La noi se spune "Buna ziua!" si "Multumesc!"

Nu-ti insenineaza putin ziua sa citesti asta cand intri in sediul unei institutii bancare? Se face ger cumplit insa cand doar tu dai binete si tot tu multumesti dar din partea lor, nu se aude nici pas de te intrebi daca nu cumva sunt surzi.
In orasul meu, ii stiam aproape pe toti angajatii bancii de care vorbesc, ne stiau si ei pe noi, indiferent de cartierele unde erau bancile, tot gaseam o figura cunoscuta si daca nu era, nu era bai, erau operativi si sociabili, chiar daca nu aveau scris pe usa ca la ei se da buna ziua si se multumeste.
In Sibiu, acum vreo 3 saptamani, imi inchid un cont la ei si intreb despre alt tip de cont la aceeasi functionara dar imi spune ca ea nu se ocupa de asa ceva, sa intreb una din colege. N-aveam timp atunci, toate colegele ei aveau clienti numerosi, vin in alta zi. Ii dau buna ziua unei doamne si ma intreaba cu ce ma poate ajuta, fara sa-mi raspunda la salut(ce atata small talk, lady?) si ii spun ca as dori sa aflu detalii despre x tip de cont, ca m-a indrumat o colega la dumneaei. Face ochii mari la mine de parca i-as fi spus ca i-au scapat tampoanele pe jos si ma intreaba care colega. Imi inghit intrebarea daca e relevant acest aspect si ii spun ca as dori sa aflu detalii, sa nu mai lungim vorba. "Ati adus documentul?" si intinde mana dupa "document", retragand-o nemultumita cand ii spun ca NU stiu despre ce este vorba, am venit sa intreb conditii, drepturi, obligatii, chestii. C-o fata deja agasata, imi impinge un pliant pe care cu litere mici de tot sunt scrise niste amanunte din care nu inteleg decat o dobanda. Restul conditiilor sunt cu cate o steluta, stiti ce inseamna. Ii multumesc pentru amabilitate si plec, decisa sa nu revin. N-o intereseaza absolut nimic, nici la salut nu raspunde.
Saptamana aceasta primesc mesaj de la stimata banca sa merg sa-mi iau noul card. Nu mai aveam curaj dar cum afara nu mai era asa ger si cum trebuia sa scot putin fetita la aer, ma decid totusi sa ma duc sa-l ridic. Intru in banca, sunt indrumata catre un individ care pare nou angajat, ghinionul meu. Ii spun pentru ce-am venit, imi cere buletinul, verifica, imi cere si cardul vechi, i le dau, printesa mea se asaza comoda pe scaun, ii dau haina si caciula jos, eu raman asa, sperand ca e ceva de rutina si termin repede. Cand o angajata deschide un sertar plin de carduri, fetita se uita si ea si exclama : ce de buletine, mami! Ii spun ca nu sunt buletine, sunt carduri si ca n-are voie sa se uite. Ce intelege, doamna, ma intreaba functionarul, desi ea intelesese si nu se mai uita acolo. Intelege tot, ii spun dar el clatina din cap a neincredere. Apoi incepe sa-mi caute cardul, moment in care-mi dau seama ca ar trebui sa-mi dau si eu haina jos fiindca e clar ca tipul e incepator. Se uita incordat la buletin, la mine, se mai uita in lista de carduri si rasufla usurat cand ii sugerez ca poate mi-au emis card tot pe numele de fata desi eu am schimbat doua carti de identitate de atunci si era normal sa fie actualizate datele. Da, doamna, asa este, nu va putem da cardul astazi, este pe vechiul nume, imi spune. Adica am venit degeaba? Nu, zice, ati venit sa faceti cerere de reemitere insa momentan nu ne merge sistemul dar puteti sa-l mai tineti pe acesta vechi. O colega ii sugereaza ca ar trebui sa fac o cerere de mana fiindca astfel va mai dura pana imi emit noul card, pe noul nume, pe care-l aveam deja cand ei mi-au emis cardul si le spun si lor asta. Doamna, zice el incordat, dar nu e corect sa va cheme cumva si pe card sa fie alt nume. Domnule, ii spun, n-o fi corect dar nici pe acesta pe care-l am si acum nu l-am emis eu, ci colegii dvs care mi-au spus ca-l pot folosi asa. Se inroseste , se balbaie si isi framanta mainile, imi intinde o foaie pe care-mi spune ce sa scriu, ma grabesc sa scap. Plecam de acolo dar se gandeste sa ma intrebe cati ani are fetita si ii ureaza multi ani inainte si ii multumesc la fel, cu toata ironia in glas pe care-o puteam trasmite. Sau poate era sarcasm.
Ne asezam la o casa sa intrebam ceva si doamna de acolo, evident deja nemultumita ca nu le mergea sistemul, nu raspunde la buna ziua(la ce bun?) si imi raspunde "NU, NU, NU!" fara sa-mi arunce o singura privire sa stiu ca e om si nu robot, cu ochii in calculator. La alta casa, un casier care nu zambeste niciodata, vorbeste la telefon si ignora toti oamenii asezati politicos la coada la casa care nu este "momentan inchisa".
Vreau sa plec, sa scap de amabilitatea innascuta din aceasta banca DAR fetita decide ca-i este sete si vrea sa bea apa din pahar de plastic de la aparat, NU vrea din sticla din geanta. Ii dau paharul de apa sa bea si  ea bea. Se opreste dupa o inghititura sa-mi spuna ce buna e. Eu inghit cu noduri si mormai, cum numai cei din neamul nostru o fac, cat se poate de "incet" adica, cata amabilitate si cat profesionalism! Printesa mai bea, se  mai opreste, mai admira paharul, eu deja nu mai pot de cald. Hai, ii spun, sa mergem, nu vezi ce e aici? Miroase, mami, miroase, spune ea dulce si se stramba de miros. A cacau? A cacau? Si-mi arata noroiul de pe jos, momentul in care rad totusi in sinea mea de faptul ca atunci cand nu mai vreau sa stau undeva sau nu mai suport o situatie, ea ma intreaba daca-mi miroase ceva. Sa mai creada cineva ca minunatii nostri copii de 3 ani nu inteleg totul. Din usile care se inchid si deschid in ambele directii, printesa mea se intoarce si spune "La revedere!" si "Mutumim!"

Copiii care primesc totul

Dar nu primesc dragoste. Nu primesc afectiune. Nici atentie. Nici timp dedicat lor si numai lor. Nu primesc respect. Primesc doar multe jucarii atunci cand ei vor sa se joace cu parintii. Primesc doar "lasa-ma si pe mine 5 minute" sau chiar o urecheala sau "palmuta la fund din care n-a mai murit nimeni" atunci cand au o criza de furie. Si in loc ca parintele sa se aplece la copilul furios si inlacrimat si sa-l ia in brate, sa-i sopteasca cat de mult il iubesc atunci si mereu, ii urla "ti-am luat de toate si tu asa ma rasplatesti? esti un rasfatat!". Am facut si eu asta, cu regret imi amintesc. Dar timpul si vorbele spuse nu se mai intorc. Ce pot sa fac acum este doar sa fiu o mama mai buna clipa de clipa, incepand de acum, nu de maine. Nu mi-e teama ca mi-as putea iubi prea mult copilul, nu cred ca exista asa ceva, nu cred ca iubindu-l foarte mult i-as putea dauna cumva. I-as putea dauna daca in loc s-o iubesc un infinit si sa-i si dovedesc asta fiind alaturi de ea mereu (fiindca ea m-a ales pe mine sa-i fiu mama), as indeparta-o de langa mine, as indrepta-o prin atitudinea mea sa iubeasca lucrurile si nu oamenii, as face-o sa se refugieze, neinteleasa fiind de mama ei, in vicii si relatii toxice, nesanatoase. Nu vreau sa indrept prin ea tot ce-a fost stramb in viata mea, nu vreau sa traiasca ea viata pe care n-am trait-o eu fiindca acum imi dau seama ca tot ce-am facut m-a indreptat spre intalnirea cu ea, spre intalnirea cu autentica iubire.
Uneori sunt intrebata daca n-o rasfat prea tare, daca nu mi-e teama ca o sa mi se urce-n cap. Nu mi-e teama. Poate sa mi se urce-n cap. Important este sa simta ca eu o voi tine sa nu cada, ca voi fi acolo tot timpul. Iar cand va cadea, mare fiind, eu voi fi langa ea s-o ridic, s-o sprijin si s-o iubesc. Caci copiii care primesc totul sunt copiii care primesc iubire si ofera iubire. N-avem nicio siguranta ca odraslele noastre vor fi medici, artisti de valoare sau bogati (in premisa ca bogatia ar asigura fericirea) dar daca-i iubim din toata inima si ne conectam cu ei atunci cand au nevoie, sunt toate sansele sa creasca frumos si sa ne iubeasca si mai tarziu, sunt toate sansele sa nu caute validare in like-uri pe facebook sau instagram, sunt toate sansele sa ne spunem ca am crescut un OM.

Viaţa merge înainte, tot înainte

Astăzi a mai murit un prieten din copilărie. El şi atâţia alţii. Cosmin, Cristi, Vasile, Vali. Fără a-i menţiona pe bunicii unora dintre noi, plecaţi şi ei, mult prea devreme. Andreea m-a întrebat de ce plâng şi i-am spus că a murit un prieten, că s-a dus la Doamne-Doamne. Şi întrebarea ei a fost: Te-a supărat Doamne-Doamne? Logic, nu?

Poate că moartea e în firea lucrurilor( Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte) dar durerea nu se estompează cu această conştientizare. Dimpotrivă. Doare şi mai tare. Şi doare şi când e greu, doare şi când nu e frumos, doare şi când iubeşti şi nu eşti iubit, doar şi când nu mai eşti îndrăgostit, doare şi când afară ninge, doare când e primăvară. Nu ştiu cum facem să nu mai doară. Poate doar trăind şi iubind frumos clipă de clipă. Fără garanţii incluse.

Nu te vom uita, prietene!