Încă puțin, își spune femeia, încă puțin.
Apoi își strânge lucrurile personale cât mai aproape de ea. Pentru a se folosi de ele, să nu i se fure. Să-i dea sens. Și acest sens pe care simte că i-l dau lucrurile care sunt tot lucruri, orice ar fi, oricât de valoroase, o strânge nemilos, invizibil. Dă să plângă dar n-o face. Se scutură ca de un frig interior. "Tu ai friguri, mama!", i-ar fi spus bunica ei. "A trecut un diavol pe lângă tine și te-a încercat", ar fi continuat. Dar bunica nu mai era...Și ar fi putut să o sune mai mult când era în viață dar uite că n-a făcut-o. N-avea timp, își spunea. Tot timpul era numai pentru ea și credea că ea e timpul.
Își privi mâinile. Știa că se spune că reprezintă cartea de vizită a unei femei. Se revoltă în sine. O femeie nu e doar atât. E mult mai mult. E toată tot ce-a făcut, ce a vorbit sau simțit, cât a iubit. Cât n-a iubit, când iubirea n-a mai fost iubire. Ca și cum n-ar fi fost. Până la urmă, oamenii sunt pentru noi ceea ce simțim vizavi de ei, nu ceea ce credem că știm în legătură cu ei.
Încă puțin, își repetă, încă puțin. Trece și ziua asta. Lucrează fără să simtă, fără să gândească la ce fac mâinile ei. Iar mâinile, își spune oprindu-se din ceea ce făcea ca să se uite la rana de la degetul arătător. O zgârietură roșie ca niște buze sărutate prea mult. Ia pe furiș un marker și desenează deasupra rănii două liniuțe arcuite, una în sus și una în jos. Parcă-ar face cu ochiul, zâmbește ea larg năstrușniciei de pe deget și i se pare că afară a ieșit soarele. De la un zâmbet, se poate oare? Cum zicea mama lui Nică? Ieși, copile cu părul bălai, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Și vremea se îndrepta după râsul meu...
Nu mai e așa de mult, nu mai e așa de mult, și așa afară plouă, vorbește ea cu ea însăși. Cum n-a mai plouat de mult...iar ea aștepta primăvara, să se ducă în weekend acasă la părinți. Să se ciondănească dimineața amândoi, taică-său să o trezească, ce doarme atâta, iar maică-sa să-l certe, că are timp destul când s-o mărita să se trezească devreme să le facă pe toate, să încerce tot ce n-a încercat până atunci în materie de mâncare, să nu doarmă când vin copiii, să nu doarmă când se fac mari și pleacă la distracție. Apoi taică-său să plece bombănind că nu mai face el treabă în viața asta și uite ce repede trece timpul, că atunci când era el tânăr nu era așa, era timp, taică, să le faci pe toate! Târziu, când soarele îi invadează camera și mirosul de zambile și de narcise îi va gâdila nările deși nici măcar nu ieșise să le mângâie, se va trezi zâmbind copilului din ea: tare bine e la mama, tare bine e primăvara! Așa era ea, putea să țină ochii închiși și să fie în grădină, inspirând adânc aroma florilor de primăvară sau pe malul mării, valurile gâdilându-i picioarele și țipetele pescărușilor picurându-i fiori de libertate în urechi. Apoi mama se va strecura tiptil în camera ei, cu miros de cafea și de pâine prăjită. Și-mi va săruta mâinile și mă va săruta pe frunte ca și cum aș fi tot un copil: Hai, copiluț, să mănânci ceva și apoi să te bucuri de soare...
Foto : Timp. Alice G.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu