duminică, 25 martie 2018

Cai verzi pe pereţi

Stăm întinse pe jos şi ne minunăm de soarele cu dinţi, nu ştim dacă e primăvară sau e iarnă. Andre îmi şopteşte că zâna iarnă a îmbătrânit şi d-aia e zăpadă şi e soarele ăsta orbitor.   
-A îmbătrânit şi ea, mamă, ce să facă? A dat cu zăpadă în noi să ne mai amintim de ea că a văzut că ne bucurăm de venirea primăverii.  
-Ai dreptate tu, Andre! Sunt şi oameni aşa, dacă te văd bucuros, aruncă imediat cu ceva răutăţi în tine.  
-De ce, mamă?
-Doar asta au ! Dacă ar avea bucurii, iubiri sau fericiri, asta ar arăta şi ei...dar dacă nu au, arată ce au! Ca oamenii bătrâni! Dar sunt şi bătrâni buni! 
-Dar bătrânii miros, mamă!
-Miros, princess... şi noi o să avem un miros specific când îmbătrânim!(Nu vreau să dezbatem acum subiectul ăsta).
  
Apoi ascultăm muzică grecească. Ne bucurăm amândouă de Nikos Vertis. Eu citesc un articol despre cei care-şi închiriază apartamentele prin Airbnb şi nu pot să nu mă mir de expresia"n-am halit nu ştiu ce poveşti" a unui om, aparent educat. Dar puţine mai sunt care să mă mire aşa că trec şi peste halitul omului cu şcoală, cum ai trece peste acele secrete pe care le ştie toată lumea. În afară de cine trebuie. Şi apoi îmi amintesc de vorba nu ştiu cui, nu ştia nici el la cine a citit-o că atunci când se-apucă cineva să aibă caracter, de obicei îl are urât. Dată fiind situaţia, n-ar putea fi mai adevărat. Trist? Nu. Aşa, ca viaţa. Un alambic din care să-şi ia fiecare lichidul pentru a (putea)continua: doruri nestinse, amintiri de neîndurat sau de îndurat, bucurii cu viaţă în ele, zâmbete şi vorbe pe potrivă, urări de bine, dorinţe(ne) îndeplinite. Cai verzi pe pereţi.
  
Mă decid să încep curăţenia de primăvară. Încep cu hainele. Scot haine din şifonier şi mă uit lung la ele. De unele nici nu-mi mai amintesc. Pe astea o să le arunc primele. Ochii îmi cad pe o rochie.  
 -Rochia asta am luat-o din Italia. N-am purtat-o niciodată! De ce am luat rochia asta, Andreea?!
 -Degeaba!
 
Ne băgăm la somn. Îmi spunea ea poveşti, eu i-am spus cândva o poveste a unui om care a mâncat prea multe ridichi de iarnă şi s-a transformat într-o ridiche pe care a mâncat-o soţia lui(ca într-o căsnicie, na, cu bune, cu rele) iar ei i-a plăcut atât de mult că a inventat ad hoc  o poveste cu o fetiţă care a mâncat ciocolată care nu se termina niciodată. Şi nici fetiţa nu se tranforma în ciocolată, cum altfel, că doar n-o s-o mănânce cineva! Mă adoarme... 
                                                               
 Foto:   Înălţare. Prislop             
 
  



miercuri, 21 martie 2018

De astăzi

Pentru că am avut grijă şi anul acesta să împlinesc tot 28 de ani, am primit de la jumătatea mea mai bună o trotinetă pe care momentan n-o pot plimba(sau ea pe mine) din cauza ninsorii. Oricum mă întrebau copiii pe stradă şi în parcurile de joacă dacă este trotineta mea. Este, cum să nu. Princess are una roz. Partea bună este că două riduri rezistente luni bune la Bio-Oil au dispărut peste noapte. Le-am întrebat ca Dragnea la congresul comunist, pardon pesedist: Mai vreţi să fiu preşedintele vostru? Să dea naiba să ziceţi vreunul nu! Iar ele, ridurile, cuminţi, nu s-au pus cu mine. Nu m-au ascultat însă firele albe. Sunt încăpăţânate. Rezistă. Nu le mai înfrânge nimic. 
 
  
Anul acesta, deşi am primit mesaje la fel de frumoase ca cele de anul trecut, n-am mai plâns. M-am emoţionat că unii oameni şi-au făcut timp pentru timpul meu de astăzi. E cel mai frumos cadou pe care-l puteam primi din partea unor oameni pentru care sunt practic necunoscută. Căci blogul acesta, deşi personal, are partea lui de nepersonal. De necunoscute. De x, y şi z. Şi uneori cele mai puternice cuvinte şi doruri sunt cele nerostite, cele cărora le spui stop. Cele care rămân în suflet şi nu ştii de unde vin şi când vor pleca, dacă vor pleca. Ca un puzzle căruia îi pierzi două, trei piese şi nu le mai găseşti niciodată. Nu poţi să lipeşti nimic acolo unde nu mai e nimic dar funcţionezi foarte bine şi în lipsă. Ba chiar mai bine. Ca o verighetă pe care deşi n-o porţi, ştii că e acolo. Sau dacă o porţi, nu înseamnă nimic. Sunt legături mai puternice decât convenţiile. Cum puternică e şi judecata strâmbă a tuturor. Când fiecare ştie mai bine ca tine ce trebuie, poţi şi vrei să faci dar nu faci. 
 
  
N-am avut multe de spus cu ocazia zilei de astăzi. Ce-ar mai fi de spus? Ce e val, ca valul trece... Mulţumesc tuturor pentru mesaje, vă doresc o primăvară frumoasă şi să fiţi cât de poate de buni şi de autentici cu voi înşivă/însevă! Sa fie iarnă doar afară, nu şi-n voi!
Foto: fericire. Fără filtre.

 

marți, 20 martie 2018

Liane


Căutăm în viaţă tot felul de liane care să ne ajute : să mergem mai departe, să privim cu alţi ochi evenimentele, să uităm, să ne trezim dimineaţa, să ne organizăm, să facem ceva ce n-am face, să spunem ceva nespus, să ne păstrăm ritmul sau să-l recâştigăm, să ne facem curaj, să mai putem visa, să muncim şi ceea ce nu ne(mai)place. Iar singura liană la îndemână şi singura pe care ne putem baza fără condiţionări şi ataşamente nesănătoase este relaţia cu sinele. Celelalte relaţii, conexiuni, evenimente...sunt poveşti. Care se termină brusc, cu "v-am spus o mare minciună". 
    
Sperăm să prindem jackpot-ul, să ne intre o dată din flop cele mai bune cărţi sau măcar pe turn să ne pice ceva, aşteptând cu sufletul la gură river-ul. Dar avem toţi aceleaşi cărţi şi jucăm la aceeaşi masă? Cam nu. Şi dacă nu jucăm la aceeaşi masă şi nici nu ştim regulile poker-ului sau ale altor jocuri(de noroc?)de ce ne purtăm ca şi cum am cunoaşte noi ceva? Ca să ignorăm ceea ce se ascunde sub un zâmbet amar, sub durerea unui rămas care numai bun nu este. Cum ar putea fi rămasul bun? Totuşi...
       
Cântă Smiley acompaniat de Feli: Am mai şi călcat strâmb, nu-i nimic că doar noi vom observa/Şi întregul pământ este doar un ring de dans, dans, dans...Cam 17 kilometri parcurg zilnic, îmi duc botinele la un cizmar hâtru din cartier şi îi spun care este problema iar el, hâtru şi sibian până-n măduva oaselor(sau poate vâlcean, se poate orice) îmi spune făcându-mi cu ochiul:   
-Nu-i nimic, toată lumea calcă strâmb... ca să am eu de lucru!    
Iar eu credeam  că nu mai există cizmari, că nimeni nu calcă strâmb.

Citim pe Facebook, aflăm de la televizor, de la prieteni sau rude că X sau Y a murit. Brusc. De tânăr. De sănătos. De plin de viaţă deşi fuma suicidal sau muncea ca apucatul din zori până-n seară. Primim mesaje despre adevărul condiţiei umane. Că uităm să trăim. Că trăim că şi cum n-am muri niciodată şi murim...fără să fi trăit. Toate-s vechi şi nouă toate. Dispar lianele alea. Rând pe rând. Fiindcă viaţa chiar e un joc de poker.Trebuie să ştii bine cărţile, comportamentul partenerilor de joc, când să te arunci, când să joci la cacealma, când să joci totul pe o mână. Noroc sau înţelepciune? Câte puţin din amândouă. 
   
Cu atâtea plecări bruşte, sper că oamenii pe care-i ştiu să-şi amintească nu că vor muri ci să trăiască. Să aprecieze ce au, familia, răsăritul de soare dintr-o zi geroasă, respingerile şi lecţia lor, durerile şi înţelepciunea care ar trebui să urmeze, iertările, iubirile, clipa cu toate bucuriile ei, singurătatea care te apropie de tine, punctele de suspensie, lianele, ziua în care-ţi dai seama pentru ce te-ai născut, muzica, literatura,  fanteziile, poveştile, bunătatea. 
                                                                    
Foto : litere lipsă.

duminică, 11 martie 2018

Încredere

Cred că era tot martie. Dar 2001 sau 2002, pe acolo. 
      
Predam istorie la o clasă de-a XII-a la Liceul Textil şi trebuia să dau elevilor un scurt extemporal. Cei care sunt profesori sau au fost la catedră ştiu deja că de acolo, de la catedră, se vede tot. Testul era foarte uşor, cu întrebări dintr-un război, primul sau al doilea, nu mai ţin minte. Mă plimbam în faţa lor şi printre rânduri, urmărindu-i. Era important  pentru mine să înţeleagă mecanismul declanşării războiului şi consecinţele sale. Nu era esenţial să ştie pe de rost zeci de date, zile şi momente. Şi era Gabi. Gabi era un băiat dezgheţat, care ştia multe lucruri, fără să-mi dea impresia că le-a învăţat mecanic. Gabi era foarte curios şi părea să-i placă istoria. În condiţiile în care cei mai mulţi băieţi îşi etalau pantofii sport sau nu ştiu ce jeanşi iar fetele buclele, machiajul şi...sandalele. Nu conta că era martie. Mă aşteptam să copieze cineva, ştiam deja de la cei de-a noua, unde cea mai mică notă trebuia să fie 5, indiferent ce cunoştinţe de engleză aveau. Nu trebuia să le stric mediile. Nici la engleză, nici la istorie. Dar nu mă aşteptam de la Gabi să copieze. I-a căzut cartea. Din cauza emoţiilor. I-am spus s-o ridice şi s-o lase închisă pe bancă. M-am întors cu spatele şi cred că un ochi îmi râdea şi unul îmi plângea, ca nu ştiu cui împărat. Nu era un test greu. Îmi venea să râd fiindcă nu ştiam că de la catedră se vede totul. Iar ochiul care plângea, plângea pentru că îmi pierdusem încrederea în Gabi, ar fi putut să aibă cea mai mare notă oricum. Fiindcă nu mă interesa un afurisit de an, 1918 sau 1939. Mă interesa doar să fie curioşi. Nu eram acolo să le stric mediile. Eram acolo să învăţ eu ceva şi apoi să merg mai departe. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Gabi, nu-mi mai amintesc nici ce notă i-am dat. Dar nu m-ar mira ca el să fi ajuns departe, dezgheţat şi inteligent cum era. Poate e în vreun partid, în vreun consiliu judeţean, poate e manager la vreo multinaţională.  Oricum e evident că plecând acolo unde suntem toţi egali, nu luăm nimic cu noi dar contează ceea ce lăsăm, ce-am facut bine. Un strop de omenie. Ca să ne separe de animale. Sau de restul oamenilor.
  
E iar martie. Un martie care a debutat cu zăpadă şi frig după care pare să se fi instalat brusc primăvara. Deşi acum ştiu deja că e înşelătoare. Ca oamenii care-ţi sunt dragi şi în care ai încredere dar sunt doar aparenţe şi ipocrizie şi apoi te dor.  Ar mai trebui să fie o morală la povestea asta dar nu e nimic aici. Doar cuvintele lui Marin Sorescu: ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.

Foto : www.dcnews.ro
   

sâmbătă, 3 martie 2018

Burghiu de 6

Cerul e gri, îndesat de nori nămoloși. Picură mărunt. Un strop ca o lacrimă îmi alunecă pe obraz și clipesc mai des. În ciuda vremii, e tot cald. August încă. Un fluture mic, albastru, dintre cei care trăiesc doar o clipă și tot au timp să iubească, cu aripile îngreunate de câte o moleculă de apă, cade amețit pe o frunză de pătlagină. M-aș așeza pe iarbă dar mă sperie umezeala. Mă gândesc să mă întorc acasă, să-mi iau o pătură când două voci îmi atrag atenția.

-A venit Nicu acum câteva ore să te roage să-l ajuți cu bormașina, să-i dai două găuri în perete!
-Dar nu vreau să-l ajut!
-Ce-ai, mă, omule, să nu-l ajuți? Cât durează? Eu i-am spus că nu știu dacă ai bormașina aici, nu știam dacă vrei sau nu...dar dacă o ai, du-te să-l ajuți!
-Dar nu vreau! Nu vreau!

Și acest ultim nu vreau străpunge monotonia picăturilor de ploaie.
-De ce, mă, cu ce te încurcă? Numai două găuri și gata! Cât durează?
-Nu vreau, dragă, nu vreau și gata! De ce să-l ajut?
-Ascultă, te rog, doar ascultă! Acum n-ai ce face oricum, te duci la el și-l ajuți!
-Dar nu vreau, femeie! Nu vreau! Pe mine mă ajută cineva? Nu mă ajută nimeni! Muncesc toată ziua de-mi sar capacele! Vine cineva să mă ajute?
-Cu ce să te ajute el pe tine, mă? Vocea femeii sună stins și a deznădejde. N-are cu ce să te ajute! E bine să-l ajuți tu pe el, suntem vecini și așa e bine!
-Dar nu vreau, gata, nu vreau, nu vreau, nu-mi mai spune nimic, nu mă duc să ajut pe nimeni!

Ploaia cade în ropote de acum. Mă adăpostesc sub un nuc. Mi-e frig.

Un copil de vreo 4 ani vine fugind și alunecă pe o piatră. Se agață în ultimul moment de gard.
-Nea Costele, a zis tataie Nicu dacă ai burghiu de șase să vii să ne dai și nouă două găuri în perete!
-Vin, mă, spune-i lu'tac-tu mare că-n cinci minute sunt la voi! Să scoată și-o țuică!
Apoi, către nevastă-sa:
-Dacă am mașina aici, de ce să nu-l ajut? Că nu mă costă nimic!

Cerul s-a limpezit.  Adie vântul și simt aroma prunelor tuleu. Fluturele albastru zboară bezmetic. Dar o fi el sau o fi altul?                  


joi, 1 martie 2018

Satori


Din lectură-n lectură, mă trezeam cu cuvântul acesta : satori şi-mi tot promiteam că-l voi căuta. Dar precum Scarlett, îmi spuneam mereu : mâine. Şi mâinele venea de zeci de ori, transformându-se în uitare. Până când...n-am mai aşteptat mâinele şi am acţionat atunci. Satori, termen japonez  cu o rezonanţă deosebit de frumoasă înseamnă trezire instantanee, chiar iluminare spirituală. Bruscă. 
   
Mi-a iluminat princess nişte zile de februarie, primăvăratice, cu câteva vorbe care m-au atins adânc.   S-a trezit foarte morocănoasă şi i-am cerut să ridice mâinile, să dau totul jos de pe ea, să fiu rapidă şi eficientă:
  
-Cum, şi pielea?, a zis ea înciudată. 
  
Apoi s-a supărat că am lovit-o un pic când am condus-o la baie, apoi nu mai ştiu de ce m-a certat şi am început să bombăn că niciodată nu e mulţumită de nimic dimineaţa, de parcă eu, ditamai adultul, aş fi în toane mai bune dimineaţa. Iar ea, cocoţată pe maşina de spălat, mi-a zis pe un ton grav şi foarte serios:
   
-Eşti ca un copil, mamă! (atunci când o cert sau în general, oare?)   
-Da, sunt ca un copil dar chiar m-ai supărat cu toanele în dimineaţa asta! Tu nu eşti ca un copil?   
-Eu sunt copil, mamă.   
Şi-a clătinat înţelept din cap.    
Satori.
Copiii nu spun doar lucruri trăznite, ei spun adevărul. 
 
  
În februarie am citit o cărticică de Elizabeth Gilbert, Lecţii de magie, carte care mi-a lăsat întipărite în minte următoarele cuvinte:
   
Într-o zi s-ar putea ca toate să capete un sens. Sau nu. 
Eşecul are o funcţie. Te întreabă dacă vrei cu adevărat să continui să faci lucruri.    
Facem lucruri fiindcă ne place să facem lucruri. 
De ce nu? Totul e trecător. De ce nu?   
Dorul nu s-a stins. S-a transformat în ceva şi mai frumos. Şi mai dureros. Dar va trece şi durerea asta. Ştii? Şi tu ştii. 
Am scris asta în 2014 : Alice
 
  
Apoi într-o seară i-am spus lui princess, când o îmbrăţişam şi îi pupam mâinile, obrajii, picioarele, inima şi cam totul, că mi-aş dori să mai fie mică. Iar ea, dornică mereu să mă facă fericită, mi-a spus că nu ştie să facă asta.    
-Ce să faci, princess?    
-Nu ştiu cum să fiu mică!  
  
 
 
 Să aveţi un martie satori!                                

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie...