Burghiu de 6

Cerul e gri, îndesat de nori nămoloși. Picură mărunt. Un strop ca o lacrimă îmi alunecă pe obraz și clipesc mai des. În ciuda vremii, e tot cald. August încă. Un fluture mic, albastru, dintre cei care trăiesc doar o clipă și tot au timp să iubească, cu aripile îngreunate de câte o moleculă de apă, cade amețit pe o frunză de pătlagină. M-aș așeza pe iarbă dar mă sperie umezeala. Mă gândesc să mă întorc acasă, să-mi iau o pătură când două voci îmi atrag atenția.

-A venit Nicu acum câteva ore să te roage să-l ajuți cu bormașina, să-i dai două găuri în perete!
-Dar nu vreau să-l ajut!
-Ce-ai, mă, omule, să nu-l ajuți? Cât durează? Eu i-am spus că nu știu dacă ai bormașina aici, nu știam dacă vrei sau nu...dar dacă o ai, du-te să-l ajuți!
-Dar nu vreau! Nu vreau!

Și acest ultim nu vreau străpunge monotonia picăturilor de ploaie.
-De ce, mă, cu ce te încurcă? Numai două găuri și gata! Cât durează?
-Nu vreau, dragă, nu vreau și gata! De ce să-l ajut?
-Ascultă, te rog, doar ascultă! Acum n-ai ce face oricum, te duci la el și-l ajuți!
-Dar nu vreau, femeie! Nu vreau! Pe mine mă ajută cineva? Nu mă ajută nimeni! Muncesc toată ziua de-mi sar capacele! Vine cineva să mă ajute?
-Cu ce să te ajute el pe tine, mă? Vocea femeii sună stins și a deznădejde. N-are cu ce să te ajute! E bine să-l ajuți tu pe el, suntem vecini și așa e bine!
-Dar nu vreau, gata, nu vreau, nu vreau, nu-mi mai spune nimic, nu mă duc să ajut pe nimeni!

Ploaia cade în ropote de acum. Mă adăpostesc sub un nuc. Mi-e frig.

Un copil de vreo 4 ani vine fugind și alunecă pe o piatră. Se agață în ultimul moment de gard.
-Nea Costele, a zis tataie Nicu dacă ai burghiu de șase să vii să ne dai și nouă două găuri în perete!
-Vin, mă, spune-i lu'tac-tu mare că-n cinci minute sunt la voi! Să scoată și-o țuică!
Apoi, către nevastă-sa:
-Dacă am mașina aici, de ce să nu-l ajut? Că nu mă costă nimic!

Cerul s-a limpezit.  Adie vântul și simt aroma prunelor tuleu. Fluturele albastru zboară bezmetic. Dar o fi el sau o fi altul?