În dreapta, cum intri pe ușă, o comodă pe care stă un televizor vechi, cu tub, cutii goale în alte cutii goale și un recipient de gel Glade, de mult consumat. O bobină uriașă de ață care nu va fi folosită niciodată. Două scaune diferite, unul alb, rotund, din metal și altul negru, din lemn, pătrat. Contraste.
Un scaun, încă unul, aproape de sobă și, lângă sobă, multe sticle cu săpun lichid. 5.
O cutie de pantofi sub scaun cu un buștean fără nici un rost pe ea. Un tablou cu crizanteme, ireal de frumoase și de reale pe un perete. Un ceas de perete, nefuncțional. Ca și cum timpul ar fi stat.
În stânga, o masă cu un televizor LED. O ladă frigorifică de mari dimensiuni. Aproape înfricoșătoare. Aproape. Deasupra, o icoană.
Un pat mediu și o canapea extensibilă care are cel puțin treizeci de ani. Mușcate pe marginea canapelei.
Linoleum pe jos, pe parchetul călcat în picioare de mii de ori și spălat cu tot felul de dezinfectanți și apă fiartă de sute de ori.
Liniște. Rece.
Perdele albe, curate, parfumate cu Lenor.
Timpul care trece. Sau poate noi ne trecem. Trăind în trecut, așteptând cu înfrigurare în loc de nerăbdare viitorul.
Veste din lână în cuier. Termopane și luminițe de Crăciun agățate de o candelă fără ulei.
Cartoane, prosoape, haine, amintiri cu ierni bogate și pantaloni groși, tot din lână, care făceau țurțuri pe noi. Dulce copilărie. Și amară, pe alocuri. Îndepărtată și atât de aproape.
Un calendar care să ne reamintească de Sfântul Andrei.
Tot felul de amintiri în cameră. Par să nu aparțină nimănui. Și totuși aparțin tuturor.
Vântul schimbării, nu al celor de la Scorpions, bate fără grabă. Nu se duce nicăieri. Numai noi. Și vântul pare să spună doar atât: a fost odată ca niciodată.
Foto : toamnă in parc.
Adriana P.
