Martie contrastând

Dezlănţuit, înlănţuit de atâtea poveşti fără început, fără final.

Şi-a fost în martie o duminică cu picături reci de ploaie, răpăind pe acoperişuri şi pervazele ferestrelor, transformându-se în fulgi de nea, mici şi tari, zburând, crescând şi transformându-se în zăpadă adevărată. O duminică cum n-a mai fost în martie. Am urmărit reacţia "prietenilor" pe feisbuc. Absolut nimeni n-a mai postat nimic despre zăpada asta de după echinocţiu. Unde e dreptatea? Desigur, acum aşteptăm să înnebunească salcâmii.

Apoi am plecat să ne plimbăm. Era doar vânt. El, vântul, neîndreptăţitul.

La ora 2 după-amiază : soare orbitor. Nu chiar ca la Cărtărescu care ştie el bine "De ce iubim femeile". Iubite, nu înţelese. 

Apoi, de nicăieri, soarele s-a dus undeva pe coclauri, nu ştiu unde, am adormit cu reader-ul în mână citind a zecea carte pe care n-o s-o termin anul acesta cu atâtea termene limită şi când m-am trezit, ningea duios de frumos, ca în poveşti. În care poveşti, mă tot întreb. Tot în cele în care apare expresia "dormea ca un bebeluş". Precis cine a inventat-o n-avea copii.

  Conversaţie :

-Mie îmi place melodia asta! 

-Şi mie îmi place melodia cu "Ce s-a întâmplat cu noi"

-Mie îmi place şi de fata asta care o cântă deşi acuzată de diverse furturi!

-Mie îmi plac versurile! Şi cred că şi mie îmi place de Irina, mama! 

-Cred că şi ei i-ar plăcea de noi, princess!

-Cred că mie îmi plac şi fulgii de zăpadă, mami!


Suntem în maşină. E linişte. Cam mare liniştea. Princess îşi dă centurile jos şi se apropie de mine, mângâindu-mă pe păr. Îmi întoarce capul spre ea se se uită languros în ochii mei. Îşi lipeşte nasul de-al meu. Gene lungi şi negre îmi flutură şăgalnic pe obraz. Mă topesc ca îngheţata Polar, aceea din timpuri comuniste.

-Mami, mami, te iubesc! Uite ce mi-am făcut! 

Păi da. 

Îmi arată unghiile făcute cu markerul negru. Permanent.


Acasă. Aceeaşi princess plânge, se jeleşte şi boceşte după Luci. Să vină că-i e tare dor de el şi nu mai poate, nu mai rezistă de dorul lui. 

-Dar ţi-e dor de el sau de telefonul lui? 

-De telefonul lui!

 Enrique Iglesias refuzând să îmbătrânească, să-şi arate vârsta.  Nicio legătură, desigur.

 Sunt atâtea tăceri şi neînţelegeri între noi că nici dacă ai fi fost în alt oraş, n-ar fi strigat momentul  atât de tare. Deşi ne despart numai 30 de centimetri. Hai, 31. Numere. Zile de lucru lungi, în care refuz să aud, să ascult. Mă ascult brusc doar pe mine şi ştiu unde şi cum am greşit. În aceeaşi situaţie, ignoram şi uitam aşa, cât deşertul saharian. Cald ziua şi rece noaptea. Contradicţii.

Martie contrastând, cu bucurii şi mai puţin bucurii. Cu morţi şi la început şi la final. Nu morţii pomeniţi în trafic intens ci cu morţi adevăraţi. Că, na, c-o moarte suntem toţi datori. Aia fizică.

Vrăjitoria este să-ţi pese

Nu mai dau înapoi. Merg tot înainte. Ştiam asta de la început, nu pot să spun că nu-mi amintesc. Fiindcă îmi amintesc. Nu tot dar frânturi. Dacă aş vrea să-mi amintesc tot, aş deschide revista şi aş vedea acolo, negru pe alb, derulându-se toată povestea. Aş scoate şi aş arunca în apă, într-o cutiuţă, tot ce nu mi-a convenit şi aş păstra tot ce mi-a plăcut. Ştiu că reîntoarcerile sunt iluzii. Sau aluzii la ceea ce ar fi putut să fie. Dar nu acum. În altă viaţă. Am cuvinte notate, uneori în  engleză, uneori în franceză, chiar în spaniolă pentru a cuprinde mai bine ineditul unei poveşti. Pentru a retrăi. Ca madlena lui Proust.

Femeia e acolo, în faţa cabanei. Slabă, roşcată şi cu ochii verzi. Şi atât de iertătoare! Eu. În altă viaţă. 

-Ai venit, spune. Adu-mi apă, te rog, mi-e atât de sete! 

Ascultătoare, îi dau o cană cu apă. O bea însetată. 

-Facem o cafea şi bem o ţigară, zâmbeşte hâtru. Îi zâmbesc şi eu. Într-o parte. În cealaltă, nu. Fiindcă ştiu că are cancer.

-Hai, spune-mi ultima glumă pe care ai auzit-o! 

-Cum se numeşte un bărbat bun la pat? 

-Cum, tâmplar?

-Să vezi că aşa am crezut şi eu şi aşa am şi răspuns. Dar adevărul că un bărbat bun la pat se numeşte tapiţer. 

-Şi tu n-ai avut replică la bancul ăsta stupid?

-Ba da...l-am întrebat pe respectivul cum se numeşte femeia care ştie întotdeauna unde-i este bărbatul! 

-Vai, vai, femeia asta e văduva, aşa e? 

-Vai, vai, fix văduva. Nu i-a picat bine răspunsul. Îmi aduc aminte de cele mai neinspirate bancuri în cele mai neinspirate momente. 

-Dar ce făceai?

-Stăteam. Urăsc să stau şi să aştept. Îmi place să merg cu maşina ore-n şir, să ascult muzică mai mereu, să citesc în permanenţă dar urăsc să stau şi să aştept. Lipsa de acţiune mă face să simt trecerea timpului şi ştiu că nu pot să-l opresc. 

-Puteai s-o suni pe maică-ta, iar n-ai sunat-o de săptămâni întregi, aşa e? 

-Da. N-am sunat-o. Ultima dată mi-a spus să nu pun apă plată la flori, aşa snoabă mă crede. 

-Treci şi tu peste, nu poţi?

-Trec. Numai că mai târziu.

-Vezi tu, uneori nu există mai târziu. Se opreşte naibii timpul şi o să rămâi blocată într-o bulă. N-o să ai cuvintele la tine să te ajute. Şi dacă o să le ai, tot n-o să te ajute. Unele dureri trebuie să le trăieşti până la capăt. Până se usucă şi se transformă în altceva, ca florile de soc. Nu există morfină pentru dureri sufleteşti. Doar uitare. Şi ultima durere trăită care a fost? Pentru ce-ai venit iar aici, pe furiş?

-M-am întâlnit de două ori cu necunoscutul. Şi de două ori nu l-am cunoscut, ca atunci când treci prin faţa oglinzii şi nu te recunoşti. Ca atunci când pui "o" în loc de "a" în engleză şi e o diferenţă insesizabilă în anumite cuvinte şi te zgârie pe retină şi ştii că că e ceva în neregulă dar nu-ţi dai seama ce e. 

-Înţeleg. Acceptă şi tu imperfecţiunea lucrurilor fără să le mai judeci. Nu merită. Vrăjitoria este să-ţi pese, chiar dacă doare. Te întăreşti şi nu mai doare. După un timp. Devii precaută, tot mai precaută, nu mai simţi, nu mai jeleşti. Vorbeşti mai puţin, ca să nu se simtă.Ţi-ai făcut tatuaj?

-Mi-am făcut.
-Hai să luăm o cutie. Scrie pe hârtie tot ce-ţi trece prin minte şi apoi pune hârtiile aici.

Iau post-it-uri şi scriu pe ele : timp, nepăsare, griji, speranţe, amour, caring too much, le petit prince, precauţii, raţiune, dorinţă, overthinking, insomnii, mâini înlănţuite, et si tu n'existais pas, zâmbete, semne, cancer, următoarea, poveşti, vise, verde, viteză, păduri, soare, frici, singurătate, fericire, cuvinte, not right, depărtări, îndepărtări...Fiecare cuvânt cu povestea lui.

Pun hârtiuţele într-o cutie şi i-o înmânez. De-ar fi atât de simplu să scap de povara cuvintelor doar pasându-le aşa, unei hârtii, unui laptop. Nu oamenilor. Nu lor.

Valea Hotarelor

Profit de faptul că B. şi princess dorm, iau cheile VW-ului de pe etajeră şi ies din casă pe furiş. Învârt cheia în uşă cu precauţie maximă dar tot mi se pare că fac un zgomot infernal. Inima îmi bate cu putere şi mi se pare că şi ea face un zgomot infernal. Doamne, aud exacerbat, mă îngrozesc. Şi simt monstruos...Nu ştiu dacă o să reuşesc dar trebuie să plec, orice-ar fi.

Cobor scările încercând să nu mă fac auzită. Zgomotul abia sesizabil al senzorilor  mă sperie. Poate ar trebui să nu mă duc, prea multe semne, prea multă lumină, poate ar trebui să stau aici, poate ar trebui să las lucrurile aşa...Cu atâţia "poate" în suflet, ajung la parter. Aerul proaspăt al dimineţii mă izbeşte ca un duş rece. N-are nimic, n-are nimic, trebuie să mă duc unde a început tot.

Caut maşina cu privirea, zeci de maşini albastre, oare unde e a noastră, încerc să-mi dau seama fără să mă uit la numere şi fără să văd scaunul prinţesei.  Întind telecomanda spre cea mai apropiată şi se deschide, am avut noroc. Mă urc, îmi trag scaunul în faţă, reglez oglinzile şi-mi pun centura. Respir adânc. Nu mai pot de frică. Pornesc maşina, semnalizez că plec  şi bag în viteză. Îmi moare motorul. Simt că intru în scaun de indignare dar încerc din nou. Reuşesc acum. Plec.
Plec de tot.
Spre norocul meu, nu e trafic. Nu pornesc GPS-ul, ştiu drumul şi cu ochii închişi. De altfel, mă gândesc cât de oarbă am fost în tot acest timp. Am trecut mereu pe acolo, la fiecare plimbare, la fiecare evadare dar am văzut doar ce-am vrut să văd. Raze de soare, oameni ţinându-se de mână, fulgi de zăpadă, picături de ploaie, curenţi de aer, vânt ridicând praful, lumina lunii, reflexii în oglindă. Niciodată pe mine. Şi eu credeam că mă cunosc. Că sunt eu întreagă.

Sunt în centrul oraşului şi la un giratoriu mă obligă să fac dreapta deşi drumul pe care trebuia să merg era tot înainte. Nu-i nimic, îmi spun, fac acum dreapta şi la un moment dat, voi face stânga şi voi ajunge iar la drum. Fac stânga fără să semnalizez şi şoferul din spate mă claxonează prelung. Bă, c.oaie, îi spun în minte, dacă menţineai distanţa, nu mai claxonai acum să mă sperii, asshole, ştiu că nu sunt o doamnă că vorbesc aşa dar la dracu'cu toţi ipochimenii care cred că şoferia îi face mai buni, mai înalţi, mai deştepţi...şi aici îmi dau seama că din nou gândurile mi-au luat-o pe arătură, maşina la fel, în loc să ajung la drumul principal, sunt în plin câmp, trec pe lângă un cimitir pe care nu l-am mai văzut niciodată şi mă înfior. Cineva iese legănat din cimitir şi se uită la mine. Schimbăm priviri scurte şi mă întreb dacă nu cumva ne ştim. N-are cum, îmi răspund, nici nu ştiu unde sunt. Întorc maşina, îmi moare iar motorul, dau drumul la muzică să mă calmez şi să nu mă mai simt tremurând de frică. Intru în toate gropile şi ocolesc în ultimul moment o pisică ai cărei ochi roşii mă fac să mă uit scurt în oglindă la ai mei. Mă cuprind îndoielile şi aş vrea să mă întorc în Sibiu dar chiar atunci nimeresc drumul bun.

Accelerez. Nu e nimeni pe drum. Nu mai pot de nerăbdare. Am ajuns la râul "Valea Hotarelor". Încetinesc şi opresc maşina. Mă uit lung la mine în oglindă până să mă dau jos. Nu mă recunosc. Nu-i nimic, îmi spun. Nu e prima dată. Nu pot să dau acum înapoi.

Va urma ☺

Interviu

Prima dată când l-am văzut, am remarcat doar că era înalt. Şi cum aveam nevoie de cineva să mă ajute la plasarea cu ciocolată, să-mi pună etichete cu preţuri unde n-ajungeam şi nu găseam nicio scară, l-am întrebat dacă nu mă ajută. "Dumneavoastră" nu i-a plăcut şi m-a întrebat dacă îl consider aşa de bătrân sau aşa vorbesc cu toată lumea. I-am spus că aveam nevoie de ajutor de la o persoană înaltă. 

-Dar nu asta te-am întrebat...

-Da, îi răspund, şi ce frumos aţi aranjat dumneavoastră preţurile! Vă mulţumesc!

A zâmbit şi-a plecat. 

Trec două săptămâni. 

Aranjez produse, ascultând muzică, să nu-mi aud gândurile. Simt că se uită cineva fix şi mă uit în spatele meu. El, înaltul, era acolo.

-Eşti şi aici?

-Sunt. 

-Câte proiecte ai?

-6.

-Ai timp de toate? 

-Dacă trebuie să le fac pe toate, le fac pe toate.  Şi trebuie.

-Mai ai timp de unul?

-Nu prea cred. Dar o ofertă bună nu strică niciodată. Dacă refuz, ştiu pe cineva care-şi doreşte ceva în plus.

-O să vă caut, spune.

Pleacă.

Mai trece o săptămână. Sunt la alt capăt de raft. Înaltul aranjează nişte produse şi îi atrag atenţia că nu stau chiar cum trebuie.

-N-am nevoie să stea aşa decât o secundă, îmi dă replica. Ştiu de ce.

-Ok, îi spun. Oricum nu se vând. O să stea aşa cel puţin o săptămână. 

Zâmbeşte şi mă întreabă dacă mă distrez la lucru sau dacă vin cu plăcere în Carrefour. 

-Vin cu drag, da. Uneori mă şi distrez. 

-Şi-ţi creezi bonusuri din oameni, nu-i aşa?

-Bonusuri? Nu m-am gândit niciodată la oameni ca fiind bonusuri. E ceva nou.

-Aş vrea să lucrezi  cu noi dar nu vreau să fiu bonusul tău. O să te mai caut. Ştiu unde te găsesc. Ăsta a fost un interviu. Tot la ciocolată am nevoie. Mi se pare că te pricepi. Cu atitudinea mai ai de lucrat.

Cel mai  scurt interviu. Şi nu ştiam că e interviu. Nici că li se pare oamenilor că îi consider bonusuri.

-Sfinte Sisoe, vorba fie-mii, auzită în desene animate, îmi spun. Trebuie să mă aplec mai mult asupra mea. Vor fi şi înalţii ăştia tot semne. Aşa, ca de ziua mea.

Astăzi, 21 martie, nu e doar echinocţiul de primăvară, este şi ziua internaţională a poeziei.
                                                         

Totodată este ziua internaţională a persoanelor cu sindrom Down. La  care mulţi ne uităm cu teamă, dezgust sau indiferenţă. Şi aceşti oameni au nevoie, ca noi toţi, de atenţie, de afecţiune, de respect, de înţelegere, de zâmbete. Au atâta dragoste de oferit! Şi ei vor să fie ca noi toţi. Suntem bolnavi sau defecţi, noi, cei care nu suferim de SD, dacă vrem atenţie, dragoste, înţelegere, respect? Grea boală neacceptarea diferenţelor. Grea. N-o să vorbesc aici, acum, despre asta. 


Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris mesaje pe Facebook, pe perete sau în privat, celor care m-au sunat(mai ales reprezentanţilor), celor care m-au îmbrăţişat şi mi-au zâmbit astăzi, tuturor care s-au gândit la un mesaj fain, personalizat. Apreciez.

Acum mă scuzaţi, am de făcut un  risotto cu legume.

Împăratul cu merele de aur

-Mai spune-mi o poveste, mami! Te rooog, mai spune-mi povestea cu "Împăratul cu merele de aur" pe care mi-ai spus-o sâmbăta trecută!

Încerc să-mi amintesc ce poveste i-am spus şi începe ea:

-A fost, n-a fost, spune, mami, spuneeee!

-Aşa, aşa, a fost, n-a fost, eu cred c-a fost...

-Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, continuă ea. Mai departe, mami, cu poezioala!

-E poveste, da? Şi corect e poezioară, nu poezioală, da? Nu mai eşti bebeluş! Şi mai corect ar fi poezie, da?

-Bine, bine, spune povestea!

Stăm nas în nas, îmbrăţişate. Afară, vântul îşi face de cap, înşfăcând şi răsucind tot ce prinde în cale. Aş putea să-i ascult tânguirile şi contradicţiile cu orele. Dar trebuie să spun povestea împăratului iar termopanele oricum estompează zgomotele.

-A fost cândva, pe aici, prin apropiere, un împărat care  avea de toate. Împărăţia sa era întinsă peste mări şi munţi, supuşii săi erau muncitori şi cuminţi, vecinii erau paşnici şi generoşi. Castelul în care trăia era, vai, atât de puternic, că nimeni nu reuşea să treacă nepoftit dincolo de zidurile lui. Şi era atât de frumos că oaspeţi din toate colţurile lumii stăteau cu săptămânile acolo, mirându-se de toate minunile găsite.

-Dar după ce dormim, îmi dai iar aripioare cu caşcaval? Şi vărzării din alea verzi, multe? Cu baby spanac?

-Cu  frunze de valeriană şi roşii cherry? Şi să mănânci doar ardeiul? Îţi dau, cum să nu...ascultă mai departe! 

-Mama, ce e un castel, ştii? E ca în "Jack şi vrejul de fasole", povestea ta preferată? O casă mare de tot, în vârful unui vrej de fasole?

-E o casă mare, mare, împrejmuită de ziduri din piatră foarte înalte şi de nepătruns, ziduri şi ele înconjurate de ape adânci fără nicio cale de acces decât un pod care se ridică şi se lasă doar când împăratul permite asta, da? Şi în castel e de obicei, foarte, foarte frig...dar în castelul împăratului de care vorbim noi era cald, căci caldă era inima lui şi fiind foarte darnic, făcea focul în toate camerele. Mai avea împăratul o grădină foarte bogată, cu tot soiul de pomi fructiferi şi copaci rari, aduşi din toată lumea, flori de-o frumuseţe nemaiîntâlnită şi păsări cântătoare care-l trezeau dimineaţa în ciripit vesel.

 -Cum ne trezesc pe noi înainte să plecăm la grădiniţă, mama?

-Da, princess, aşa! Mai departe povestea spune că undeva, printre smochini şi măslini, printre dafini şi duzi pitici, în grădina magică a împăratului era şi un măr micuţ, nu mai înalt ca un om, care făcea mere de aur! 

-Mere de aur, mama? Şi erau bune?

-Împăratul n-afla dacă erau bune sau nu  fiindcă atunci când merele erau gata de-a fi culese, când erau în pârg, o noapte grea se lăsa peste împărăţie şi luna intra în nori. O linişte asurzitoare îi făcea pe toţi să se retragă în casele lor, aşteptând cu nerăbdare să treacă momentul în care un hoţ, neprins vreodată, fura toate merele. Împăratul se trezea în dimineaţa de după hoţie cu aceeaşi senzaţie de amăreală în suflet şi cu o durere de nevindecat  care-l lăsa tot mai pustiit până anul următor, când merele iar începeau să se coacă, aruncând raze aurii în jur dar nefiind niciodată ale lui...Câte n-a făcut împăratul să prindă hoţul! A chemat jurnalişti din toate colţurile lumii fiindcă ăştia prind orice ştire, a chemat ţaţe bârfitoare fiindcă astea sunt mereu treze şi cu ochii-n patru, poliţişti, jandarmi, procurori de la DNA...

-Mami, a chemat-o şi pe Didi a noastră de la deneau ăsta?

-Nu cred că a chemat-o,  Didi e ocupată cu învăţatul, să se facă şi ea procuror! 

-Of, atunci cine mai prinde hoţul, mama? 

-O să afli, princess...Hoţul era o hoaţă însă, o vrăjitoare care făcea vrăji puternice de adormire şi de nelinişti pe care le revărsa din abundenţă asupra împărăţiei, ca să se distreze mai mult fiindcă avea deja aur dar îi plăcea să-l necăjească pe împărat. 

-Era cam rea, aşa e? 

-Nu ştiu, princess, poate avea şi ea motivele ei, noi doar ascultăm povestea, ne place sau nu, învăţăm din ea sau nu, acum, mai târziu...Într-o noapte de nesomn, împăratului i-a trecut prin minte să folosească capcane obişnuite, la care nu se gândise nimeni niciodată şi le-a pus sub măr. Vrăjitoarea care nu-şi mai făcea de mult griji că ar putea fi prinsă de nişte capcane banale, a vrăjit iar totul în jur şi când dormeau toţi, a intrat în grădină, s-a dus întins la mărul cu merele de aur şi-a călcat, absolut stupid, într-o capcană. Toate vrăjile ei n-au mai eliberat-o fiindcă venise nepregătită. Mai mult au încurcat-o, sunt momente în viaţă în care nu te mai salvează nimic. Dimineaţa a venit luminoasă peste împărăţie. Împăratul s-a trezit bine dispus, şi-a luat un coş şi s-a dus în grădină să-şi culeagă merele. Nu mai avea nicio durere în suflet. Vrăjitoarea, într-o rochie mov şi cu părul desfăcut,  adormise extenuată, cu piciorul prins în capcană. Îşi uitase, vai, şi mătura! Atât era de sigură de ea! Împăratul i-a aruncat o privire dispreţuitoare şi a cules cu mâna lui toate merele.

-Le-a mâncat, mama?

-Nu, princess,  erau din aur. Şi le dorea fiindcă nu le putea avea. Deseori ne dorim lucruri fiindcă nu le putem avea. Când le avem, uneori ne pierdem interesul. 

-Şi vrăjitoarea ce-a făcut, mama? 

-A eliberat-o şi s-au împăcat, princess. Ca să poată merge mai departe. Reaşezările sunt purificatoare. Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare minciună.

Adormim îmbrăţişate ştiind că "heaven is a place on earth" şi e chiar aici.

                 Foto : Albota, Râul Sadului                                              

Ce n-am învăţat

Până acum :

N-am învăţat să nu zâmbesc atunci când mă doare.

N-am învăţat să nu-mi pese.

N-am învăţat să uit şi să reţin doar ce-a fost urât ca să învăţ din asta să nu-mi mai pese.

N-am învăţat să nu mă doară. Am continuat să zâmbesc.

N-am învăţat să nu descifrez oamenii deşi nu m-a ajutat cu nimic. Dimpotrivă.

Am învăţat să reţin doar frumuseţea şi ineditul lucrurilor, experienţelor, emoţiilor.

N-am învăţat să mă prefac, să fiu alta.

N-am învăţat să pun semnul egalităţii între o pierdere şi o înfrângere ci doar "plus". Plus pentru mine. Tot doare. Dar rămân emoţiile. Lecţia.

N-am învăţat că relaţiile sunt competiţii. Ci doar iubiri, prietenii, amiciţii.

N-am învăţat să plâng când am pierdut ceva ci doar când am pierdut CE am simţit şi s-ar putea să nu mai simt  niciodată.

N-am învăţat nici acum că dacă intru în troaca porcilor, înseamnă că nu sunt mărgăritar. Înseamnă doar că mă mănâncă porcii.

N-am învăţat să-mi fie teamă de imaginea reflectată de oglindă, de ridurile şi şi de cearcănele mele.

N-am învăţat să nu cred în cuvinte, în spontaneitatea lor. Am învăţat însă că, deşi spontane, cuvintele unora tot mincinoase rămân dar ţi le vor arunca ţie. Dar asta spune ceva despre sistemul lor de apărare, nu despre mine.

N-am învăţat să părăsesc unii oameni. Am învăţat doar să (mă) iubesc mai mult şi să fiu fericită.

N-am învăţat să aştept un serviciu mai bun, o vacanţă sau un weekend ca să mă bucur de viaţă. Am învăţat să mă bucur acum.

N-am învăţat  să caut butoane de undo, de delete, ctrl-alt-del. Doar de "save as". (Asta pentru că Petronela Rotar-Cotoban spunea cam aşa : "Cum pleci de lângă cineva(...)?Ce anume rupi în tine, ce nerv anihilezi? Cum dai undo? Vreau şi eu butonul ăla.")

Am învăţat doar să fiu eu.

Şi e din ce în ce mai bine.       

Alb-negru

O retrospectivă a primelor zile din luna martie :

Pe întâi martie, am primit mărţişoare neaşteptate şi îmbrăţişări frumoase de la cei mai frumoşi şi neaşteptaţi oameni.

Pe opt martie, am primit o floare de la domnul director, total neaşteptat. Pentru că eu nu sunt angajată direct a hypermarketului dar domnul director rămâne un domn. Cum puţini cunosc, din păcate.

Princess mi-a spus că ştie ea de ce nu ajung la rafturi în Carrefour( de unde o fi ştiind că la cele de sus şi chiar de mai jos nu ajung?):
-Mama, tu nu ajungi acolo fiindcă nu te uiţi la tine : eşti prea micuţă! Oh! Are şi ea dreptate, la aproape 5 ani e jumătate din mine. Şi e şi ea mică de statură.



Ziua soră-mii. Unica. Soră-mea, primăvara începe cu tine. Restul e poveste, desigur. Îţi doresc fericire, să ai un serviciu(în România, clar) la care să mergi cu drag, cum am eu norocul de vreun an încoace. În psihopedagogie, desigur. Să crească copiii noştri împreună. Dintre noi, tu eşti cea bună.


Într-o dimineaţă, la deja obişnuita ora 3, m-am trezit în minte cu asta : "Dacă stai să judeci oamenii, nu mai ai timp să-i iubeşti". Maica Tereza a spus-o.



Cred că vântul e cel mai neîndreptăţit fenomen meteo. De câte ori părinţii nu aud de la pediatru : Scoateţi copiii afară pe aproape orice vreme dar nu pe vânt! Câte poate să aducă în năsucul şi gura bebeluşilor! Şi aşa am făcut şi eu. Când nu s-a putut altfel, am ieşit şi în vânt puternic. Şi l-am urât. Mai ales vântul de Sibiu, pustiitor. Când ieşeam singură la plimbare, să uit de una-alta, auzeam în zbaterile vântului plânsete de copil mic. Copilul meu. Dar erau doar păreri. Îndrăgostită până peste cap de minune, mi se părea c-o aud peste tot. De săptămâna asta, iubesc iar vântul. De altfel, de vreo două săptămâni încoace, princess nu plânge mai deloc, nu se mai trezeşte nopţile şi mă lasă să dorm. Ieri, în parc, s-a urcat singură pe sfoara împletită(când a crescut?)Deşi nu i se întâmpla nimic, am fugit la ea. Aproape mi-am spart capul când m-am lovit de bara transversală de lângă sfoara pe care era ea cocoţată. Nasul şi arcada mi-au fost zdruncinate, de-abia am reuşit să ascund rănile cu fond de ten şi mă dor şi acum. Semne. Deşi raţiunea e mai puternică decât orice. Ar trebui. Mă rog...(😆)

M-a întrebat cineva astăzi cum mă răzbun atunci când consider că am fost neîndreptăţită. Nu mă răzbun. (Mă)judec la rece, trag concluziile necesare şi  merg mai departe. De multe ori ne judecăm şi ne privim cu ochii altora. Când sigur alţii n-au ochi pentru noi, preocupaţi să se apere. Şi atunci la ce bun răzbunarea? Îmi asum orice vorbă, orice gest. Clar nu  e o ironie. Doar o modalitate de  a arăta că înţeleg. Nu doar alb-negru. Şi gri. Plus alte nuanţe. Nu doar culori. Poate doar eu văd culorile şi frumuseţea lor. Optimism.

Doare să nu fim înţeleşi. Sunt multe care dor. Dar trebuie să ne ridicăm mereu. Mereu de la capăt. Şi să ne înţelegem pe noi înşine.  Alţii nu au timp. Şi nici de ce. Eu am poveşti, emoţii, sentimente, muzică, cuvinte, unii oameni, unele vise. Toate ale mele. Şi iertările. Toate.

Ionică

Plimbăreţul

 De când îl caut...sunt cel puţin trei săptămâni.

Primesc veşti contradictorii: ba c-ar fi, ba că n-ar fi. Şi urăsc să-l caut.

No news is good news. Şi-n cazul ăsta, o fi de bine sau de rău?

Nu l-aş căuta dar trebuie. E un gol imens acolo unde ar trebui să fie. Am încercat să umplu cu altceva, să fac golul să pară mai mic, să reduc diferenţa prea mare. Subterfugii. N-a mers.

A trebuit să-l caut din nou. Nimic.

A fost bine când oficial mi s-a spus că nu este, doamnă, ce nu înţelegi? Dacă nu se deschide, nu e uşa ta. Maxim.

Apoi uşa s-a blocat, nu s-a mai deschis. Am oftat uşurată. Am scăpat.

Totuşi trebuie să insist.

Urăsc să fac asta.

Uşa se deschide precum peştera lui Ali Baba şi acolo nu e nimeni. Nimic. Încerc să nu mă gândesc la câte reproşuri o să mi se facă. Urăsc reproşurile alea voalate. Că există, că trebuie să insist, să întreb mai sus. Ah, nu. Ce mă enervează să întreb mai sus. Nici ironia nu mă ajută acolo. Nu poţi să comunici dacă există bănuieli.

Trebuie însă. Întreb şi mi se răspunde sec : Mai caută! Şi-mi aduc aminte când am fost întrebată, pe holurile Facultăţii de Litere : Nu vă supăraţi, caut şi eu sala 36? I-am răspuns : Nu mă supăr, căutaţi-o!

Exact la ce mă aşteptam.

Dacă privirile chiar ar conţine săgeţi...

Astăzi verific din nou mai sus. Nu e deloc, mi se spune, de unde am auzit eu că ar fi? De la altcineva care verifică sursele astea de doi lei. Şi-l sun să-l întreb de  ce naiba m-a indus în eroare şi mă face să-l caut de trei săptămâni şi el nu e? Aşa a auzit şi el, se scuză. Cine se scuză, se acuză. Fără să verifice. Vinovată în egală măsură.

Altă dimineaţă magică

Să te trezeşti cu mâini delicate care încă miros dumnezeieşte în jurul gâtului.

Să-ţi zâmbească  minunea şi să-ţi spună "Bună dimineaţa, mami!"

Să auzi cântecul mierlelor încă de la ora 5.

Să-i pregăteşti  prinţesei micul dejun în timp ce se uită a mia oară la Frozen. Mâncăm împreună.

Jumătatea mai bună încă doarme.

Cafea cu rom şi vanilie.

Soarele răsare după blocurile portocalii.

Suc de grapefruit şi ne pregătim de plimbare.

O mie de gânduri care vin peste mine, de-a valma, dându-mi curaj, dându-mi speranţă.

Toate gândurile care nu se spun, care nu se scriu.

Toate clipele magice. Uneori fără nicio finalitate. Dar contează?

Tot ce avem, tot ce contează este acum.

Altă dimineaţă magică.    

            

Foto : dimineaţă în Austria, la începutul acestei săptămâni. Cu soare, cu umbre, cu imperfecţiuni. Alb-negru. Şi gri. Tot magie.

Versetele satanice

Ca un om, cartea asta se lasă greu citită. Citesc la ea de prin ianuarie. Deloc întâmplător, aş spune. Am încercat şi în nopţile în care nu reuşeam să dorm deloc. N-am reuşit. Acum dorm dar am abandonat cartea. Şi-mi place mult Salman Rushdie. Mult. Am citit pe nerăsuflate "Copiii din miezul nopţii".  Dar atunci citeam cam orice. Am crescut. Au crescut şi pretenţiile. În ceea ce priveşte atât literatura, cât şi oamenii. Pe unii tot nu reuşesc să-i citesc. Observ doar limbajul corpului şi mă enervează moderat cel verbal. Al altora, uneori al meu. Dar acum cresc un copil. Accept şi învăţ toate cuvintele. Cu foarte puţine excepţii, le ştie şi copilul meu. Sunt cuvinte. Depinde cum sunt folosite. Uneori iubesc, uneori  speră, uneori dor, uneori aşteaptă, alteori îşi iau lumea în cap.

Ce se dezvoltă cel mai bine la cald : fantezia, iraţionalitatea şi poftele, spuse Salman Rushdie.  Născut în 1947, în India. Căsătorit până acum de vreo 4 ori(oare contează?), cunoscut mai ales pentru "Versetele satanice", scriere care i-a atras condamnarea la moarte întrucât este considerată o blasfemie la adresa religiei islamice. Întrucât nu am citit prea mult din ea, nu am remarcat blasfemiile. Oricum, în cărţi, ca şi în oameni, văd doar ce vreau. Câteodată greşesc. Dar acumulez emoţii. Sentimente. Nu experienţe, nu întâmplări. Asta o să povestesc nepoţilor. Şi fetiţei mele? Emoţii. Dacă-mi găsesc cuvintele. Câteodată ai nevoie de un străin să-ţi spună că foloseşti în exces anumite cuvinte, anumite cifre, anumite poveşti. Îmi plac străinii. Te fac să te observi şi să înveţi despre tine, să-ţi asumi experienţe, să te asumi, să fii.

* "Infernul e alcătuit din fanteziile celorlalţi...pentru fiecare scară există un şarpe şi pentru fiecare şarpe există o scară".

*Viaţa, spre deosebire de sintaxă, permite identităţi multiple".

* Din moment ce trecutul există doar în amintiri şi în cuvintele care încearcă în zadar să le cuprindă, e posibil să creezi întâmplări trecute spunând pur şi simplu că au avut loc".

Extrase din Copiii din miezul nopţii. Pentru că amestecă destul de des mitul cu realitatea, fantezia cu adevărul, stilul lui Salman Rushdie seamănă cu al lui Gabriel García Márquez, altă dragoste a mea. 

Revenind la Versetele satanice, mi-a plăcut mult asta :

"Credeţi că Facerea are loc în grabă? Ei bine, nici revelaţia...". "Coincidentia oppositorum". Ca atunci când crezi că anumite lucruri nu ţi se pot întâmpla ţie, nu ţie, niciodată. Dar se întâmplă. Uneori peste noapte, uneori în decurs de zile, luni, ani. Şi eşti tot tu. Cu coincidenţe cu tot. Cu contrarii cu tot.

"Ca să renaşti, trebuie să mori". Optimism sau pesimism?

"Din cauza ei, a provocării pe care o reprezenta ea, a noutăţii, a înverşunării care îl stăpânea când erau împreună, a inexorabilităţii unui lucru imposibil, care insista să-şi ceară dreptul la existenţă(...)".

Sau nu.

Căci "arterele posibilului începuseră să se atrofieze".

"Şi nu după mult timp, au început mirajele". Apoi "supliciul viselor".

Cuvinte. Şi iar vise.
Iar cuvinte.

Îmi place cartea. Dar o citesc greu. Poate o savurez, să-i păstrez farmecul cât mai mult timp. Cine ştie dacă o s-o termin?

Se pare că Salman Rushdie trăieşte ascuns, undeva prin New York.