Patul lui Procust

În mitologia greacă, Procust e un personaj care-şi obliga oaspeţii să se întindă pe un pat de aramă şi dacă patul era mai lung decât călătorii, le întindea corpul până se potriveau patului iar dacă erau mai înalţi, le tăia capul sau picioarele, tot pentru a se potrivi...Până când vine Tezeu şi-l supune aceleiaşi practici. Ceea ce semănăm, vom şi culege. În mitologia greacă, unii mai sunt şi pedepsiţi pentru răul făcut. Uneori, chiar cu aceeaşi monedă.

În realitate, nu prea se întâmplă. Sunt toţi un fel de Procust. Interpretează zâmbete, grimase, supărări, lacrimi în funcţie de realitatea intrinsecă. Indivizi cu sau fără educaţie taie, alungesc părţi din oameni pentru a fi pe potriva lor, pentru a se potrivi minţii lor. Când nu se potrivesc punctului lor de vedere, după ce-au tăiat în carne vie, dau verdicte. Apoi sunt supuşi aceluiaşi tratament de alţii.

Cel mai rău este când suntem Procust noi pentru noi. Tragem de noi pentru a fi...pe potriva cui? Sau tăiem din noi(figurat vorbind) pentru a ne conforma. În ambele cazuri doare. De parcă ne-ar ajuta conformismul, încadrarea în tiparele altora.

Princess se dezbracă, îşi ia o rochiţă fără mâneci şi stă cu picioarele goale. E cald în casă dar tot îi spun :

-Ţie ţi se pare că e cald, ca vara!

-Da, să ştii! Mi se pare!

Cam ceea ce era de demonstrat.

Sursa foto : adevărul.ro

Omul om şi porcul porc

Acum clar nu mai e vorba despre copii. Fiindcă ei n-ar face niciodată ce face un om mare(era să scriu matur dar nu e cazul). Mama ne spunea când eram copii că la masă nu se vorbeşte, toate lucrurile neplăcute se lasă deoparte, se vorbeşte despre ce e frumos şi bun. Dar mama mea e unică, nu e şi mama individului care fără nicio introducere, astăzi, la masă, m-a acuzat pe nedrept că aş fi făcut nu ştiu ce chestie aberantă. Nu doar mi-a stat mâncarea-n gât, m-a scârbit total. Nu doar acuzaţia nefondată, cum i-am şi dovedit ci, mai ales, tonul. Cu furculiţa-n mâna şi cu zeflemeaua-n bot, îmi spune să nu mai fac chestia pe care n-o făcusem eu. N-a avut urechi să audă răspunsul meu. Nici ulterior n-a avut ochi să vadă ce-i arăt. Fiindcă-n capul lui(şi aici era să scriu fund şi chiar că e cazul), decizia era luată: eu făcusem lucrul acela! Şi s-a convins că nu eu dar degeaba. Porcul rămâne porc şi nu-şi cere scuze.
Ştiu că e o perioadă grea. Mai e o lună până la Crăciun, toţi vor câte ceva, pentru ei sau pentru alţii. Dar nu se îngraşă porcul în Ajun. În cazul ăstuia care încă stă cu mămica-n casă şi e destul de frustrant să nu aibă un cuvânt de spus, e mai comod să se tăvălească-n noroi, imaginându-şi că e un domn. Toţi sunt domni când sunt în trening. Şi nu la sala de sport sau la un grătar. La lucru.

Sunt zen

Uit astăzi că de multă vreme îi tot spun prinţesei că nu contează când o haina se murdăreşte, se agaţă sau o/se distruge total şi îi atrag atenţia că fusta, colanţii şi bluza purtate sâmbătă sunt pline de pete de la marker şi că nu le va mai putea purta niciodată.

-Nu-i nimic, mama, îmi spune ea, îndepărtându-se princiar de mine.

În fond, sunt cuvintele mele, ea  repetă ce i-am spus eu de numeroase ori. Şi de ce ar conta? Sunt doar haine! De ce să învinuim copilul de o greşeală a noastră ca părinţi(noi i-am dat marker-ul), de ce să poarte pe umerii lui micuţi o povara pentru nişte lucruri care oricum se vor strica? Copiii sunt mult mai iertători ca noi, adulţii. Noi purtăm ranchiună, nu iertăm, nu uităm, dăm valoare lucrurilor şi nu oamenilor. Ei, nu eu, desigur. Eu sunt mai zen, de felul meu. Atât de zen încât după 8 ore de muncă şi nişte discuţii sterile cu şeful meu direct(fiindcă el are întotdeauna dreptate, cum au şefii) când vin acasă şi nu aud decât văicăreli şi "vreau şi aia, nu vreau aia, aia nu-mi pace, când îmi dai surpriză?", spun o dată răstit : Gata!!! şi toţi bebeluşii şi toddler-ii din blocul de vizavi se bagă la somn, fără să mai comenteze nimic. Cei care n-au copii sigur se gândesc să nu mai facă.Brusc, lui fie-mea îi place tot ce-i dau. Atât de mare e puterea lui "gata" rostit de mine. Atât de zen sunt. Sunt din generaţia părinţilor imperfecţi. Iar dezordinea e regină la mine acasă. De bucătărie nu mai spun nimic, ştiu de când postam fotografii cu ce găteam că o prietenă se întreba dacă le fac eu sau le descarc de undeva! Da, erau ale mele. Acum am de gând să gătesc nişte rulouri cu şuncă de curcan Sissi. Nu le fac reclamă. Zic şi eu. Tot am primit cadou de la un şef(mulţumesc, C.!)

Ieri am luat-o pe princess de la grădiniţă şi tare s-a mai văitat şi plâns cu lacrimi cât boaba de porumb că n-a venit tată-său. Eu tac şi înghit. O întreb ce ar fi vrut să-i ia el şi n-aş putea să-i iau şi eu dar nu vrea să-mi răspundă. E tot foarte supărată pe mine, îmi răspunde monosilabic, se dezbracă automat, se îmbracă tot ca robotul. După vreo oră de "nevorbit"(ea care vorbeşte tot timpul), vine în viteză la mine să-mi spună că are nevoie de ajutorul meu.

-Sigur, dragostea mea, cu ce te ajut?

-Acum te sc...acum te sc..., mama(ştiu că vrea să-mi spună că nu mai e supărată pe mine şi că-i pare rău că a plâns că m-am dus eu după ea dar că nu-şi găseşte cuvintele). Mă îmbrăţişează cât poate ea de strâns :

-Acum te iubesc, mama!

Sunt zen.

Nu mai pot!

-Nu mai pot, nu mai rezist...îmi spune astăzi B.

-Cum aşa, o întreb retoric, fiindcă ştiu deja răspunsul.

-Uite asta, plus asta, toate refuzurile, toate interdicţiile, lipsa de drepturi, nu mai rezist! Tu cum rezişti?

-Eu nu sunt cum crezi tu că sunt! Eu sunt mulţumită! Dar de ce nu iei măsuri, o întreb tot retoric, fiindcă ştiu deja răspunsul.

-Nu ştiu cum să fac!

-Eu cred că dacă îţi pui deja întrebări, ai făcut primul pas. Dar al doilea pas înseamnă mereu acţiune. Nu poţi să aştepţi să se schimbe lucrurile stând, nefăcând nimic. Acţionează, eşti foarte tânără şi ai toată viaţa înainte!

Pe englezeşte, it's all about choices we make.

Luăm decizii şi le suportăm consecinţele. Acţionăm atunci când vrem să schimbăm ceva.  Un obiect, o stare, o situaţie. Numai oamenii nu-i putem schimba. Ar fi şi păcat. Şi nedrept. Ne retragem din calea unora care-şi spun oameni şi ne înconjurăm de cei care ne plac. Dar încercăm să-i tolerăm  şi pe cei care nu ne plac. Chiar dacă-i ocolim. Fiecare e stăpânul propriei vieţi, chiar dacă transmite mesaje ambigue, chiar dacă încearcă să fie altul/alta. Încercăm să ne fie bine, să fim iubiţi, să păstrăm ceea ce iubim, să fim respectaţi. Să tolerăm nu înseamnă a nu acţiona, a nu schimba ceea ce nu mai poate fi acceptat că fiind "bine". Înseamnă convieţuire în pace atât cu sinele cât şi cu ceilalţi.

Aşa, ca de ziua mondială a toleranţei. Când e timpul  să facem ceva.

Ziua în care...

Ziua în care n-am avut pe nimeni lângă noi. Ziua în care, deşi înconjuraţi de oameni şi de puterea tehnologiei, n-a fost nimeni lângă noi.

Ziua în care am făcut o mare gafă cuiva drag, apropiat sau nu şi apoi am luat-o de la capăt, cu sau fără iertare. Fiindcă n-avem încotro.

Ziua în care am mai închis o uşă dar am deschis o fereastră, să ne acordăm libertate şi timp. Şi, uneori, iertare.

Ziua în care am greşit şi n-am mai putut repara nimic. Fiindcă se întâmplă şi aşa.

Ziua în care am cerut şi n-am primit nimic. Ziua în care am primit fără să cerem. Şi, Doamne, ce bine e când se întâmplă şi aşa...

Aici fac o pauză pentru că Andreea îmi cere să-i citesc şi ei ce-am scris. Îi citesc şi-mi spune: E aşa, frumos, ca un curcubeu! Îţi dau eu, mami, o păpuşă de-a mea! Apoi se urcă iar în capul meu(la propriu) şi-mi cere să-i recitesc poezia. Nu e poezie, moaţă, nu e poezie...

Ziua în care ne-am urcat pe un piedestal, ne-am admirat fără rezerve, ce buni şi ce frumoşi, modeşti şi strălucitori suntem...şi iată, ăia de lângă noi, sunt oricum, numai ca noi nu. Dar nu ştiu, serios vorbind, cine e deştept, cine o spune/şi-o spune sau cel ce dovedeşte asta?

Ziua în care am tăcut şi n-am făcut nimic, în România lucrului care merge şi-aşa. Deşi nu e corect faţă de nimeni, deşi nu vrem să crească şi copiii noştri în România asta.

Ziua în care n-am vrut să ştim  ca să nu ne doară şi mai tare.

Ziua în care unii n-au mai iubit fiindcă iubirile anterioare au fost aşa de dureroase încât şi-au pierdut orice speranţă.

Ziua în care am început să iubim din nou. Fiindcă este singura cale de-a supravieţui trecerii timpului.

Ziua în care am văzut puterea lui "acum" şi ne bucurăm iar din toată inima, ca un copil, de prima ninsoare.

Reflex 13

În ochii tăi mă vindec
Şi mă scald,
Ne ţinem, unul altuia,
De cald
Sau noaptea, poate,
Numai de urât...
Eu nu te-ntreb
De unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
Şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
Cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile
Cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
Pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.


George Țărnea,  din Șirineasa, Vâlcea, da? 10 noiembrie e ziua în care s-a născut.

Bravo, mama, eşti foarte deşteaptă!

E noapte şi destul de linişte. Andreea, printr-o minune, se cere la somn. N-o refuz, aşa cerere mai rar. Îmi fac planuri...ce mai citesc eu după ce adoarme, am cel puţin 3 cărţi începute şi neterminate.

Ne ducem în pat. Întâi ia perna mea şi mi-o dă pe a ei. "E mai bine aşa, mami!". Apoi se uită în ochii mei, mă pupă, îmi spune somn uşor şi se întoarce cu spatele la mine. Se ridică în funduleţ şi întoarce perna pe partea cealaltă. "Acum e bine, mami!". Oftez. "Parcă îi era somn..."

-Hai, Andreea, să dormi ca la grădiniţă, stai cuminte, fără legănat, fără vorbit, fără pupat, da? Şi mâine îţi iau o surpriză cu Elsa!

-Ce bine! Uraaa! Gata! Mulţumesc, mami!

Se întoarce cu spatele la mine, îşi apropie mânuţele de faţă şi pune capul pe pernă.

Linişte deplină. Nu se mişcă absolut deloc. Mă mir ce noroc a dat peste mine. Dar un deget îmi intră în ochi.

-Mama, mi-a venit o idee!

-Ce idee, Andreea? Nu dormi?

-Mama, nu-i luăm surpriză şi Antoniei?

-Andreea, dormi, te rog! Dacă vrei surpriză mâine!

-Bine, mama!

Linişte deplină. Nu se mişcă absolut deloc. Iar mă mir. Un deget îmi intră  în ochi.

-Iar mi-a venit o idee! Nu iei surprize şi pentru Antonia, Sabri, Patisia...te rog, mama?!?

-Andreea!!!

-Gata, mami, gata, dorm...

Încă 30 de secunde de linişte.

-Mama...mi-e puţin sete! Numai puţin! Şi face gestul acela de "un fleac, mami!".

Mă duc şi îi aduc apă, râzând pe furiş. Bea apă cu sete, îmi mulţumeşte şi se trânteşte iar pe pernă.

-Acum dorm, îmi spune. Şi începe foiala. Întoarce iar perna şi-mi spune cu năduf:

-Nu ştiu deloc ce să fac cu mânuţa asta! Asta o bag la tine în păr dar cu asta ce fac???Spune, mama, spune!

-Bag-o sub pernă, îi spun şi râd cu lacrimi, până acum replica asta nu mi-a servit-o niciodată, pretext ca să nu doarmă.Râde şi ea şi se uită în ochii mei, neîncrezătoare parcă, râd sau plâng de nervi?

Vocea raţiunii, sătul de atâtea zgomote, îi spune : Gata, Andreea, încetează!

Începe să se vaite :

-Mi-a spus tata "Încetează!"

-Şi ce înseamnă asta?

-Să mă liniştesc! Vaiiiii, ce supărată sunt pe el!

-Hai să ne liniştim amândouă, eu nu mai râd şi tu nu mai vorbeşti, da? Că nu-ţi mai iau surpriză şi-ţi arunc borcanul cu Fineti!

Linişte deplină. Iar mă mir.

-Mami, nu e ora de dulciuri, mami, ce nu înţelegi? Nu e ora de dulciuri, e noapte!

-Gata, l-am aruncat, să ştii!

-Bravo, mama, eşti foarte deşteaptă! Bravo, bine că l-ai aruncat! Nu e ora de dulciuri! Bravo!



Adoarme brusc. A durat o oră.

Linişte deplină. Nu mai am chef de nicio carte.

LE : mă ajutaţi cu o distribuire, dacă v-a plăcut postarea!

Mi-e bine

Princess asta mică seamănă cu mine, parol!
Avem pe Kiss Tv una bucată melodie, "Mi-e bine", Lidia Buble featuring Matteo:

https://www.youtube.com/watch?v=SCL1W7YUKCI

Are loc următorul dialog între noi :

-Mama, ce-a căzut acolo?

-Un "A"mare a căzut!

-Dar de ce plânge fata?

-Îi e dor de iubitul ei!

-De ce?

-Nu ştiu!

-Spune de ce!

-A plecat!

-De ce curge apa?

-A uitat-o aşa!

-De ce aruncă  hainele?

-S-a săturat de ele!

Ea : Fată, închide apa aia! Ce-ai spus, mamă? Că-i e dor de bărbatul ei? Şi unde e? În altă ţară? Şi fierul de călcat l-a lăsat aşa? Ce pune asta pe foi, mama? Ce tot zice? O să se facă mult foc! Şi nici apa n-a închis-o! Hopa! Ăsta cine e?

-Matteo!

-Ah, Matteo! Ca Mateo, mic, bebeluş?

-De ce cânţi tare, mama?
-Păi nu trebuie să cânt tare?

-N-ai voce, mami! Vali are voce, nu tu! Eu mai bine mă joc cu ursul!