Greșeli și lecții

Greșim deseori altora și nu ne cerem scuze, nu putem, nu reușim. E atât de greu să spui : Îmi pare rău! Poate nici nu vei fi auzit...și deși adevărul ar fi o mângâiere și să ceri iertare ar însemna alinare, n-o faci. Mergi mai departe, precum Gulliver. Din greșeală în greșeală, neputând să te ierți dar continuând așa.
Apoi greșesc alții față de tine : te jignesc, te ceartă, te pun în fața faptului împlinit cu aerul că fac ceea ce e bine pentru tine dar fiind exact invers, te mint...și știi, așteptând în zadar nu să-și ceară scuze, ci doar să manifeste empatie. Spunea cineva, căreia i-am greșit fără să vreau, că la oboseală și la supărare, oricum spunem vorbe în vânt pe care uneori le regretăm dar de cele mai multe ori doar în mintea noastră. Nu mai ajungem să spunem : Îmi pare rău! Nici eu nu i-am spus deși am vrut de atâtea ori...
Nu puține au fost momentele în care, de oboseală, am spus tot felul de vorbe unor persoane care doar își urmau chemarea, chemare care n-avea nicio legătură cu persoana mea, eu fiind acolo doar dintr-o mare întâmplare sau comoditate. Și-au trecut ani și vor mai trece, dezbinați mereu de atâtea spuse și nespuse, nu va mai rămâne nimic autentic în relațiile noastre. Poate vrei să spui cuiva că-i înțelegi temerile, că vezi cât suferă, că știi cât doare, că va trece, că timpul deși nu vindecă orice, va vindeca asta...dar nu-i vei spune deși poate un singur cuvânt de mângâiere, i-ar mai cicatriza durerea.
Sunt multe greșeli din care n-am învățat nimic, greșeli pe care le-am făcut din nou, greșeli din care-am învățat că în afară de familie n-ai nimic de valoare, greșeli în urma cărora am pierdut tot ceea ce credeam că are importanță. Poate că unele greșeli au fost și lecții dar unele lecții au fost mult prea dureroase. Cum spunea nu mai știu ce scriitor, numai sufletul omului nu se vede(la prima vedere), nu știi ce dureri ascunde, îl judeci și-ți vezi de viața ta, neînțelegând, fără să oferi măcar o vorbă bună.

Când copilul se face mare

Dragă tătic de fată,

Am întâlnit-o întâmplător pe fata dumneavoastră și aș vrea să spun că întâlnirea cu ea mi-a lăsat o amintire plăcută dar a fost exact invers. Poate câteva explicații sunt necesare.

În primul rând, cel mai dureros este că fata dumneavoastră vă urăște. Vă urăște temeinic, pe dumneavoastră, ca om. Apoi urăște tot ceea ce-ați făcut dvs până acum : casa în care locuiți și pe care n-ați cumpărat-o dar speră să faceți asta în câțiva ani și apoi să muriți sau să vă mutați la țară ca să locuiască ea acolo, să nu mai fie nevoită să muncească pentru chirie, urăște că mai aveți o fetiță căreia probabil i-ați arătat mai multă dragoste decât ei, urăște cu patimă însăși persoana ei. Vă urăște pentru că:" taică-meu nu doar se crede cel mai deștept dar îi urăște pe toți din jur și îi crede proști, neînsemnați, fără valoare". Nu știu dacă acesta era modelul pe care voiați să-l inspirați fiicei dvs dar ați reușit : asta crede la rândul ei despre ea, că este cel mai reușit exemplar lăsat de Dumnezeu pe pământ și că toți ceilalți sunt niște eșecuri.

Apoi, fata dvs a citit prea mult. Și-a citit prost. Literatură medicală de pe internet. Și așa, pe rând e convinsă că dacă nu se mărită curând, va avea copii târziu, copii care vor avea fie tulburări autiste, fie Sindromul Down, fie malformații de care n-am auzit. Ori dacă va face copii tânără, nu va avea timp de carieră, dacă nu are carieră, nu va avea bani iar acest fapt îi va face pe copiii ei s-o urască, își va face un credit pe 30 de ani la bancă să-și ia casă(dacă dvs vă încăpățânați să nu muriți, să-i lăsați ei casa) iar când va termina de achitat istovitoarele rate la bancă, va trebui să plece din casă, să facă loc nepoților  iar ea nu se va bucura niciodată de salariu, niciodată de viață. Mai mult, copiii ei o vor urî pentru că până să împlinească 40 de ani, va fi obeză, cardiacă și obtuză, supărată pe viață și dezamăgită. De ce? Fiindcă așa sunteți dvs și frații dvs mai tineri, care până să devină părinți, erau supli, veseli, plini de viață. Așa că până la urmă, consideră că nici a fi părinte nu înseamnă mare lucru, ca în mare parte doar drogații, alcoolicii, săracii și cucoanele care se dau cu ojă roșie și au genți de piele devin părinți. Părinții unor bolnavi, desigur. Și așa mai departe. Pe unele nici nu le-am mai ținut minte, de durere și de spaimă. Copilul din mine s-a înfiorat și nu a mai știut pe unde să fugă.

Iar ca părinte, vă spun că nu numai că nu v-ați învățat copilul să zboare,dar i-ați tăiat și aripile, ea considerând și că ați sacrificat-o pentru cealaltă fată și i-ați distrus viața. Degeaba i-am spus că nu contează familia din care venim și că viața noastră rezultă din alegerile pe care le facem, ca mai mult contează calitatea vieții decât cantitatea a ceea ce avem și facem. Nu m-a auzit, ea aude și acum doar ce-a auzit de la dvs. Și asta și trăiește.

Ca părinte, știu deja cât este de greu să spui nu copilului tău, să-i refuzi ceea ce crezi că acum nu e bun pentru el și că mereu alți părinți sau mai ales cei fără copii, te vor judeca și vor ști ce e mai bine pentru copilul tău, fără să fie în locul tău.  Dar dacă nu mai ști ce să faci, iubește-ți copilul, ține-l în brațe și joaca-te cu el, nu-i spune că tupeul și nesimțirea sunt valori, NU sunt. Spune-i că mama și tata îl iubesc, arată-i asta și dovedește-i minut de minut iubirea. Și-o va dovedi și el mai târziu și nu vă va considera o povară, numai bun de dus la azil. 

Dragă tătic, nu mai puteți schimba ceea ce ați făcut deja din fata dvs dar puteți încerca din acest moment să fiți un părinte mai bun, nu-i mai puteți da aripi fiicei dvs dar o puteți învăța dvs adevăratele valori umane : dragostea, respectul, bunătatea. 

Vacanța mică

Săptămâni nebune de când m-am întors la lucru, am reintrat aproape total în ritmul vieții obișnuite. Cel mai grozav este că am cel mai bun babysitter pe care-l poate avea cineva. Nu e de împrumutat, e pentru cea mai grozavă fetiță din lume, fetița mea(care acum îmi stă în cap, la propriu, dădaca are liber weekend-ul acesta).

Ce-am auzit, înveselit și parțial întristat în aceste două săptămâni nebune :

O discuție în autobuz :

- Și te-ai dus cu el la școală pe 15 septembrie?

- La ce să mă duc? S-a dus soră-mea cu al ei, că și el începea clasa I și sunt amândoi în clasă, la ce să mă duc și eu? Am făcut curățenie.

 Păi da, pe același principiu, de ce să-i dea și în ziua aia mâncare că doar i-a dat c-o zi în urmă. O fi mai bună curățenia decât prezența în viața copilului tău?

Ce m-a înveselit : povestea unui cititor, să-i spun așa. Mi-a povestit cu mult haz cum s-a dus în oraș cu un comision, cum a stat pe-o bancă țanțoș, cum se uitau fetele la el, de-i venea să le întrebe de vorbă, na! Cum a mers și la un Orange Shop tot la fel de mândru și s-a uitat și întrebat de telefoane etc. Pe drumul spre casă a observat într-un geam motivul pentru care se uita lumea la el ca la o divă : avea șlițul desfăcut. No, no, cum ar spune ardelenii. Momentul acela în care te crezi divin/ă de fermecător/fermecătoare și tu ai fie mâncare pe față, fie hârtie igienică pe fustă, fie ți-ai pus mult prea mult fond de ten. Sau când saluți plin de drag pe cineva și tot ce obții e o căutătură rece sau dispreț total. Hmm.

Plus : o fetișcană de vreo 15 ani observă niște băieți un pic mai mari pe-o terasă și se dă mândră jos din mașină să facă ceva să fie remarcată și se înroșește de plăcere, băieții chiar o remarcă, se uită galeș la ea! Fiindcă avea un bandaj la picior, pantofii erau prea înalți, prea strâmți pentru ea și-o băteau iar bandajul flutura în bătaia vântului. Dar mai contează? A fost remarcată...Ehe, câte vise!

Trist : în Mall, o mămică își hrănește bebelușul de câteva zile cu lapte praf, cu o tetină mult prea mare, copilul înfometat și lacom ar tot suge dar se îneacă după fiecare înghițitură ceea ce-i întrerupe mereu masa! Și plânge de foame, se îneacă...Ar vrea la sânul mamei, în siguranță, nu în Mall, cu lapte de la mama lui, nu lapte procesat, lapte cu dragoste, cu protecție, cu tot ce-i mai bun în lume. Frustrată de atâtea încercări nereușite de a-l hrăni, mama nu-i mai dă nici lapte praf. O femeie în vârstă spune că probabil așa se îneca și minunea mea când era mică. Nu, îi spun. A supt de la sân, i-am dat cât a vrut, când a vrut și nu s-a înecat niciodată.

Debusolant : cine, mamă, o fi Eminescu? Anul acesta s-a dat Eminescu la bac. Ai auzit? A picat Eminescu la bac? N-are nimic, îl ia la toamnă.

Cam așa și discuția următoare : a învățat tot băiatul meu dar n-a învățat Eminescu ăla și-a picat. Ăla? Dar dacă pica Ion Barbu, ce se mai făceau? Mircea Cărtărescu? De ăia ce mai ziceau? De minunea asta ce spuneau:

  http://www.poezie.ro/index.php/poetry/21855/Oul_dogmatic ?

Colegei care s-a făcut că nu mă vede în Mall : te-am văzut la rândul meu. Nici eu n-aveam chef de tine. Nu sunt sociabilă. Am o familie minunată. Nu trebuie să fim prietene. Cred că înțelegi.

Săptămâna asta am început să citesc Hoțul de cărți, printre picături. Dorm maxim 5 ore pe noapte, cu întreruperi. Vreau să citesc Speranța, o tragedie și să recitesc Marile speranțe. Cum le prind la un preț bun pe elefant.ro sau libris.ro, cum le cumpăr. Acum am remarcat că amândouă conțin cuvântul speranță.

În weekend, e vacanță. Un fel de vacanța mică. Mai vreau să ascult Pasărea Colibri : https://www.youtube.com/watch?v=2KVPywTUDI4 sau asta : https://www.youtube.com/watch?v=khxwXX9G7Uc

Nu-mi pierd speranța într-o lume mai bună, mai educată, mai neinteresată cu cine ești rudă, mai interesată de Eminescu decât de pițipoance mondene, mai tolerantă. Nici la terenul de joacă nu mă mai duc cu fetița mea, e prea multă violență. O las să exploreze alte parcuri în cele 3 ore cât avem la dispoziție când suntem pe afară. Nu am timp să mă contrazic( și nici nu vreau) cu părinți sau nepărinți care știu ei ce e cel mai bine. Pentru alții. În timp ce propriul copil e ud și plânge că nu i se acordă atenție sau amenințat cu veșnicul și obositorul : Te duc acasă! No, no. Când ai pus poze cu el în puța goală sau pe oliță pe Facebook(ce urât din partea voastră, părinți fără respect), nu-l mai amenințai că-l duci acasă, dragă părinte bun.

Cea mai mare putere

Astăzi a fost prima zi în care m-am confruntat iar cu realitatea birocratică de la noi, după doi ani de stat acasă cu prințesa mea.
Am plecat de acasă de dimineață, era soare, în sfârșit, după atâtea ploi. Totul ținea cu mine, soțul și fetița se plimbau pe afară fără ca ea să plângă după mine, soarele strălucea cu putere, am avut timp chiar și de o cafea bună. Pe drumul înspre lucru, am remarcat o grămadă de magazine noi pe unde n-am mai fost de mult și mi-am propus să intru în toate, la întoarcere. Am trecut pe lângă un salon de coafură, mi-am propus să intru și acolo, sa-mi fac o programare. Tot la întoarcere, doar mergeam repede, locul de muncă nu este departe, presimțeam că nu voi sta mult acolo, vremea chiar ținea cu mine. Din când în când, o boare de vânt mai ridica praful dar nu erau deloc semne de ploaie.
Am avut timp să fac și niște fotografii, atât de frumos mi se părea totul!

Am ajuns și la lucru, primesc foaia pe care trebuia s-o primesc și e totul foarte bine, mă întreabă fetele de la personal despre fetiță și mă incurajează, că o să vorbească ea când va fi pregătită, că va fi tot mai cuminte, că va dormi și nopțile fiindcă nu doarme nici acum, se trezește încă de numeroase ori...Și mă învață cum să fac, sa fie bine atunci când mă întorc la lucru. Și sfaturile lor sunt bune, sunt din experiența cu copiii de acasă! Dar nu e copilul lor, să simtă pentru el ce simt eu pentru copilul meu, nu-l iubesc așa cum îl iubesc numai eu, mama lui. A fost un moment foarte greu, mai ales că mi-au reamintit că îmi va fi greu la schimbul 1, cu trezirea la ora 4.30 sau 5! Va fi greu, într-adevăr!
Am plecat, hotărâtă să rezolv astăzi restul formalităților. Pe drum mă tot gândeam cum o să procedez cu fetița, un sfat era s-o duc departe de mine o săptămână, ceea ce știu sigur că n-o să fac, nu pot, nu pot fără ea și nici pe ea n-aș lăsa-o fără noi, i-ar fi foarte greu. Și-a început și vântul să bată, cu putere și dușmănos, pe strada Constituției bătea atât de tare încât m-a împins într-un gard și nu sunt nici așa ușoară. M-a luat pe nepregătite.
 La Polisano, lume multă, nespălată, nervoasă, unii, la primul serviciu din viața lor sau poate pentru un serviciu mai bine plătit, să mă ia la bătaie pentru că am adresat cuiva o simplă întrebare. Plec de acolo, mă duc la primărie, după lungi căutări, găsesc biroul unde aveam treabă și măcar rezolv imediat. Mda, mă întorc la lucru cu o lună mai devreme și nu mai iau bani pe ultima lună, mă așteptam.

Vântul bate tot mai tare, dilema mi se accentuează, ce mă fac cu fetița când voi fi plecată atâtea ore? Ce voi face la schimbul 1?

Acasă, minunea mea mă îmbrățișează și după un timp, adormim împreună. Dorm și acum iepurește, cum dorm de când am născut. Dorm doar vreo 20 de minute dar în timpul somnului, îmi vine soluția : orice voi face, îmi voi ține fetița aproape de mine și voi face tot ce pot pentru binele ei, sa-i fie ei bine! În fond, pentru orice mamă, asta contează : sa-i fie bine copilului, indiferent de greutăți, de sacrificii. Dilema mea s-a sfârșit aici, mă voi trezi tot noapte de noapte( și de 10 ori pe noapte), mă voi trezi la 4.30, voi bea o cafea tare și aromată și mă voi duce la lucru. Voi mai plânge...dar fetița mea mă va ține în brațe și se va uita în ochii mei cu toată dragostea ei, iubirea ei necondiționată îmi va da puteri zi de zi. Pentru restul, există familie, există prieteni, ciocolată amăruie, șervețele, cărți, cosmetice...și ne facem mari!
N-am mai intrat în niciun magazin dar poate mâine...

50, 50, 50

Ce să fie, ce să fie?
Cartea despre care vorbește toată lumea, cel puțin asta scrie pe copertă așa că mi-am propus să aflu ce-are așa magic și nu de puține ori am râs cu lacrimi.

Ce-avem? Avem una bucată studentă care se duce în locul colegei ei să ia un interviu celui mai bogat burlac din Seattle. Care burlac este tânăr, frumos, inteligent, manierat, generos, plin de secrete(desigur) și dominator(cum altfel?). Și unde nu se îndrăgostesc ei unul de altul, că doar și ea e frumoasă, vaiiii, atât de frumoasă, deșteaptă, onestă, neinteresată de banii lui și supusă(?) și-n vreo trei săptămâni sunt atât de topiți unul după altul că-și schimbă total firea. Halal!

Burlacul, mare CEO, pervertit în 50  de nuanțe, îndrăgostit lulea de studentă, îi cumpără pe rând numai și numai cadouri scumpe : o ediție princeps la o carte(14 000 de dolari), telefon si nu știu ce laptop, mașină, rochii de designer care au încă prețul pe ele, ceas Omega etc, etc. După nuntă, până și chiloții de pe ea o să fie de firmă, gelul de duș folosit e Chanel( ce credeați?), butonii de la cămașă sunt de aur, are nu știu câte mașini, un elicopter pe care-l pilotează singur, are iaht(daaa), un apartament muzeu, dă 5000 de dolari pe un tablou banal ce reprezintă 3 ardei și-ar merge perfect la bucătărie( nu știu dacă n-a achiziționat și un tablou care să înfățișeze hârtie igienică cu aromă de piersici, pentru baie), cumpără și-o casă, cumpără și editura la care ajunge să lucreze mireasa lui, o duce in luna de miere prin toată Europa, bea numai șampanie scumpă, mănâncă numai stridii etc, etc. Toate astea nu doar fiindcă e excesiv de dominator ci fiindcă se îndrăgostește de ea iremediabil și nu vrea s-o piardă. Și mai bine o cumpără. Desigur, frumoasa, mignona, onesta, bruneta, dezinteresata, nu-l vrea pentru banii lui, și ea îl iubeste sincer și foarte, foarte rapid, încât îi acceptă toate pasiunile, nu fără a-și da ochii peste cap, țugui buzele și ceva proteste verbale, foarte puține, întrucât domnișoara, studentă la Litere(sau pe acolo) are puține cuvinte în vocabular : uau, mama mă-sii, ce dracu', domnul meu pervers, îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc, de ce nu înțelege asta?). Are fata asta scumpă și-o voce interioară care se mai opune la câte ceva dar are și-o zeiță intimă, incapabilă să spună nu sau să gândească. În general. Ca cele care spun ca pe o insulă pustie și-ar lua cu ele laptopul, telefonul mobil și-un ruj. Serios, pe-o insulă pustie? Fără conexiune la internet sau rețea mobilă? Aici am divagat puțin dar sunt în ton cu mesajul cărții. Și gătește și admirabil.Studenta. Nu știu cine-o ajută : zeița intimă sau vocea interioară?

Ca totul să fie just perfect, el îi spune la un moment dat cât câștigă : 100 000 de dolari pe oră, da, da, ce râdeți, invidioaselor? Plus că domnul burlac are așa : un frate superb care se combină cu superba colega de cameră a nevestei lui, o soră minunată care se îndrăgostește de minunatul frate al colegei de cameră a nevestei, un șofer care a făcut parte din nu știu ce forțe speciale și se îndrăgostește de menajera burlacului, o minune de femeie, cum altfel?

Iar scenele de sex sunt scene de sex. Numai bune dacă ești singur(ă) sau dacă n-ai avut niciodată parte de sex. Pentru că sex face toată lumea, mai greu e la partea cu dragostea. 

Așadar cartea e foarte proastă dar admir autoarea că a reușit să pună pe hârtie niște fantezii și le-a transformat în bani și poate vise pentru fete/băieți creduli, în căutarea iubirii perfecte.

Trilogia a apărut în limba română la editura Trei, în 2012, autoarea fiind E L James. Primul volum este Cincizeci de umbre ale lui Grey, al doilea volum este Cincizeci de umbre întunecate iar al treilea Cincizeci de umbre descătușate( ce nu face dragostea din om! ).

Începe c-o poveste

Suntem mulți așa : plângem după copilărie, ne gândim cu nostalgie la adolescență, viitorul ni se pare un pic sumbru și uităm sa trăim prezentul. Când și acest prezent va deveni trecut, ne gândim cu regret : uite că arătam totuși bine și atunci, uite că aveam prieteni sau rude apropiate, uite că aveam bunicii în viață etc, poate exact aspectele de care ne plângem acum sau nu ne sunt pe plac în totalitate.

Ia o pauză și citește o carte, să fie chiar una de povești care să te ducă înapoi în timp, când jucai Rațele și Vânatorii, când săreai coarda sau elasticul sau te jucai cu baieții de-a hoții și vardiștii printre blocuri. Care nu erau așa de gri, pâna la urmă, așa e? Tindem să dăm trecutului, când ne lipsește, culori mai luminoase decât avea.

Cartea asupra căreia m-am oprit astăzi este Basmele Omului, de Vladimir Colin, editura Herra, 2008, am cumparat-o online (libris.ro) nu mai țin minte prețul, o căutam de ceva vreme și aș fi dat oricât dar n-a fost mult. Volumul citit de mine acum mulți, mulți ani, era substanțial mai gros, acesta de acum nu cuprinde toate basmele dar chiar și 13 basme îmi ajung să mă transpună într-o lume magică.

Foarte mult mi-au plăcut basmele Iani Palicarul, Slava, fiica pământului și Povestea Fericirii, fiecare conține stropul de magie care te face să te simți din nou copil, atunci când nu existau presiuni asupra ta legate de bani, serviciu, statut social, aspect fizic etc.

Redau din Iani Palicarul( voinic in limba greacă) : A fost odată pe lumea asta un vestit palicar, ale cărui isprăvi au umplut popoarele de mirare. Cu cine nu s-a luptat palicarul? Cu toți răii pământului s-a luptat! Și numai după nenumărate fapte fără seamăn s-a hotărât și el să pună capul jos și să adoarmă pentru totdeauna! Și a fost îngropat la picioarele unui stejar, pe o înălțime. Acum, palicarul avea doi feciori și nu-i semănau feciorii între ei, cum nu seamănă un sâmbure de măsline cu măslina întreagă, de soi bun.(...)

Și de la diferențele dintre ei și zgârcenia, răutatea și invidia unuia, să vedeți ce poveste se leagă și o să așteptați cu sufletul la gură un deznodământ fericit, care poate să nu vină niciodată. Ca în viață, de altfel, care poate fi bună sau poate fi rea chiar și pentru cei ce au noroc, vorba lui Zorba.

Din Povestea fericirii, o să afli cu uimire că o lume întreagă intră pe gaura unei chei și că pentru dragoste și fericire, trebuie să lupți și să te lupți și cu tine, să nu lași invidia, egoismul și orgoliul nemăsurat să distrugă povești frumoase.

Iar în Slava, fiica pamântului, o să descoperi că inteligența, puterea și modestia unei fete fac mai mult decât orice poză trucată de pe Instagram sau Facebook, cu buzele umflate sau zâmbet a la Gioconda.

Povești sunt multe pe lume, fiecare trăim o poveste dar depinde de noi  cât de frumos ne trăim povestea sau dacă alegem să ne raportăm la poveștile altora, trăind în trecut și ignorând miracolul prezentului.      

                    

Mănâncă, roagă-te, iubește

Plănuiam pentru astăzi niște păreri despre CC de la Elmiplant dar dragostea pentru cărți e mai puternică. Mai precis pentru ultima carte citită, nu m-a dat peste cap însă o consider potrivită pentru cineva aflat într-un impas.

Este vorba despre Mănâncă, roagă-te, iubește de Elizabeth Gilbert, editura Humanitas, 2008, nu e de dată recentă, eu numai acum am citit-o și cred sincer că citim o carte atunci și numai atunci când suntem pregătiți. Nu vorbesc de literaura obligatorie de la școală, ar fi mult mai plăcută dacă n-ar fi obligatorie. Dar asta e altă poveste.

Cartea romancierei ne poartă după ea, în Italia, India și Indonezia, unde are parte de cele trei experiențe  marcante, mâncarea, rugaciunea și iubirea, în această ordine, experiențe care-i vor readuce echlibrul. Bine că si-a permis, spun eu. Nu oricine, după un divorț costisitor/pierdere majoră își mai permite să plece pe undeva. Așa e însă filmul. Soțul de care divorțează, îi ia totul lui Liz dar reușește ea cumva să facă iar rost de bani și să plece în lume să se descopere(doar e scriitoare, așa primește bani, pe cartea nescrisă dar e pe listă). În Italia mănâncă și mănâncă, tot descoperind lucruri neștiute despre ea și încercând să lase în urma depresiile și teama de singurătate, se îngrașă 12 kilograme și apoi fuga în India să-l găsească pe Dumnezeu. Și dacă nu-l găsește nici în India, unde l-a găsit și Eliade...de fapt, el a spus ca Dumnezeu e acolo unde îl găsește fiecare. Și nu e departe, descoperă și scriitoarea, e chiar în inima ei. În inima fiecăruia. Partea bună este că se roagă și pentru un nepoțel de-al ei, deosebit, și băiețelul chiar de atunci, începe să doarmă. Liz, te rogi un pic și pentru fetița mea, să doarmă câte o noapte întreagă? M-am obișnuit deja cu situația dar mă întorc la lucru și să vezi atunci treziri la 4 dimineața! 

Cum totul se întâmplă cu un rost pe lumea asta și lucrurile se întâmplă doar atunci când trebuie să se întâmple( spun asta cu un scop) Liz ajunge și in Indonezia, cunoaște iubirea si ajunge la concluzia că  fericirea e consecința propriului efort. Atât de adevărat, nu?

Inițial am crezut că e doar o carte ușurică dar oferă ceva informații cui are răbdare să parcurgă tot. O recomand cu drag câtorva persoane din viața mea, să înteleagă că există un timp pentru toate. Și că putem fi buni, e o alegere personală, nu dictată de împrejurări.