Iată-mă

Iată-mă, romanul scriitorului american Jonathan Safran Foer(născut în 1977, în Washington) aduce în prim plan povestea Juliei şi a lui Jacob, aflaţi în impas. Asta chiar înainte de ceremonia de bar mitzvah a fiului lor cel mare, Sam.  Adică ceremonia evreiască a trecerii la maturitate, la 13 ani. 
  

Julia găseşte un al doilea telefon al soţului, telefon în care găseşte mesaje sexuale adresate altei femei. Chiar dacă, aşa cum îi spune unui prieten, simte că între soţul ei şi această femeie nu s-a întâmplat nimic iar acesta îi spune că şi dacă nu s-a întâmplat fizic nimic, infidelitatea rămâne infidelitate, indiferent de natura ei, între ei tot s-a aşternut nu doar singurătatea, nu doar o mare neînţelegere ci un "deceniu de toamnă". 
   

Crizele legate de natura şi finalul imprevizibil cumva al relaţiei sunt condimentate de replicile savuroase ale lui Sam şi ale celorlalţi doi băieţi, Max şi Benjy, ale bunicului lor, tatăl lui Jacob şi de prezenţa(abia)simţită a străbunicului lor, Isaac, care se sinucide, ca să nu ajungă o povară dar devenind astfel adevărul acela din orice familie, ştiut de toţi dar pe care nu ni-l mărturisim. Căci nimeni nu vrea să ajungă o povară. Julia şi Jacob nu au doar "mimarea unei relaţii bazate pe iubire care făcuse suportabilă lipsa unei relaţii bazate pe iubire", ci şi un câine bătrân, bolnav şi incontinent, Argus, adus de Jacob şi pe care Julia nu l-a dorit dar de care ajunge să aibă grijă în majoritatea timpului numai ea, curăţându-i rahatul lăsat prin casă.
  

Las şi cuvintele scriitorului să vorbească:
  

Relaţia lor, ca toate relaţiile, depindea de orbire voluntară şi de uitare. 
  

Cu excepţia momentelor pe care majoritatea oamenilor le-ar evita cu orice preţ, viaţa e destul de înceată şi neinteresantă, lipsită de dramatism şi inspiraţie. 
   

Şi dacă n-ai secrete faţă de familie, nu ştiu faţă de cine mai poţi avea.  

-I-am adus nişte halva!   

-Are diabet!  

-Am luat-o de la shuk(piaţă în aer liber)  

-Da, nu cred că diabetului îi va păsa de asta!
 
  

Sam petrece ore întregi în faţa ecranului, jucând Altă Viaţă, despre care spune că nu e un joc, că e chiar viaţa şi e teribil de conştient că între părinţii lui se întâmplă ceva deosebit. În Israel are loc un mare cutremur care înseamnă totodată şi cutremurul din familia lor şi izbucneşte un război care îl determină pe premierul Israelului să cheme toţi evreii acasă. Jacob rememorează momentul propriei ceremonii de bar mitzvah: Să nu cauţi şi să nu aştepţi miracole. Nu există miracole. Nu mai există. Iar pentru durerea care doare cel mai tare nu există vindecare. Există doar medicină, aceea de a-i crede suferinţa celuilalt şi de a fi acolo pentru el. 
  

Înmormântarea lui Isaac le aduce adulţilor  aminte(asemenea turbulenţelor în timpul zborului cu avionul şi a aniversărilor de patruzeci de ani) faptul că oamenii sunt muritori. 
 
     

Julia şi Jacob pun capăt relaţiei lor chinuite : relaţia lor nu era definită de ceea ce puteau să împartă, ci de ceea ce nu puteau. Între oricare două fiinţe există o distanţă unică, de netraversat, un sanctuar de nepătruns. Uneori, el ia forma singurătăţii. Alteori, el ia forma dragostei.  
 
  

Şi încă ceva : Părinţii nu au luxul de a fi rezonabili, nu mai mult decât orice persoană religioasă. Ceea ce-i face atât de insuportabili pe părinţi şi pe oamenii religioşi face deopotrivă ca religia şi experienţa de-a fi părinte să fie aşa de frumoase: pariul pe totul sau nimic. Credinţa. 
 
   

Ca o paranteză, scriitorul este căsătorit, are doi copii dar trăieşte separat de soţia lui. Cum o fi asta? 
 
   

Romanul a apărut la Humanitas, în 2017.