Scrisoare pentru fetiţa mea

Copilul meu iubit,

Îţi scriu aceste rânduri pentru anii în care scrisul de mână va fi doar o amintire(aceste rânduri sunt chiar scrise de mână) iar scrisorile trimise în plic, pe orice cale, nu vor mai exista decât la muzeu. Acum, că menţionez acest cuvânt "muzeu" iar tu eşti prea mică să-l înţelegi, îmi dau seama că mi-aş dori să existe un muzeu al scrisorilor(chiar există, în Franţa!) în care să vină lumea la sfârşit de săptămână sau în excursii, din alte oraşe şi să intre cu emoţie în sanctuarul scrisorilor şi să vadă expuse în vitrine tot felul de scrisori(nu doar de la oameni intraţi în istorie) : scrisori de dragoste, scrisori de la copii pentru părinţii lor, de la părinţi pentru copiii lor, scrisori între prieteni buni, între fraţi care nu s-au văzut de mult, scrisori pentru bunici de basm, pentru trădători, scrisori de împăcare şi de iertare, rânduri de despărţire, rânduri cuminţi sau rânduri pasionale. Scrisori care să ne amintească cât suntem de trecători, că tot ce-am simţit noi, au mai simţit şi alţii înaintea noastră, că tot ce avem este clipa prezentă.

Şi, draga mea fetiţă, cea mai importantă povaţă este despre puterea cuvântului. Cuvântul, ca un copil, este vis, este speranţă, este dragoste, este mângâiere. Dar cuvântul, iubita mea copilă, loveşte şi răneşte adânc. Aşadar, foloseşte-l, dar numai pentru a face bine.

Despre dragoste şi alte adevăruri cu Princess

Princess, te iubesc tare mult, eşti sufletul meu!
Şi tu eşti sufletul meu!


Andre, eşti dragostea mea!
Şi eu sunt dragostea ta, mama!( remember Ion Creangă?)


Mami, noi suntem prietene?
Suntem, cum să nu, o mamă e mai mult decât o prietenă, stai să-ţi spun...
Ah, mama, cu tata suntem prieteni?
Prietene, princess, suntem prietene şi cu tati tău, cum să nu!
Mama, fetele şi băieţii nu pot să fie prieteni!  Eu sunt prietenă doar cu băiatul care mă iubeşte pe mine, Tudor S.(un coleg de grădiniţă care îi spune ei "mititica")!
Princess, tu-l iubeşti pe Tudor?
Îl iubesc, cum să nu-l iubesc! Îl iubesc!



Un om stă jos, lângă un magazin:
Princess : Mami, ăsta vrea bani?


O gravidă aruncă un recipient de lapte sau iaurt la un tomberon şi Princess observă că  are "mustăţi" de lapte la gură :
 Mami, să se spele la gură, e murdară!


Mami, pot să desfac singură cadoul de la tine?
Poţi, cum să nu, numai să ajungem acasă, îţi trebuie foarfeca!
Dar mă laşi pe mine cu foarfeca? Eu singură...că dacă vrei şi tu, te tai cu foarfeca mea şi faci numai ginge prin casă! Să ai grijă, mami, foarfecele face ginge!
Dar cum se zice, Princess, foarfeca sau foarfece?
Foarfecă, mami, ce mă întrebi de o sută de ori?

 Mama, de ce se duce Ioana la farmacie? E bătrână?(Ioana are numai 20 de ani).


Pe drum se plânge că e obosită, s-o iau în braţe dar îi spun că nu e mult de mers şi n-o iau. Ajunsă în bloc, se uită pe scări în sus şi spune: Vezi ce mult e până la noi? Cred că sunt o sută de mile!



Princess, îmi pare tare rău că am ţipat la tine! Să ştii că şi pe mine pe doare când ţip la tine şi încerc să nu mai ţip!
Şi pe mine mă doare, mama, mă dor şi urechile când ţipi la mine! 


Andre, te iubesc!
Eu te iubesc mai mult, mama!
De ce mă iubeşti mai mult?
Pentru că aşa vreau eu, mama!
 Dar ce înseamnă "te iubesc", Andre?
Te iubesc înseamnă foarte mult, mama!



Ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu inima(Micul Prinţ). De acum încolo, cu inima o s-o căutăm şi noi pe Sara.

Azi, nu

Azi nu vreau, nu pot să fac haz de necaz. Azi, nu. Azi vreau să cred că trupul acesta al nostru e doar o carcasă şi că sufletul nu ne este doar fir de praf, că e nemuritor şi că undeva, cândva, ne vom reîntâlni cu toţii, chiar şi după ce n-o să mai fim. În paranteze fie spus, sunt unii cu care n-aş vrea să mă mai întâlnesc vreodată.

Dar azi vreau doar să plâng. Să plâng iar un om plecat prea devreme spre lumină, spre zări mai bune, în altă parte. Să plâng până cred că n-o să mai doară. Să vărs toate lacrimile fiindcă Sara a plecat de tot. Mă rog la Dumnezeu să n-o mai doară, să nu mai simtă nici dureri, nici amărăciunea bolii, nici regrete.

Azi aş vrea s-o mai iau o dată în braţe, să-i mai aud o dată râsul, să mă uit în ochii ei. Să învăţ câteva cuvinte în italiană şi să-i spun că n-am văzut-o de o sută de ani şi că mi-a fost tare dor de ea. Nu ştim niciodată când e ultima dată când vedem pe cineva şi de-asta, azi vreau doar să plâng.

Azi nu vreau să accept că "moartea e un fenomen simplu în natură"(cum spunea Marin Preda). Dacă ar fi simplu, n-ar durea. Şi după durere, n-ar veni uitarea. Şi după uitare, alte dureri. Căci cu o moarte suntem toţi datori. Acum însă suntem datori celor dragi şi nouă înşine să mergem mai departe, să ne luptăm, să coborâm scări, să urcăm trepte, să visăm.

Azi, nu.

Mama, nu eşti o doamnă!

Sunt Adriana. Astăzi am avut o zi mai proastă la lucru. De fapt, după lucru. Mi s-a părut normal să mă prezint unui om cu care am mers împreună o bucată de drum şi răspunsul n-a fost : Bună, Adriana, eu sunt Icsulescu! ci un sec"Hmm, ştiu". Şi mi se părea că eu sunt ciudată. Apoi mi-am amintit de-o întâmplare de dimineaţă când un coleg mi-a spus "Thank you!" pentru că am avut grijă să nu i se fure căruciorul(se fură cărucioare, da!) şi eu i-am spus "You're welcome!" iar el mi-a spus că am ceva în păr, eu am început să-l scutur şi mi-a zis că e numai nişte engleză, să nu-mi fac griji!  Apoi un alt coleg, genul care spune că merge la lucru ca hobby, că pentru el lucrul e ceva temporar, nimic serios, încearcă să mă vrăjească cu o replică răsuflată de genul : Dar ce mult lucrezi, de tine când mai ai timp? Să intru cu capu'-n raft, nu alta! Când fac lego cu fetiţa mea, îi spun! Dacă nu văd din prima verigheta, replica asta îi linişteşte cam pe toţi. Omul nu are toţi neuronii încă stabiliţi la casa lor şi revine când aranjez nişte condimente : Şi, aaaa, ai terminat o facultate? Daaaa, îi spun, acum 13 ani! Face el nişte calcule rapide şi apoi îmi da replica: Daaa, arăţi bine de tot pentru vârsta ta! Mulţumesc, îi spun, să ştii însă că ăsta nu e un compliment!

Vin acasă şi-o amintire mă face să vărs nişte lacrimi, după ce vărs nişte cafea, apă şi-o floare. Mama, de ce plângi? De fericire că mă ai pe mine? Da, princess, şi toată oboseala trece ca prin farmec.

După vreo 5 minute, princess începe să urle: Mama, vreauuuuu ceva bunnnnnn! Bine, princess, îţi dau, nu trebuie să urli, noi suntem nişte doamne şi doamnele nu urlă! Mamăăăăăă, dar tu nu eşti o doamna, eşti doar mama! Mă înclin, princess, în faţa înţelepciunii tale de copil! Îi dau ceva bun şi îi cade, cum altfel?, pe jos : Să ştii că a căzut singură, îmi spune suav. Bine, bine...

Mă aşez pe scaun, la laptop, să scriu acest text şi pe princess o apucă cântatul : Let it gooooo, let it gooo! Mama, mama, te rog spune "Bravo!"şi aplaudă! Eu sunt Andreea! Tu cine eşti? Eu sunt juriul! Bine, Andreea, bine ai venit pe scenă! De unde eşti? De aici, îmi spune ea! Am 4 ani! Când ai împlinit 4 ani, Andreea? Dintr-odată, Juriu'!

Elenei, cu drag

Ieri a fost ziua Elenei. Elena mea dragă. Am început de mai multe ori să scriu acest text, am încercat tot felul de introduceri însă nimic nu se lega, cu petreceri pentru copii, cu piese de lego răspândite peste tot, cu somnul de prânz de care credeam că m-am lecuit, cu princess care se schimbă de câteva ori pe zi fiindcă rochiţa cu buline nu se potriveşte cu balerinii roz, cu profitat de aerul călduţ de septembrie, cu "pune-te, masă, ridică-te, masă!"(aici e mai simplu, fac puţină magie, masa se aşază şi se strânge singură, nu întrebaţi cum!) şi altele asemănătoare.

De-abia în anul 4 de facultate m-am apropiat de Elena.Până atunci o admiram de la distanţă, isteaţă,frumoasă, mignonă şi elegantă, era exact aşa cum îmi doream şi eu să fiu(n-ai ştiut asta, Elena, nu-i aşa?) sau măcar să fiu prietenă cu ea. Ceea ce-am crezut atunci că fiind o tragedie, s-a dovedit a fi clipa în care am devenit apropiate. Nu mai aveam unde să stau în acel ultim an de facultate, nu ştiam ce să mai fac, la cine să cer ajutor iar octombrie se apropia cu paşi repezi. Sufeream şi de-o dragoste închipuită, cea mai rea dragoste, nici nu ştii de ce suferi dar ai o piatră pe suflet care nu se ridică deloc, nu se deplasează cu niciun chip, estompandu-se doar cu timpul. Cel puţin, aşa speram. Nu-mi explic prin ce magie a făcut Elena rost de numărul meu de telefon(nu ştiu nici ce telefon aveam atunci dar cred că toate momentele frumoase din viaţă au puţină magie în ele) şi m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să stau în chirie cu o prietenă de-a ei, în acelaşi cartier cu ea. A fost chiar un timp de neuitat. Nici de dragostea aia închipuită nu-mi mai păsa.A fost cel mai frumos an de facultate, cele mai frumoase clipe din timpul studenţiei. O aveam pe Elena. Sunt câţiva ani de atunci dar îmi amintesc cum ne duceam împreună la facultate, cum traversam parcul, discutând despre cursuri, prieteni, Avon, familie, dansuri, profesorii de la Istorie(remember agitaţia lui Radu Sorin?). Elena a fost cea mai bună dintre noi, şefa promoţiei şi-am pregătit  împreună discursul de sfârşit de an(mulţumesc şi pentru asta, Elena!) şi în discurs ne-a "scăpat" banalul "La mulţi ani!" care se tot spune de sărbătorile de iarnă la români şi-am ras cu lacrimi pentru că era iunie. Dar la festivitatea de încheiere decanul facultăţii de Istorie a spus "La mulţi ani!" în discursul lui şi Elena şi cu mine ne-am  aruncat priviri complice. Între timp, în 2010, domnul decan a trecut în nefiinţă.

Apoi viaţa a pus iar distanţă între noi, o distanţă doar fizică însă. Prin Yahoo!Messenger sau prin email, am fost mereu aproape, mi-a ştiut toate poveştile şi eu am fost cu ea prin toate călătoriile pe care le-a făcut. I-am fost domnişoară de onoare, ea a venit s-o vadă pe princess la numai câteva zile după ce-am născut, mi-a trimis "The Pillars of the Earth" de Ken Follett şi datorită ei mi-am luat reader. Nu am spus că mereu mi-am dorit să fiu ca Elena? Anul acesta ne-am întâlnit pentru puţin timp din nou şi i-am cunoscut minunea care a împlinit un anisor în septembrie(e o mama perfectă!). Au fost ore minunate în care mi-aş fi dorit că timpul să stea în loc, să povestim, să râdem, să depănăm amintiri şi să ne ţinem copiii în braţe. Nu ştiu când va fi data viitoare când o voi revedea pe Elena mea dragă dar ştiu că e mereu la mine în suflet. La mulţi ani plini de dragoste, Elena!