Azi nu vreau, nu pot să fac haz de necaz. Azi, nu. Azi vreau să cred că trupul acesta al nostru e doar o carcasă şi că sufletul nu ne este doar fir de praf, că e nemuritor şi că undeva, cândva, ne vom reîntâlni cu toţii, chiar şi după ce n-o să mai fim. În paranteze fie spus, sunt unii cu care n-aş vrea să mă mai întâlnesc vreodată.
Dar azi vreau doar să plâng. Să plâng iar un om plecat prea devreme spre lumină, spre zări mai bune, în altă parte. Să plâng până cred că n-o să mai doară. Să vărs toate lacrimile fiindcă Sara a plecat de tot. Mă rog la Dumnezeu să n-o mai doară, să nu mai simtă nici dureri, nici amărăciunea bolii, nici regrete.
Azi aş vrea s-o mai iau o dată în braţe, să-i mai aud o dată râsul, să mă uit în ochii ei. Să învăţ câteva cuvinte în italiană şi să-i spun că n-am văzut-o de o sută de ani şi că mi-a fost tare dor de ea. Nu ştim niciodată când e ultima dată când vedem pe cineva şi de-asta, azi vreau doar să plâng.
Azi nu vreau să accept că "moartea e un fenomen simplu în natură"(cum spunea Marin Preda). Dacă ar fi simplu, n-ar durea. Şi după durere, n-ar veni uitarea. Şi după uitare, alte dureri. Căci cu o moarte suntem toţi datori. Acum însă suntem datori celor dragi şi nouă înşine să mergem mai departe, să ne luptăm, să coborâm scări, să urcăm trepte, să visăm.
Azi, nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu