Încredere

Cred că era tot martie. Dar 2001 sau 2002, pe acolo. 
      

Predam istorie la o clasă de-a XII-a la Liceul Textil şi trebuia să dau elevilor un scurt extemporal. Cei care sunt profesori sau au fost la catedră ştiu deja că de acolo, de la catedră, se vede tot. Testul era foarte uşor, cu întrebări dintr-un război, primul sau al doilea, nu mai ţin minte. Mă plimbam în faţa lor şi printre rânduri, urmărindu-i. Era important  pentru mine să înţeleagă mecanismul declanşării războiului şi consecinţele sale. Nu era esenţial să ştie pe de rost zeci de date, zile şi momente. Şi era Gabi. Gabi era un băiat dezgheţat, care ştia multe lucruri, fără să-mi dea impresia că le-a învăţat mecanic. Gabi era foarte curios şi părea să-i placă istoria. În condiţiile în care cei mai mulţi băieţi îşi etalau pantofii sport sau nu ştiu ce jeanşi iar fetele buclele, machiajul şi...sandalele. Nu conta că era martie. Mă aşteptam să copieze cineva, ştiam deja de la cei de-a noua, unde cea mai mică notă trebuia să fie 5, indiferent ce cunoştinţe de engleză aveau. Nu trebuia să le stric mediile. Nici la engleză, nici la istorie. Dar nu mă aşteptam de la Gabi să copieze. I-a căzut cartea. Din cauza emoţiilor. I-am spus s-o ridice şi s-o lase închisă pe bancă. M-am întors cu spatele şi cred că un ochi îmi râdea şi unul îmi plângea, ca nu ştiu cui împărat. Nu era un test greu. Îmi venea să râd fiindcă nu ştiam că de la catedră se vede totul. Iar ochiul care plângea, plângea pentru că îmi pierdusem încrederea în Gabi, ar fi putut să aibă cea mai mare notă oricum. Fiindcă nu mă interesa un afurisit de an, 1918 sau 1939. Mă interesa doar să fie curioşi. Nu eram acolo să le stric mediile. Eram acolo să învăţ eu ceva şi apoi să merg mai departe. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Gabi, nu-mi mai amintesc nici ce notă i-am dat. Dar nu m-ar mira ca el să fi ajuns departe, dezgheţat şi inteligent cum era. Poate e în vreun partid, în vreun consiliu judeţean, poate e manager la vreo multinaţională.  Oricum e evident că plecând acolo unde suntem toţi egali, nu luăm nimic cu noi dar contează ceea ce lăsăm, ce-am facut bine. Un strop de omenie. Ca să ne separe de animale. Sau de restul oamenilor.
  

E iar martie. Un martie care a debutat cu zăpadă şi frig după care pare să se fi instalat brusc primăvara. Deşi acum ştiu deja că e înşelătoare. Ca oamenii care-ţi sunt dragi şi în care ai încredere dar sunt doar aparenţe şi ipocrizie şi apoi te dor.  Ar mai trebui să fie o morală la povestea asta dar nu e nimic aici. Doar cuvintele lui Marin Sorescu: ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.

Foto : www.dcnews.ro