneam, schimbând puțin, că toate muierile îndrăgostite seamănă între ele, sunt niște pisici fără discernământ dar că alea care nu mai sunt îndrăgostite, sunt toate diferite. Mă tot călca pe nervi una, Aritina, o țin minte și acum. Ea cu numele ei...Voia să stau doar cu ea, să-mi las femeia cu care stăteam în casă, să fiu cu ea, în brațele ei, în visele ei. Era atât de apucatoare, de hrăpăreață, că după ce mă întâlneam cu ea câteva ore, beam cu zilele să mă uit. Aia de acasă știa și nu zicea nimic. N-o iubeam pe Aritina. Stai, trebuie să-mi iau postul în primire. Câte unul mă tratează de parcă aș fi un nimic. Câte unul, mai educat, mai domn, salută și mulțumește. Dar un șef mai mic, care se laudă că are, auzi la el, două facultăți, una fiind după părerea mea, facultatea de-a pupa  fundul unor șefi mai mari, e un gunoi. De-ar linge și scările….Că trebuie, ocazional, zice-se, să le mătur și să le spăl, deși nu e în fișa postului. Dar câte nu îndură omul până își dă seama ce se întâmplă! Unii trec din coșmar în coșmar, din alegere proastă în alegere și mai proastă. Fata asta pentru care scriu, mi-a spus că e posibil pentru fiecare să meargă pe alt drum, unul mai bun. Doar comoditatea nefericirii și frica de posibila fericire îi face să  aleagă mereu prost. Suntem fricile noastre, îmi spune. Și-am vrut s-o întreb dacă îi e frică de ceva, oare nu-i este?  Mi-a spus  fără s-o întreb, aducându-mi aminte de Ea: doar de uitare. 

Copiii ăștia care lucrează pe aici, unul mai obraznic și mai nerăbdător ca altul, toți îmi amintesc de mine. Închid ochii la toate măgăriile lor. Cred că au timp. 

Termin aici, trebuie să fac ditamai raportul, să scriu și să tot scriu, de parcă ar citi cineva, uneori mai scriu și câte o fantezie. Că mai am și eu, ce dacă sunt cam bătrâior. Sunt paznic și potrivit tuturor preconcepțiilor, sunt prost ca noaptea. Să profit, zic.   

                                             

Foto: meserii