Ponel

Se crăpa de ziuă când Cornel Întuneric a decis să meargă la primărie să-și schimbe numele. Citise și el câte ceva la viața lui dar traiul cu numele lui nu i se mai părea ceva de suportat. "A rose by any other name would smell as sweet" i se tot perinda prin urechi. Adică, își spuse el, poate să mă cheme oricum, asta nu afectează ceea ce sunt. Ei, pe dracu' și pe alt demon, nu mă afectează! Toți îmi pocesc numele, mă alintă Corneluț, Corneluș, Cornel-Bănel-Costel! Măcar să fi fost un Costel cinstit acolo...dar așa nu mai merge!

Soarele era sus pe cer când Cornel, proaspăt ca o dimineață cu miros de tei și miere, încă mai căuta în sertarul cu acte certificatul de naștere, portofelul cu cartea de identitate și documentul în care justifica schimbarea numelui. Știa, înțelegea și era perfect conștient de ciudățenie: voia doar schimbarea prenumelui, nu și a numelui. Pufăi mândru. Păi Întuneric era un nume de efect. De efect și cu efect. El avea o problemă cu Cornel. Cornel prea seamănă cu Dorelul din reclamele vechi și din realitatea imediată, cu un muncitor care sapă singur la un șanț în timp ce colegii lui, vag superiori, îl sfătuiesc de pe margine ce să facă. Toți suntem experți în viețile altora. În șanțurile, gropile și țevile de pe șantierul altora.

Se hotărî să meargă cu bicicleta dar apoi se răzgândi. Era plină de praf și, de altfel, nu era așa de mult de mers până la primărie. Soarele e bun astăzi, își spuse omul. Îi trecu prin minte să-și spună Sorel, de la soare. Prea ar fi fost ciudat. Sau mai bine Aurel. Și mai ciudat. Te pomenești că mi-o fi dor de numele meu, se certă el în gând. Cornel, Sorel, Aurel, Ponel, Costel, Bănel, bă, băiete! Ce faci? Să șterg bicicleta de praf sau să plec pe jos? O las la primărie, lângă gard...dar mă vede secretara aia cu cârlionți în cap, zici că-i Prodanca! Cum o chema-o oare? Poate să o întreb acum...Are ea ceva într-o dungă, nu stiu ce, nu-mi dă pace deloc poza ei de la Facebook! Nu mai bine intru să văd cum o cheamă? Așa, care o fi parola? MinunatU1, bună parola, se alintă el mulțumit. Na! Ce bună-i asta! Păcat că e bună doar pentru ea, daca ar fi mai flexibilă, și-ar săruta singura păsărica! Să-i dau un like, nu că s-ar simți ea mai bine că-i dă un Cornel like dar totuși...și o vorbă auzită la un verișor îi tulbură șirul gândurilor: Cu un bună trăiesc și o lună! Ce-o fi vrut să spună cu asta? Ce mă interesează pe mine că Gen Z zice că blugii skinny sunt out? Trăiască blugii skinny! Prin ei se vede tot și câte vise umede pot să am...

Cornel Întuneric își zâmbi cu drag în oglindă. Hai că nu mă mai duc să-mi schimb numele. Ce dracu'! Pe secretară o cheamă Hortensia. Hortensia Întuneric. Bun nume!

Foto : Alice G.

Timp

Încă puțin, își spune femeia, încă puțin. 

Apoi își strânge lucrurile personale cât mai aproape de ea. Pentru a se folosi de ele, să nu i se fure. Să-i dea sens. Și acest sens pe care simte că i-l dau lucrurile care sunt tot lucruri, orice ar fi, oricât de valoroase, o strânge nemilos, invizibil. Dă să plângă dar n-o face. Se scutură ca de un frig interior. "Tu ai friguri, mama!", i-ar fi spus bunica ei. "A trecut un diavol pe lângă tine și te-a încercat", ar fi continuat. Dar bunica nu mai era...Și ar fi putut să o sune mai mult când era în viață dar uite că n-a făcut-o. N-avea timp, își spunea. Tot timpul era numai pentru ea și credea că ea e timpul.

Își privi mâinile. Știa că se spune că reprezintă cartea de vizită a unei femei. Se revoltă în sine. O femeie nu e doar atât. E mult mai mult. E toată tot ce-a făcut, ce a vorbit sau simțit, cât a iubit. Cât n-a iubit, când iubirea n-a mai fost iubire. Ca și cum n-ar fi fost. Până la urmă, oamenii sunt pentru noi ceea ce simțim vizavi de ei, nu ceea ce credem că știm în legătură cu ei.

Încă puțin, își repetă, încă puțin. Trece și ziua asta. Lucrează fără să simtă, fără să gândească la ce fac mâinile ei. Iar mâinile, își spune oprindu-se din ceea ce făcea ca să se uite la rana de la degetul arătător. O zgârietură roșie ca niște buze sărutate prea mult. Ia pe furiș un marker și desenează deasupra rănii două liniuțe arcuite, una în sus și una în jos. Parcă-ar face cu ochiul, zâmbește ea larg năstrușniciei de pe deget și i se pare că afară a ieșit soarele. De la un zâmbet, se poate oare? Cum zicea mama lui Nică? Ieși, copile cu părul bălai, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Și vremea se îndrepta după râsul meu... 

Nu mai e așa de mult, nu mai e așa de mult, și așa afară plouă, vorbește ea cu ea însăși. Cum n-a mai plouat de mult...iar ea aștepta primăvara, să se ducă în weekend acasă la părinți. Să se ciondănească dimineața amândoi, taică-său să o trezească, ce doarme atâta, iar maică-sa să-l certe, că are timp destul când s-o mărita să se trezească devreme să le facă pe toate, să încerce tot ce n-a încercat până atunci în materie de mâncare, să nu doarmă când vin copiii, să nu doarmă când se fac mari și pleacă la distracție. Apoi taică-său să plece bombănind că nu mai face el treabă în viața asta și uite ce repede trece timpul, că atunci când era el tânăr nu era așa, era timp, taică, să le faci pe toate! Târziu, când soarele îi invadează camera și mirosul de zambile și de narcise îi va gâdila nările deși nici măcar nu ieșise să le mângâie, se va trezi zâmbind copilului din ea: tare bine e la mama, tare bine e primăvara! Așa era ea, putea să țină ochii închiși și să fie în grădină, inspirând adânc aroma florilor de primăvară sau pe malul mării, valurile gâdilându-i picioarele și țipetele pescărușilor picurându-i fiori de libertate în urechi. Apoi mama se va strecura tiptil în camera ei, cu miros de cafea și de pâine prăjită. Și-mi va săruta mâinile și mă va săruta pe frunte ca și cum aș fi tot un copil: Hai, copiluț, să mănânci ceva și apoi să te bucuri de soare...                                        

                                                           

  

                    Foto : Timp. Alice G.