Andreisme de ianuarie

Fuse ianuarie, cum ar zice oltenii. Mama lor de olteni, cum ar zice ardelenii. E uşor să urăşti, să judeci, să scoţi pe gură tot felul de cuvinte oribile şi e greu să fii prezent, să nu fi părtinitor, să spui lucrurile cel mai greu de auzit. Dar şi spuse...Pentru unii, spusul nu înseamnă a şi face, a şi simţi. Vorbe goale. De conţinut. Doar de dragul conversaţiei. Tragi iar aer în piept şi nu mai crezi nici cuvintele frumoase dar absolut nude şi nu le crezi nici pe ale tale, urâte dar necesare. Sunt doar cuvinte. Când cuvintele vor fi doar cuvinte. Nu doar minciuni sau adevăruri pe...canapea. 
 
  

Fuse ianuarie. Şi-n seara asta, pe cer, sus, o lună cum n-am mai văzut de mult. O lună pentru căutătorii de comori, dacă ar fi. Comori. Sau căutători. 
 

A fost în ianuarie o seară când jucam cu princess un joc şi ea mi-a cedat mie jocul, să joc eu şi i-am spus să-mi ţină pumnii, e ceva greu. Iar ea mi-a luat palma dreaptă în mâinile ei şi mi-a făcut degetele pumn, ţinându-l strâns, strâns:  

-Ce faci, princess?    

-Îţi ţin pumnii, mami, să câştigi jocul asta! 
 
  
 
 Princess juca teatru cu taică-său. Ea era regina, el oglinda. De obicei, eu sunt oglinda. Mda. De data asta, eu citeam, vag interesată de jocul lor.
  

-Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă-n ţară?    

-Tu eşti, prinţesa mea...dar maica-ta e şi mai frumoasă! (nu ştiu de unde a scos-o dar s-a riscat)   

-Ce, ce-ai spus? Mamă, ştii ceva? Ia parfumul asta şi dă-te cu el, nu e otrăvit, hai, dă-te cu el!

Noi râdem cu lacrimi, eu mă prefac că mă dau cu parfumul şi pretind că am leşinat.   

 -Nu înţeleg de ce râdeţi! Ce e amuzant? Tu stai leşinată, am spus, nu mai râde!  

  -Mamă, cum se zice carte în engleză?   

  -Book!
  -Citeşti un buc, mamă? Ia papucii şi caută cu mine ce-am pierdut!  
 
  
Fiindcă e la modă să fii asumat(sau să zici că eşti asumat, că de la a pretinde până la a fi e cale lungă), sunt foarte mulţi care spun cu nonsalanţă, nu înainte de a rezona cu diverse aparent de nerezonat pentru alţii: îmi asum asta, asta sunt! Dar cum îţi asumi ce nu vrei să-ţi recunoşti? Cum e cu emoţiile care n-au nume? În ce dicţionar nescris încă stau? În ce oglindă?
 
  
  

Tot în ianuarie, am învăţat-o pe princess să numere până la zece când simte că se enervează din diverse pe care nu le poate controla şi, fiindcă nu am super puteri, nici eu nu pot controla diversele care o enervează pe ea. Şi a văzut că e bine, mai numără până la zece, mai trage aer în piept. Astăzi s-a supărat foarte tare fiindcă prietenele ei s-au dus acasă şi plângea de sărea cămaşa de pe ea.Mai ales că nu puteam s-o iau în braţe. Până la urmă am luat-o totuşi în braţe şi i-am spus să nu mai plângă, să tragă aer în piept  şi să se liniştească. S-a liniştit, a înţeles că şi ea merge acasă după care mi-a zis să zâmbesc, să nu mai stau încruntată.    

-Dar sunt supărată, Andreea, chiar te superi şi pentru că mergi acasă, că merg fetele acasă, că e frig, că e lună...Sunt supărată şi vreau să stau supărată, am dreptul asta! Că pe mine nu mă ia nimeni în braţe să mă consoleze!   

-Trage aer în piept, mamă!

                                           

Foto: Instagram

Iată-mă

Iată-mă, romanul scriitorului american Jonathan Safran Foer(născut în 1977, în Washington) aduce în prim plan povestea Juliei şi a lui Jacob, aflaţi în impas. Asta chiar înainte de ceremonia de bar mitzvah a fiului lor cel mare, Sam.  Adică ceremonia evreiască a trecerii la maturitate, la 13 ani. 
  

Julia găseşte un al doilea telefon al soţului, telefon în care găseşte mesaje sexuale adresate altei femei. Chiar dacă, aşa cum îi spune unui prieten, simte că între soţul ei şi această femeie nu s-a întâmplat nimic iar acesta îi spune că şi dacă nu s-a întâmplat fizic nimic, infidelitatea rămâne infidelitate, indiferent de natura ei, între ei tot s-a aşternut nu doar singurătatea, nu doar o mare neînţelegere ci un "deceniu de toamnă". 
   

Crizele legate de natura şi finalul imprevizibil cumva al relaţiei sunt condimentate de replicile savuroase ale lui Sam şi ale celorlalţi doi băieţi, Max şi Benjy, ale bunicului lor, tatăl lui Jacob şi de prezenţa(abia)simţită a străbunicului lor, Isaac, care se sinucide, ca să nu ajungă o povară dar devenind astfel adevărul acela din orice familie, ştiut de toţi dar pe care nu ni-l mărturisim. Căci nimeni nu vrea să ajungă o povară. Julia şi Jacob nu au doar "mimarea unei relaţii bazate pe iubire care făcuse suportabilă lipsa unei relaţii bazate pe iubire", ci şi un câine bătrân, bolnav şi incontinent, Argus, adus de Jacob şi pe care Julia nu l-a dorit dar de care ajunge să aibă grijă în majoritatea timpului numai ea, curăţându-i rahatul lăsat prin casă.
  

Las şi cuvintele scriitorului să vorbească:
  

Relaţia lor, ca toate relaţiile, depindea de orbire voluntară şi de uitare. 
  

Cu excepţia momentelor pe care majoritatea oamenilor le-ar evita cu orice preţ, viaţa e destul de înceată şi neinteresantă, lipsită de dramatism şi inspiraţie. 
   

Şi dacă n-ai secrete faţă de familie, nu ştiu faţă de cine mai poţi avea.  

-I-am adus nişte halva!   

-Are diabet!  

-Am luat-o de la shuk(piaţă în aer liber)  

-Da, nu cred că diabetului îi va păsa de asta!
 
  

Sam petrece ore întregi în faţa ecranului, jucând Altă Viaţă, despre care spune că nu e un joc, că e chiar viaţa şi e teribil de conştient că între părinţii lui se întâmplă ceva deosebit. În Israel are loc un mare cutremur care înseamnă totodată şi cutremurul din familia lor şi izbucneşte un război care îl determină pe premierul Israelului să cheme toţi evreii acasă. Jacob rememorează momentul propriei ceremonii de bar mitzvah: Să nu cauţi şi să nu aştepţi miracole. Nu există miracole. Nu mai există. Iar pentru durerea care doare cel mai tare nu există vindecare. Există doar medicină, aceea de a-i crede suferinţa celuilalt şi de a fi acolo pentru el. 
  

Înmormântarea lui Isaac le aduce adulţilor  aminte(asemenea turbulenţelor în timpul zborului cu avionul şi a aniversărilor de patruzeci de ani) faptul că oamenii sunt muritori. 
 
     

Julia şi Jacob pun capăt relaţiei lor chinuite : relaţia lor nu era definită de ceea ce puteau să împartă, ci de ceea ce nu puteau. Între oricare două fiinţe există o distanţă unică, de netraversat, un sanctuar de nepătruns. Uneori, el ia forma singurătăţii. Alteori, el ia forma dragostei.  
 
  

Şi încă ceva : Părinţii nu au luxul de a fi rezonabili, nu mai mult decât orice persoană religioasă. Ceea ce-i face atât de insuportabili pe părinţi şi pe oamenii religioşi face deopotrivă ca religia şi experienţa de-a fi părinte să fie aşa de frumoase: pariul pe totul sau nimic. Credinţa. 
 
   

Ca o paranteză, scriitorul este căsătorit, are doi copii dar trăieşte separat de soţia lui. Cum o fi asta? 
 
   

Romanul a apărut la Humanitas, în 2017.    

                                                             

 
 
  

Andreisme de decembrie

Ştiu, au trecut deja două săptămâni din anul acesta, decembrie  2017 e pe pustii, cu ţăcăneala lui cu tot. Nu ştiu când a trecut anul cu numărul 37 din buletinul meu, ştiu doar cum a trecut. Şi fiindcă ştiu cum a trecut, simt că e tot aici. Am fost mai mult prezentă în anumite situaţii ceea ce face să simt ziua de 15 ianuarie 2017 ca fiind în imediata apropiere, ca şi cum aş putea doar să întind mâna şi s-o ating dar şi atât de absentă în atâtea altele de parcă 2017 a fost un an al disoluţiei. Şi câte s-au dezintegrat....
  

Într-o dimineaţă, princess s-a trezit ca de obicei, m-a căutat prin casă, braţele noastre s-au găsit şi s-au apropiat, inimile noastre au bătut iar în acelaşi ritm timp de minute bune cât o ţin lângă mine şi nu ne mai săturăm una de cealaltă. O aşez pe un scaun la bucătărie şi se uită în gol, melancolică parcă.
  

-Ce este, Andreuţa? Ai dormit bine?    

-Da...    

-Şi ce e cu tine? La ce te gândeşti?    

-Îmi trec tot felul de idei prin cap!    

-Cum aşa? Îmi poţi spune, te rog?!    

-Idei, idei, idei! Of! Eu de ce n-am bunici?   

-Dar ai, princess! Numai că le spunem "mamaie" şi "tataie"!    

-Ah, da? Dă-mi să mănânc atunci! Că m-am liniştit! 
 
 În decembrie mi-am cumpărat Coloana de foc a lui Ken Follett, am citit vreo două sute de pagini şi-am abandonat-o, văd în bolul de cristal că o s-o termin atunci când voi termina şi Solenoid, Obosit de viaţă, obosit de moarte, Versetele satanice sau Prea multă fericire. Când le va veni timpul. Mă aşteaptă credincioase. Oare cărţile sunt fidele sau şi ele sunt martore ale disoluţiilor de tot felul? Sau ele nu se schimbă şi ne schimbăm noi în timp ce le citim şi recitim, dacă o facem? Am divagat.
 
 Într-o seară, princess s-a supărat tare că taică-sau a plecat la lucru, voia să se mai joace cu el şi mi-a spus:    

-Lasă-l să plece atunci! Mi-a stricat inima! Mi s-a stricat inima de iubirea lui tata!    

S-au împăcat după ce i-a explicat că aşa e serviciul şi că se vor juca a doua zi mai mult, tot mai mult.   

Apoi:    

-Mami, tu mai ţii minte desenele cu Bolt?    

-Da, Andreea!    

-Şi ştii cumva să le pui pe un stick, să le văd la televizor?    

-Nu cred că ştiu, Andreea, nu le mai avem în laptop şi nu ştiu de unde să le iau!   

-Lasă, înveţi tu când te faci mare! 
 
 Apoi am început să citesc Scrisorar pentru a doua oară în ultimii cinci ani , am ajuns la jumătate şi simt că nu mai pot. Atâtea orori legate de război, de distrugerile cauzate de acesta şi de războiul mult mai fin dintre oameni fără ca ei să se lupte efectiv pe vreun front ci doar pe acela al căsniciei, m-au îndepărtat din nou de corespondenţa dintre eroii cărţii: "Nu ştiau că oamenii se ceartă în totalitate şi se împacă pe jumătate şi, astfel, de fiecare dată se depărtează de iubire, care devine din ce în ce mai puţină". 
 
 În maşină, discuţie între princess şi taică-sau, înainte de Crăciun: 

-Andreea, cu ce vine Moş Crăciun?    

-Cu sania trasă de reni!    

-Şi dacă nu e zăpadă, ca acum, cu ce vine?

-Cu cadouri! 
 
 Şi un foarte scurt şi profund fragment din ceea ce citesc acum, Iată-mă de Jonathan Safran Foer : 
  

"Dar nu putea să traverseze o distanţă care nu exista". 

                                                   

Foto  : artă  a la princess
 

Cururi fierbinţi(C.B.)

Nu cred că acest cuvânt(cururi)va supăra puţinii mei cititori. Pe aceia deosebit de pudici îi va supăra dar nu-i bai, le trece. 
  
Cururi fierbinţi e o poezie a stimabilului Charles Bukowski pe care nu prea-l respectam ca prozator dar uite că mi-a dovedit că scrie bine poezie. Et voila :
 
 
e vineri noaptea şi-n noaptea asta
fetele mexicane care-au
ieşit la carnavalul catolicilor
arată aşa într-un fel
special
bărbaţii lor o freacă prin baruri
şi mexicanele sunt tinere
cu nasuri acviline şi ochi sălbatici
cururi fierbinţi în blugi strâmţi
proprietate inalienabilă a unor bărbaţi
care s-au plictisit de ele

Cam da. Cuvintele multe sunt de prisos. Ca şi cele puţine, de altfel. În universul acesta, şi nu într-altul, paralel, e fucking friday şi la tine, bine că s-a terminat săptămâna de lucru, îţi spui şi te uiţi lung la aceste versuri, parcă fără să-ţi vină să crezi că asta e realitatea pe care nu vrei s-o recunoşti. Poate Bucowski ăsta nu e aşa de superficial, nu scrie doar porno. Şi ca o paranteză, îmi aduc aminte de un moment în Carrefour, stau şi mă uit lung la o antologie în limba engleză dar pe care eu o am deja şi lângă mine un domn ia o carte la întâmplare(cred că de  Llosa) şi o răsfoieşte plictisit, lui nu-i trebuie cărţi din astea şi oftează lung când dă de un pasaj erotic, întrebând retoric sau poate pe mine cum naiba să scrii aşa ceva sau să citeşti aşa ceva? Hai, mă, nu citi, da? Că ipocrizia e la putere şi texte cu conţinut explicit nu înseamnă neapărat literatură dar tot înseamnă că nu te-a adus o barză pe lume şi te-a lăsat să cazi undeva în cap sau că tu cu soţia doar vă trimiteţi bezele, no sex at all. Am închis paranteza.

tinerele mexicane îşi plimbă copiii
dar privirile lor sălbatice sunt triste
îşi amintesc alte nopţi
nopţi în care bărbaţii lor chipeşi
deloc chipeşi acum
le şopteau vorbe frumoase
vorbe din cele de care n-o să mai audă
nicicând.
le văd în lumina lunii şi-n luminile carnavalului
şi nici eu nu le spun nimic
le plâng în tăcere  

   

Nu vizualiza imaginea asta. N-o să te ajute nicicum. Nu face proiecţii. Nici ele nu te ajută. Nu trăi trecutul, ca orice moment care nu înseamnă acum, nu mai există. Nu te agăţa de emoţia din spatele acestor cuvinte, nu le traduce prin experienţe personale.
 
 

fetele observă că le urmăresc -
ţapul ăla bătrân se holbează la noi
ne priveşte în ochi
îşi zâmbesc îşi dau coate râd şi
măresc pasul -
mă opresc în faţa unui automat
bag o fisă la numărul unşpe
şi câştig o prăjitură de ciocolată
cu treişpe bombonele deasupra.
o afacere bună pentru un fast catolic

admirator  al de
mult nefolositelor
tinere şi fierbinţi
triste cururi mexicane

Cred că era şi un punct aici dar eu nu l-am găsit. Poate tocmai asta se şi urmărea. Căci desigur că totul este relativ şi oricum ai citi, o poveste are două feţe. Adevărul meu, adevărul tău. Iar durere există de ambele părţi. Depinde cum alegi să priveşti. Poate că nu totul este sex ci totul este alegere. Să alegi gândul, să alegi acţiunea. Adevărul este că viaţa nu are funcţie de "undo" sau de "anulaţi".                                

4 cărţi şi jumătate(2)

Vorbeam aici(tot singură, după cum se pare) despre cărţile citite de curând, printre care Adulter de Paulo Coelho şi Înainte să te cunosc de Jojo Moyes. 
   

 Nu e prima data când citesc ceva de Paulo Coelho şi ştiu că sunt mulţi oameni instruiţi, de valoare şi educaţi până-n măduva oaselor care fug de literatura scriitorului brazilian, considerând că scrie literatură pentru blonde. Asta-mi aduce aminte de un banc foarte scurt: "De ce sunt bancurile pentru blonde atât de scurte? Ca să le înţeleagă şi bărbaţii!" Alchimistul(1988) a fost tradusă în 67 de limbi aducându-i scriitorului un record Guiness. Poate e vorba despre mesajele universale trasmise de cărţile sale, despre uşurinţa cu care sunt citite, despre identificarea cu personajele, evenimentele. În fond şi la noi se citeşte Fluturi(Irina Binder) şi chiar nu înţeleg de ce. Chestiune de gusturi.  

Revenind la Adulter, e o carte scrisă în acelaşi stil ca şi celelalte cărţi ale sciitorului. Puţină istorie a oraşului în care se petrece acţiunea, puţină boare lirică, să înţelegem mai bine...drama personajului feminin. Linda, reporter parcă,  soţie şi mamă a doi copii, cu o situaţie financiară bună, încă tânără, se trezeşte într-o dimineaţă cu gânduri sumbre, legate de viaţa ei. O viaţă de basm, de altfel. Ceva îi lipseşte oricât s-ar amăgi că nu este aşa. Dar câţi nu trăim aşa? Amăgindu-ne că ducem vieţile perfecte, postând fotografii cu zâmbete largi, în locuri exotice sau nu, spontane, reale. Iar în spatele lor, hăul. Nu-i nimic însă. Avem timp să fim autentici, dacă ne-o dorim. Linda se îndrăgosteşte de un fost coleg de şcoală şi în relaţia cu acesta, ascunsă de ochii lumii, ajunge să se descopere, ajunge la ea, se regăseşte şi trăieşte fericită cu soţul ei. Până la adânci bătrâneţi. Sau nu se ştie. Pentru că nu se mai poate carte fără puţin sex, fără niţică sodomizare, fără o rupere de chiloţi, na!, Coelho strecoară şi scene din astea ca să pipereze acţiunea. Plus un zbor deasupra pământului. Cu deltaplanul, parcă, n-am reţinut. Sunt cărţi pe care chiar le citesc numai pe diagonală. Trebuie să mă uit şi pe unde merg, mai trec maşini, biciclişti etc. Acest zbor o readuce pe Linda cu picioarele pe pământ.      

  

 Cealaltă carte, Înainte să te cunosc, nu-mi spunea cine ştie ce. O tot vedeam promovată  şi credeam că e o carte de dragoste pentru adolescenţi, cu rupturi şi trăiri specifice vârstei, când ai tot timpul şi ocaziile să iubeşti şi să te răzgândeşti. Vândută în peste 6 milioane de exemplare, cartea lui Jojo Moyes este o poveste de dragoste atipică, între o fată aşa şi aşa şi un bărbat de succes, care, în urma unui teribil accident, este imobilizat în scaunul cu rotile, fără posibilitatea revenirii. Deşi din lumi diferite şi caractere diferite, între Louisa şi Will se înfiripa o frumoasă poveste de dragoste, în aproximativ şase luni, cât timp Louisa este angajată să aibă grijă de Will. După aceste şase luni, Will ia o decizie pe care familia lui, ajutată de fată, ar vrea s-o schimbe.  Situaţiile din carte, familia Louisei, familia lui Will şi vieţile lor par atât de reale, mai ales că vocea naratorului se schimbă mereu, de la vocea protagonistei, la a mamei lui Will, a asistentului medical al acestuia, la sora Louisei sau iubitul acesteia, încât ai impresia că trăieşti acolo, cu ei şi tot speri la un final fericit. Că doar de asta sunt cărţile. Te pui în pielea fetei: tu ce-ai face dacă ai trăi asta? Să fii îndrăgostit, să iubeşti fără nicio şansă? Cred că oricât ar fi de greu trebuie să respecţi opţiunea celui iubit. Atunci ştii că e dragoste. Şi când te schimbă într-o variantă mai bună. Cel iubit va rămâne mereu în sufletul celui care iubeşte. Finalul îţi va frânge inima aşa că n-o citi dacă ai aşteptări mari. 

                                                                            

 O să revin cândva şi la cartea Anei Barton.  

Duminică plăcută şi zi onomastică fericită tuturor Ionilor!

4 cărţi şi jumătate

Pentru că cititul e mult mai interesant decât blamata(de către unii) muncă de merchandiser şi, mai ales, fiindcă sunt în concediu sau tocmai de aceea, mi-am băgat ochii-n nişte cărţi, patru la număr. Bine, 4 şi jumătate, aceea citită pe jumătate îmi place atât de mult că nu îndrăznesc s-o citesc pe toată în ritmul obişnuit. 
 
 Să trec la povestirea lor. 
   

Moş Crăciun a fost bun şi anul acesta cu mine şi mi-a îmbogăţit biblioteca cu "Orbi", cartea Petronelei Rotar şi cu "Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni" a Ioanei Chicet-Macoveiciuc. 
  

Întrucât recenziile citite îmi cam sugerau despre ce-ar fi Orbi şi nu voiam să mă  afund în nişte dileme tocmai de Crăciun, am început cu romanul Ioanei. Deşi îi citesc blogul de mulţi ani şi cărţile ei mi-au trecut prin mână când le-am făcut cadou, nu citisem încă nicio carte de-a ei. "Ziua..." este o lectură uşoară, în care se poate regăsi oricine care a iubit vreodată nu cu intermitenţe, ci...în lipsă. În lipsa persoanei iubite care nu se lasă iubită dar pentru care dorul creşte exponenţial. Şi poate cu cât încerci mai mult să nu iubeşti atunci când iubeşti, te afunzi şi mai mult în iubire şi nimic nu mai e la fel şi restul vieţii îl trăieşti pe jumătate. O poveste de dragoste cum sigur am trăit toţi măcar o dată-n viaţă, care te face să visezi cu ochii deschişi şi să verşi câteva lacrimi. Pe la jumătatea cărţii am renunţat la ea şi am deschis "Orbi". Era a treia zi de Crăciun, mergeam deja la lucru, niciun pericol de dileme, singură atitudine potrivită era a mercantizării produselor. Vis de iarnă, nu alta.
 
Orbi e o carte pentru femeile care iubesc. Dar care iubesc prea mult. Şi chiar Alexa, protagonista oarbă(de iubire din asta, prea multă, de parcă iubirea ar fi multă sau puţină) în încercarea să de-a se vindeca de atâta iubire citeşte "Femei care iubesc prea mult" de Robin Norwood. Orbi e pentru femeia care nu ştie să iubească fiindcă n-a avut de la cine să înveţe ce este iubirea, e pentru femeia dependentă de ceea ce crede că este iubire şi face tot ce poate pentru a avea iubirea asta trunchiată. Chiar dacă e doar trunchi de copac, nu e tot copacul, cu rădăcini, cu frunze, cu fructe, cu umbră, cu tendinţa de-a se înălţa spre cer. Alexa, căsătorită cu un bărbat alcoolic, gelos şi posesiv, care-i caută în email-uri şi în mesaje şi în gura căruia "iubito" sună la fel de rău precum "curvo" cum o gratulează el de numeroase ori, se decide să-l părăsească, să-l dea afară din casă. Din minte, din gânduri. Din iubirea care n-a fost iubire ci doar o formă de-a uita de Andrei, tot un bărbat indisponibil. Paralel merge la terapeut pentru a se înţelege mai bine, pentru a termina cu întunericul din mintea ei. Căci îşi dă seama că alegând doar bărbaţi indisponibili, se minte singură, căutând să recreeze instinctiv un cadru de iubire care nu i-a fost disponibil când a fost mică. Orbirea nu e doar a ei, e şi a soţului, a lui Călin dar fiecare trebuie să fie responsabil pentru el. Să aleagă să nu mai fie orb. Să aleagă să se iubească şi să se accepte în pofida etichetelor puse în mica copilărie, să aleagă să lase bagajul de furii, temeri, neputinţe şi neiubiri în urmă, să şi le asume dar să nu le poarte, să nu-l definească ca om. Să alegem, să ne asumăm, să fim, să ne iubim. Să nu mai fim orbi. Terapeuta îi spune la un moment dat Alexei : "Cei mai mulţi oameni nu pot admite că nu sunt bine, Şi atunci se mint. Toţi oamenii se mint, Alexa. Ne minţim în fiecare zi de nenumărate ori ca să ne justificăm şi cele mai mici alegeri.(...) Şi fiecare justificare e o minciună pe care ne-o spunem ca să putem trăi cu  noi, căci astfel traiul în mintea noastră ar fi insuportabil. Iar pentru cei mai mulţi oameni, astea devin adevărurile după care îşi ghidează întreaga viaţă". 
  

Am lăsat Orbi la jumătate şi m-am întors la cartea Ioanei. La timp s-o prind pe Oana, eroina zilei fără iubire, salvându-se prin căsătoria cu un bărbat numai bun de pus pe rană şi cu care are doi copii. Dar trăieşte în continuare incompletă cu gândul mereu la Andrei, nevindecată total. Nu ştie de ce-a părăsit-o, dacă mai trăieşte, ce face şi, mai ales, dacă a iubit-o. Uneori, atâta nevoie avem de confirmări de la unii oameni că nici nu-i vedem pe cei de lângă noi, căutându-i pe cei care se potrivesc sau s-au potrivit cel mai bine standardelor noastre. Deşi prudenţa îndeamnă la altceva, deşi timpul nu stă în loc să trăim la infinit în aceeaşi buclă. Apoi se produce un dezechilibru, Oana îşi dă seama cât de importanţi sunt copiii pentru ea dar şi soţul. În urma finalului la care nu mai e nimeni fizic la capătul celălalt al iubirii, Oana află că Andrei a iubit-o. A iubit-o. Se închide cercul. 
   

Am revenit, în a patra zi după Crăciun, la cartea Petronelei. Alexa nu se salvează intrând într-o altă relaţie, nevindecată în întregime, ci orientându-se spre sine, spre întâlnirea cu ea. Spre iubirea ei cu adevărat. Ştie şi înţelege că e "timp suficient şi pentru ea. Făcuse tot ce ştiuse mai bine, ce putuse, în condiţiile date. Ca toată lumea, de altfel. Acum a început să ştie, să se ştie, chiar dacă încă bîjbîie în bezna pivniţei, printre exuvii." Iubirea de sine creşte, copacul nu mai e doar trunchi, ci un întreg care dă iubire şi oxigen, care trăieşte, nu doar rezistă şi supravieţuieşte. 
 
 Pe repede înainte, la recomandarea Cărţii de la ora 5, am citit "Înainte să te cunosc" de Jojo Moyes şi "Adulter" de Paulo Coelho. Aceasta din urmă pe diagonală. Pierdere de timp. Şi amândouă citite pe telefon. Jumătatea de carte la care o să revin cu drag după ce-o termin este Pervazul lui Dumnezeu 75.