O retrospectivă a primelor zile din luna martie :
Pe întâi martie, am primit mărţişoare neaşteptate şi îmbrăţişări frumoase de la cei mai frumoşi şi neaşteptaţi oameni.
Pe opt martie, am primit o floare de la domnul director, total neaşteptat. Pentru că eu nu sunt angajată direct a hypermarketului dar domnul director rămâne un domn. Cum puţini cunosc, din păcate.
Princess mi-a spus că ştie ea de ce nu ajung la rafturi în Carrefour( de unde o fi ştiind că la cele de sus şi chiar de mai jos nu ajung?):
-Mama, tu nu ajungi acolo fiindcă nu te uiţi la tine : eşti prea micuţă! Oh! Are şi ea dreptate, la aproape 5 ani e jumătate din mine. Şi e şi ea mică de statură.
Ziua soră-mii. Unica. Soră-mea, primăvara începe cu tine. Restul e poveste, desigur. Îţi doresc fericire, să ai un serviciu(în România, clar) la care să mergi cu drag, cum am eu norocul de vreun an încoace. În psihopedagogie, desigur. Să crească copiii noştri împreună. Dintre noi, tu eşti cea bună.
Într-o dimineaţă, la deja obişnuita ora 3, m-am trezit în minte cu asta : "Dacă stai să judeci oamenii, nu mai ai timp să-i iubeşti". Maica Tereza a spus-o.
Cred că vântul e cel mai neîndreptăţit fenomen meteo. De câte ori părinţii nu aud de la pediatru : Scoateţi copiii afară pe aproape orice vreme dar nu pe vânt! Câte poate să aducă în năsucul şi gura bebeluşilor! Şi aşa am făcut şi eu. Când nu s-a putut altfel, am ieşit şi în vânt puternic. Şi l-am urât. Mai ales vântul de Sibiu, pustiitor. Când ieşeam singură la plimbare, să uit de una-alta, auzeam în zbaterile vântului plânsete de copil mic. Copilul meu. Dar erau doar păreri. Îndrăgostită până peste cap de minune, mi se părea c-o aud peste tot. De săptămâna asta, iubesc iar vântul. De altfel, de vreo două săptămâni încoace, princess nu plânge mai deloc, nu se mai trezeşte nopţile şi mă lasă să dorm. Ieri, în parc, s-a urcat singură pe sfoara împletită(când a crescut?)Deşi nu i se întâmpla nimic, am fugit la ea. Aproape mi-am spart capul când m-am lovit de bara transversală de lângă sfoara pe care era ea cocoţată. Nasul şi arcada mi-au fost zdruncinate, de-abia am reuşit să ascund rănile cu fond de ten şi mă dor şi acum. Semne. Deşi raţiunea e mai puternică decât orice. Ar trebui. Mă rog...(😆)
-Mama, tu nu ajungi acolo fiindcă nu te uiţi la tine : eşti prea micuţă! Oh! Are şi ea dreptate, la aproape 5 ani e jumătate din mine. Şi e şi ea mică de statură.
Ziua soră-mii. Unica. Soră-mea, primăvara începe cu tine. Restul e poveste, desigur. Îţi doresc fericire, să ai un serviciu(în România, clar) la care să mergi cu drag, cum am eu norocul de vreun an încoace. În psihopedagogie, desigur. Să crească copiii noştri împreună. Dintre noi, tu eşti cea bună.
Într-o dimineaţă, la deja obişnuita ora 3, m-am trezit în minte cu asta : "Dacă stai să judeci oamenii, nu mai ai timp să-i iubeşti". Maica Tereza a spus-o.
Cred că vântul e cel mai neîndreptăţit fenomen meteo. De câte ori părinţii nu aud de la pediatru : Scoateţi copiii afară pe aproape orice vreme dar nu pe vânt! Câte poate să aducă în năsucul şi gura bebeluşilor! Şi aşa am făcut şi eu. Când nu s-a putut altfel, am ieşit şi în vânt puternic. Şi l-am urât. Mai ales vântul de Sibiu, pustiitor. Când ieşeam singură la plimbare, să uit de una-alta, auzeam în zbaterile vântului plânsete de copil mic. Copilul meu. Dar erau doar păreri. Îndrăgostită până peste cap de minune, mi se părea c-o aud peste tot. De săptămâna asta, iubesc iar vântul. De altfel, de vreo două săptămâni încoace, princess nu plânge mai deloc, nu se mai trezeşte nopţile şi mă lasă să dorm. Ieri, în parc, s-a urcat singură pe sfoara împletită(când a crescut?)Deşi nu i se întâmpla nimic, am fugit la ea. Aproape mi-am spart capul când m-am lovit de bara transversală de lângă sfoara pe care era ea cocoţată. Nasul şi arcada mi-au fost zdruncinate, de-abia am reuşit să ascund rănile cu fond de ten şi mă dor şi acum. Semne. Deşi raţiunea e mai puternică decât orice. Ar trebui. Mă rog...(😆)
M-a întrebat cineva astăzi cum mă răzbun atunci când consider că am fost neîndreptăţită. Nu mă răzbun. (Mă)judec la rece, trag concluziile necesare şi merg mai departe. De multe ori ne judecăm şi ne privim cu ochii altora. Când sigur alţii n-au ochi pentru noi, preocupaţi să se apere. Şi atunci la ce bun răzbunarea? Îmi asum orice vorbă, orice gest. Clar nu e o ironie. Doar o modalitate de a arăta că înţeleg. Nu doar alb-negru. Şi gri. Plus alte nuanţe. Nu doar culori. Poate doar eu văd culorile şi frumuseţea lor. Optimism.
Doare să nu fim înţeleşi. Sunt multe care dor. Dar trebuie să ne ridicăm mereu. Mereu de la capăt. Şi să ne înţelegem pe noi înşine. Alţii nu au timp. Şi nici de ce. Eu am poveşti, emoţii, sentimente, muzică, cuvinte, unii oameni, unele vise. Toate ale mele. Şi iertările. Toate.
Doare să nu fim înţeleşi. Sunt multe care dor. Dar trebuie să ne ridicăm mereu. Mereu de la capăt. Şi să ne înţelegem pe noi înşine. Alţii nu au timp. Şi nici de ce. Eu am poveşti, emoţii, sentimente, muzică, cuvinte, unii oameni, unele vise. Toate ale mele. Şi iertările. Toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu