Creion

Femeia la 1000 °C

Sau ultima carte citită, autor Hallgrímur Helgason, Editura Art, colecția Musai, 500 și ceva de pagini, mie mi s-au părut mai puține, așa(mi) se întâmplă când îmi place ceva. 

Poate că această carte ar fi putut să se numească simplu "Câte poate îndura o femeie" dar titlul n-ar mai fi fost atât de tentant și cu ocazia asta, sper ca măcar recenzia s-o citească mai multă lume. Nu se așteaptă nimeni la o recenzie tip, nu? Tip 1, tip 2...Sau ceva clasic? Poate încerc cândva.  

Femeia la 1000 °C este povestea vieții reale a nepoatei primului președinte al Islandei...mai sunteți pe aici? Povestea Herrei Björnsson, adică. Totul pe fundalul celui de-al doilea război mondial. Un căcat, ca toate războaiele care izbucnesc din cauza bărbaților și cel mai mult suferă, ca de obicei, tot femeile. Herra, 80 de ani, cu o grenadă la îndemână, care reprezintă liana ei în caz de ceva neprevăzut, viața însăși uneori, își face programare la crematoriu. Să fie incinerată. Așadar cele 1000 de grade din titlu asta sunt și nu ceva extrem de erotic(există așa ceva în erotism sau este și gata?) cum am putea fi tentați să credem.

Zice Herra : E nevoie de o viață întreagă pentru a înțelege viața. Acum și aici suntem mereu cam proști, însă atunci și acolo suntem un pic mai înțelepți. Pe timp de război, toată lumea se simte bine pentru că nimeni nu are de ales. Pe timp de pace, pe oameni îi apucă nefericirea pentru că trebuie să aleagă și să refuze. Toate războaiele se nasc, așadar, din tânjirea infinită a omului după fericire. De nimic nu se tem oamenii mai mult decât de pace pe pământ. Și zic eu, după evenimentele ultimei săptămâni, că oamenii nefericiți acasă, plictisiți și cu o viață la limita supraviețuirii, disperați de prea puținul care-i înconjoară, aleg să împartă ce au: proști sunt, prostie împart, răi sunt, răutate împart, caracter ioc, lipsa de caracter acuză. 

Părerea Herrei despre viață, suflet, timp, dragoste și alți demoni, după ce războiul în care n-a vrut să între(cine-ar vrea?) dă cu ea de pământ, își pierde părinții, este violată, iubește cu intensitate două zile cât să-i ajungă toată viața, își regăsește tatăl, nu și mama, fumează în draci până cancerul o doboară și i se mai dau puține zile de trăit dar ea continuă să trăiască...o mie de vieți:

Uneori ținem minte mai degrabă lucrurile pe care nu le înțelegem.
Dacă n-ai nicio șansă, atunci mergi pe pipăite. Așa lucrează sufletul: încearcă să atenueze fiecare șoc repetându-l la nesfârșit până când îl golește de durere. 
Deșteptăciunea n-are nimic de-a face cu dragostea. Iar dragostea n-are nimic de-a face cu deșteptăciunea. Când vine vorba de dragoste, toți suntem la fel de proști. 
Natura e oarbă la istoria omului( și istoria e oarbă la natura omului, zic eu).
Cele mai nocive specimene din orice societate sunt întotdeauna așa-numiții intelectuali inculți: semidocții și predicatorii la locul de muncă cu o educație contrafăcută și ambiții artistice neîmplinite sau obezii megalomani care-și umflă egoul mâncând rahat(și chiar victimizându-se, aș adăuga).
Dragostea e declanșată de două lucruri: suprafața și substanța.
Cam așa s-ar rezuma existența noastră: nu facem decât să ne cioplim visele cu toporul. Eliberarea de tot ceea ce ți-ai dorit cândva și de tot ceea ce ai avut. 

Ce mai e războiul pentru copilul Herra : pe cadavrul unei femei de pe marginea unui drum am găsit o bucățică de unt, pe care am păstrat-o sub haine; mi-a ajuns o săptămână întreagă. 
Fiecare pentru el și Dumnezeu împotriva tuturor. Războiul îi unea pe oameni pentru a-i dezbina apoi mai bine.
(Oamenii)înțeleseseră că umanitatea își scrie istoria scoțând-o din cărți și aruncând-o în foc, într-un loc în care începutul și sfârșitul coexistă, locuit doar de diavol și de Dumnezeu. Și omul îi îngrozise pe amândoi. 

Războiul se termină, însă pentru Herra el continuă sub alte forme, cum continuă pentru toate femeile care pierd copii, pierd iubiți sau nu-i găsesc niciodată, găsește liniștea, ba chiar și dragostea în persoana unui narcoman care aproape o omoară dar ea se dovedește mai puternică și o ia iar de la capăt, pentru a nu știu câta oară. 

Spune aproape de final : Și nu aveam nicio ușă la care să bat, fiindcă nu mai existau uși. Când a trebuit să lupți ca să supraviețuiești în fiecare zi a vieții tale atâția ani și victoria se întrevede în sfârșit, brusc te copleșește indiferența. 

                                                  

Ba o carte, ba un om

Adică ce-am mai citit, ce n-am citit. Cărțile, oamenii.

Știu că mă repet dar îmi permit, nu mai citește(aproape)nimeni, așa că nu(prea) o să se observe. Cu bucurie am aflat că în Metro există cineva care citește, când toți sunt prinși în cotidian, ocupați cu supraviețuirea, stăpâniți de serviciile insipide, preocupați de-a găși un sens până nu este prea târziu. Îmi mențin părerea că uneori trăim în câteva clipe cât trăiesc alții în decenii, tot sub semnul impermanenței. Fie bun, fie rău, trece. Contează să fie cineva cu care să ne apărăm contra averselor vieții. Și mai bine este să avem această putere în noi dar evident că unitatea înseamnă putere. Plus că am descoperit oameni care l-au descoperit pe Dumnezeu. Aș scrie "l" cu majuscule dar știu că Dumnezeu, dacă ar exista(și aici toți creștinii își scuipă în sân), ar fi preocupat prea puțin de acest aspect, mândria nu e o prioritate. Și uite așa îmi amintesc de Ivan Turbincă: 

Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Cine eu?

— Eu, Ivan.

— Și ce vrei?

— Tabacioc este?

— Nu-i.

— Votchi este?

— Nu-i.

— Femei sunt?

— Ba.

— Lăutari sunt?

— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăiești de cap?!

— Dar unde se găsesc de aceste?

— La iad, Ivane, nu aici.

— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!... zise Ivan. Și, nemailungind vorba, îndată și pornește la iad. Și el știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci, odată începe a bate în poartă, strigând:

— Ei! Tabacioc este?

— Este, răspunde cineva dinlăuntru.

— Votchi este?

— Este.

— Femei sunt?

— Dar cum să nu fie?!

— Lăutari sunt?

— Ho, ho! Câți poftești.

— A! harașo, harașo! Aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.

Dracul de la poartă, gândind că e vreun mușteriu vechi de-al lor, deschide; și atunci, numai iaca ce se trezesc pe neașteptate cu Ivan Turbincă! 

Mare pezevenghi Ion Creangă, prietenul lui Mihai Eminescu,  știm cu toții despre cine este vorba.

Revin:

Am citit cu nerăbdare și nu m-am păcălit, Acolo unde cântă racii de  Delia Owens, am înțeles că va fi ecranizată dar e atât de frumoasă încât oricine s-ar îmbogăți  citind-o, măcar cu ceva cunoștințe. I-auzi citat din carte : Chiar și în natură, să fii părinte e mai pe muchie de cuțit decât te-ai putea gândi. 

O altă carte extraordinară din această perioadă a fost Istoria albinelor de Maja Lunde. Nu știu dacă e cineva care n-a auzit de legătura profundă și insolubilă dintre oameni și albine și ce-ar însemna o apocalipsă a albinelor. Îți dă fiori, îți dă de gândit.  Poate renunță cineva la  20 de minute în două zile la cronofagul și energofagul Facebook  și citește cartea asta. 

Undeva, între aceste două cărți și o răceală enervantă, am citit Homo Deus-Scurtă istorie a viitorului, profesoara de istorie din mine nu poate uita: 

Studiul istoriei nu ne spune ce să alegem dar măcar ne oferă mai  multe opțiuni.

 Mi l-aș fi dorit profesor pe Yuval Noah Harari. Sper să-l întâlnesc. Ce spune domnul profesor:

În loc să ne temem de asteroizi, ar trebui să ne temem de noi înșine. 

E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței. 

În ciuda lăudatei lor inteligențe emoționale, ființele umane sunt deseori copleșite de propriile emoții și reacționează contraproductiv.  

Așa e? 

Și asta: În scurt timp, cărțile vă vor citi în timp ce le citiți. 

Legat de cărți. Însă Facebook-ul și instrumentele sale fidele, WhatsApp și Instagram, cărora le spunem aproape tot, ne vor cunoaște și părțile și oamenii pe care-i căutăm cu înfrigurare dar nu vrem să știe nimeni. Așa-i că suntem maeștri ai disonanței cognitive?  Și maeștri ai FMS? (fear of missing something). Așa că data viitoare, think again when it comes to revealing all of you. Astea le-am spus eu. Aud că umblă vorbe despre mine. Eu n-am văzut nimic dar vârsta de 40 care se apropie rapid mă împrietenește curând cu o pereche de ochelari. O să am o perspectivă mai bună. Iar gura lumii...a fost vreodată cineva fericit când a ascultat de ea? 

Ce mai spune autorul lui Homo Deus : Pe vremuri, să ai putere însemna să ai acces la date. Astăzi , să ai putere înseamnă să știi ce să ignori. Exact ce spuneam. Zicea un om iubit: Ce-a fost de spus, s-a spus deja. 

Pe repede înainte am citit Femeia ascunsă de E.G. Scott, Anotimpul fructelor de mango de Amulya Malladi din care am rămas cu asta: Relațiile leagă oamenii până la punctul în care acasă devine un sentiment, nu o structură de cărămidă. Să nu uit de Grasă și proastă a Rodicăi Ojog Brașoveanu. Nu, nu e nicio aluzie. E o colecție de nuvele. 

Între ele(recunosc acum: citesc mai multe cărți în același timp, fiindcă îmi plac toate și mi se pare că nu o să am timp de toate și fiindcă trag de unele, ca să le termin mai târziu) am citit Inteligența erotică de Esther Perel. Zicea cineva că when it comes to sex, everything is so simple. Wait a minute. Another 2 or 4 years, a kid or two, a third one. Căci :

Erau suficient de deschiși unul cu celălalt dar departe de a fi intimi.

                                                              

Dilema esențială a intimității constă în a iubi pe altcineva fără a te lăsa absorbit. Pentru ca amândoi să fim unul, trebuie să existe două persoane.  

                                         

Oameni n-am citit. 

Blonda de la mall

Sunt blondă dar asta nu înseamnă că mi-ar lipsi inteligența. Dimpotrivă. Am prea multă dar pentru păcatele mele, ca să-l citez pe unul citit în liceu și răposat când aveam eu câțiva anișori, sunt  vânzătoare în mall. La Allestrellas, nu în altă parte, aici sunt hainele care-mi plac. Cu hainele negre m-au convins, eu port des negru, să mă subțieze. Nu că aș avea nevoie, consider că o sută de kilograme de sensibilitate fac mai mult decât 60, 50 de kile proptite delicat. Omul-om și porcul-porc. Eu sunt om. Unul sensibil. Și ca să par puțin misterioasă, ce-ar fi femeia fără mister, mă îmbrac în negru. Numai de aia. Și ca să mă subțieze, să nu fiu ipocrită și să mă contrazic cum fac unii. Deși de ce să nu mă contrazic? Mai vreau eu câteodată să merg contra algoritmului care sunt, conform științei și datelor. Bunică-mea ar zice că mă piș contra vântului dar eu sunt o doamnă și n-aș putea să zic asta. 

Dimineața, înainte de serviciu, dau fuga să mănânc. Nu mă schimb de haine și am impresia vagă că miros a ulei prăjit după cum strâmbă din nas slăbănoaga de la case. Mă prefac că nu-i observ reacțiile și cu prietenul meu, Gicu de la pază, râdem discret când trece pe lângă noi. Toată, o doamnă și un parfum. Mi-a spus să îmi iau blugi cu talie înaltă, să nu mi se mai vadă jumătate de fund când mă aplec să aranjez încălțămintea. Parcă eu n-aș fi aflat că pe bărbați îi ațâță orice petec de piele. Mai ales de la fund. I-am spus și ei. A zis că nu-i ațâță fundul instalatorului sau al mecanicului. Invidioasă, nu? 

Am doi copii, mânca-i-ar mama, ei sunt viața mea și pentru ei mă zbat, să aibă cine să-mi dea o cană de apă la bătrânețe! Scorpia de la case i-a spus managerului că nu pentru asta se fac copiii, ci asumat, din dragoste, că adevărata dragoste începe apoi, dacă e dragoste. Ce știe ea? Nici nu știu dacă are copii. Ce ușor le vine să vorbească când nu sunt în temă. 

Visul meu când eram adolescentă era să fiu în visul tuturor. Visez încă. Un vis în vis. V-am spus că sunt deșteaptă. Îmi răsfăț copiii și sper să o facă și ei când sunt bătrână. Iar dacă n-o vor face, am eu ac de cojocul lor, eu i-am făcut, eu îi omor. Asta era vorba lui maică-mea. Sora-mea și-a strâns cojocul, și-a desfăcut...aripile și-a plecat în Dubai. Cu avionul. Câteodată îmi trimite câte un gablonț aurit pentru fată. Mi-e și rușine, putea să trimită aur. Aurul e valoarea, dacă n-ai cinci inele pe degete și trei gâtăuri împleticite cu o cruce mare a lui Isus, ești nul. Nu ca făina aia trei nule, ci nul din punct de vedere financiar. Banii sunt valoarea. Așa că eu îmi dau copiii la toate activitățile, fotbal, înot, balet, engleză, germană și pictură. A naibii să fiu eu dacă nu mă descurc. Mamă singură dar tot mă descurc. Copiii sunt cam plinuți dar îi țin pe iaurt fără grăsime. Dropiei de la case i-am spus că sunt plină de aur. A strâmbat din nas. Iar. Că mai bine le dau ceva sănătos de mâncare, zilnic, nu să-i țin pe cartofi prăjiți și când le crește burta, pe iaurt. Că aia nu e viață pentru un copil. Invidioasă, nu? I-am spus că aurul îl ia soră-mea la reducere cu 40% și trimite fetiței. Mi-a zis că aurul nu se devalorizează, ca o haină. Am strâmbat și eu din nas, n-am mai știut ce să-i zic. De atunci o cam evit. Și așa nu-mi plăcea mie. E adevărat că nu ne plac oamenii care ne spun adevărul? Și nici când ne mint? V-am spus eu că sunt deșteaptă?

Toate le știu. 

                                                                      

Foto: Profunzime, Huawei P20 Lite.
Ce-a vrut să spună autorul?

Dragoste și alegeri(întoarcerea paznicului)

Se întâmplă și așa, mi-a spus domnul de la pază. El a insistat însă să-i spun paznic, că perioada în care și-a spus guardian a fost doar ceva prin care să simtă că dă valoare funcției sale, un fel de poleială peste noroi. O modalitate de-a da timpul înapoi o bătaie de inimă, să fie mai aproape de copiii de acum, veșnic murdari de engleză. Dar nu, nu mai vrea să fie așa, copiii să fie copii și să vorbească cum simt ei iar el, așa cum e, contează ce face omul acolo unde e, nu titulatura, nu anii. Noi dăm valoare lucrurilor, nu lucrurile ne dau valoare nouă. Apoi a zâmbit și mi-a spus ce i s-a mai întâmplat după ce Eva, iubirea vieții lui, a trecut o fracțiune de secundă prin fața ochilor lui și dusă a fost. Iar eu am scris ce mi-a scris el. 

Dorul meu, mi-a spus, nu mai avem nimic dar îți mulțumesc pentru timp. 

Și ce  mi-a spus în vis mă tot urmărește. De unde vin visele? Gândurile mele amestecate, de dor, de neputință și de uimire au creat imaginea ei mai vie ca oricând în mintea mea, spunându-mi aceste cuvinte? A fost vis? Sau a fost ea? După o noapte infernală, cu mii de demoni zbătându-se să-mi ia bruma de rezistență pe care o mai aveam în fața alcoolului, dimineața am visat cum mă îmbrățișează și-mi spune că nu mai avem nimic. M-am trezit năuc, cu brațe parfumate în jurul meu, miere și zmeură. Din bucătărie, aromă de lapte fierbinte și de cafea. Pe noptieră o carte, Conversații cu Dumnezeu. Cartea ei. Îi plăcea foarte mult, îmi spunea cât o face să viseze, că simte că o face un om mai bun, mai încrezător, mai responsabil dar avea și pasaje la care râdea cu lacrimi și zicea că nu poate să creadă tot, cum nu poți să iubești necondiționat altă ființă umană, în afară de copilul tău și că și acolo, credea ea, deși nu avea copii, sunt hibe. Că omul, bărbat sau femeie, face numeroase alegeri în viață și cea mai puternică este cea în care alege să se iubească pe el. Acolo este iubirea. Acolo sunt visele, emoțiile, poveștile pe care ni le spunem și care nu dispar când toate celelalte dispar. Nu știam dacă visez sau m-am trezit, dacă nu am mai rezistat și mi-am înecat amarul în alcool și toate erau efectul vinului. Dar simțeam încă aromă de zmeură și cald în jurul umerilor și din bucătărie mireasmă de cafea. M-am uitat la mâinile mele, să știu. Poate că mintea rămâne veșnic tânără și vie dar mâinile, mâinile mor încet, apar tot felul de pete, de noduri, unghiile se îngălbenesc, firele de par de pe degete devin tot mai evidente, bătăturile tot mai galbene, mai tari. În vis nu aș fi putut să fiu atât de lucid, nu? Și mi-am studiat mâinile cu atenție. Adică așa am vrut dar n-aveam ochelarii pe nas așa că am întins mâna după ei, pe noptieră și în răstimpul acesta scurt am avut o străfulgerare care mi-a făcut pielea de găină căci cădeam, dezintegrându-mă, bucată cu bucată, de undeva de sus, pentru a cădea intact, neatins și neștirbit de timp și de alte lovituri într-o pădure. În mijlocul ei, o poieniță. E plin de flori și miroase a pământ reavăn, ca după ploaie. Lângă mine, Eva. O prind cu îndrăzneală de mână și o trag înspre mine. E prima noastră apropiere. Nu spune nimic și ezită, mă evită.

-Dacă ai povesti asta, cum ai povesti-o? 

Se uită la mine când o întreb. Ochii ei verzi mă străpung. Simt că vede prin mine. 

-Dragostea nu se povestește, dacă e dragoste. Și dacă e dragoste, peste ani și ani, când n-o să mai fie decât o urmă din ce-a fost, o să ai asta, privirile și atingerile, aerul de pădure, culoarea florilor, verdele acesta magic...toate vor fi mereu cu tine, dragostea nu moare dar se estompează și dacă nu faci eforturi, nu e iubire. Nu sacrificii, nu lupta pentru cine deține controlul, ci doar alegerea gândului care contează după ce emoția s-a volatilizat. 

-S-a...ce? 

Și vreau s-o mai întreb ceva dar mâna îmi cade grea peste noptieră și dau peste ochelari. Mi-i pun cu înfrigurare și îmi verific mâinile, să știu unde sunt, în vis sau în banalitate? În prezent sau în alcool? 

Se întâmplă și așa, îmi spune paznicul. Rescriem trecutul ca să putem prelua controlul. Și ne mințim ca să facem realitatea acceptabilă.