Nu e țara, e destinul

Sau nu e destinul, e țara.

Vor zice unii. Cei mai mulți. Nu-i nici una, nici alta. E nepăsarea. Nici n-are rost să spun la ce mă refer. Avem atâtea tare în sânge, atâtea moșteniri, de la unii, de la alții. Dar avem puterea să fim buni, să facem bine. Nu-l facem. Fiindcă avem noi, românii, vorba asta cu facerea de bine care e futere de mamă. Câți nu am trecut prin asta? Astăzi am ajutat un om care mi-e drag. Și mare a fost mirarea altui om. Ca și cum aș fi o proastă. Numai proștii mai ajută astăzi, nu? Și-i vedeam privirea, îi simțeam batjocura. Și aș fi putut să-i spun ceva, să scriu ceva, să-l denigrez, prea se miră de ceea ce nu înțelege. Dar apoi mi-am dat seama. Sunt atâția și atâția fără modele, fără scopuri, fără lumină în viață. Și nu, nu e destinul, nu e țara. E nepăsarea. Neputința de-a face bine. Neputința de-a înțelege binele într-o lume aservită banului. 

Bănuiesc că nu sunt singura care nu doarme bine de când cu moartea Alexandrei. Nu doar mamele de fete, nu doar mamele. Toți cei care trăim cu spaima că puteau fi copiii noștri, puteam fi noi. Toți care am supraviețuit abuzurilor, violurilor, neîncrederii, misoginismului, monștrilor care se întreabă retoric de ce a plecat Alexandra la ocazie, toți care suntem conduși de oameni incompetenți, răzbunători, slab pregătiți. Căci toți cunoaștem din aceștia, nu? Și nu, nu e destinul, nu e țara. E prostia. Dar de acolo, de la vârf, începe. 

Noi suntem de vină. Toți cei care filtrăm toate informațiile, care știm să citim printre rânduri, care nu ne lăsăm păcăliți de fuga după rating a diverselor publicații media, care acceptăm însă un polițist fără mari competențe să ne apere, care ne închinăm la cruci și preoți strâmbi care au uitat de mult mesajul dumnezeului lor, dacă l-au știut vreodată, care dăm șpagă medicilor, profesorilor, funcționarilor publici, care ne mirăm de nesimțirea unora și altora prin magazine, care vrem ce-i mai bun pentru copilul nostru, chiar dacă nu e și binele altor copii, care irosim resursele limitate ale pământului, care ne mirăm de unghiile ascuțite și fosforescente ale tinerelor care vor să fie iubite cum n-au fost acasă,  de botoxul din buzele și fruntea unora care se miră la rândul lor, de cele naturale, care ne mirăm de cei care fac rău în aceeași măsură ca de cei care fac bine...suntem toți, nu? Nu.

Nu e țara, e destinul. Suntem în țara unde orice e posibil. Vor zice unii. Cei mai mulți. Nu-i nici una, nici alta. E nepăsarea. Sau siguranța că nu ni se poate întâmpla nouă.

Voi mai dormiți bine de când a murit Alexandra?

                                           

Foto : perspective. Alice

Un altfel de paznic

Ce strâmb ne vedem noi, oamenii...și, în funcție de cât de strâmb ne vedem, îi catalogăm și pe alții și îi vedem într-o dungă, necuprinzându-i de tot...ba pe unii îi idealizăm, le facem statui, ba pe alții îi marginalizăm, stând deoparte de ei și ignorându-i în cel mai bun caz. Că se întâmplă și să-i lovim, la propriu sau la figurat, cu pumnul sau cu vorba. N-am priceput niciodată de ce. 

Am auzit doi pe stradă, păreau așa, intelectuali, poate doar păreau, că la ora asta au mulți multe facultăți dar minte mai puțină. Unul mai tinerel i-a zis celuilalt "Bă, marxistule!"și celălalt a rânjit pe jumătate, ca emoticonul ăla de pe whatsapp, de care nu-mi dau seama dacă râde sau plânge. N-am știut ce înseamnă și am întrebat-o pe M., știe ea? Știa gluma asta care ar fi adevărată: cică Marx ar fi primit invitație de-a se alătura unui club și a declinat-o, spunând că n-ar face în veci parte dintr-un club care-l vrea membru. Adică și eu aș fi un marxist, dacă e așa, de câte ori am respins oameni care mă voiau aproape? Iar M. a a zis că și ea  a făcut asta de multe ori și m-am întristat o zi întreagă, fără să știu de ce. Apoi mi-am dat seama. Eram trist că am pierdut atâtea și atâtea momente cu oameni frumoși fiindcă nici eu nu mă vedeam așa, cum să mă vadă ei? Am închis paginile aici. Îmi imaginez viața mea o carte iar de aceste pagini nu mai vreau să aud. Poate într-o joi. Când o să am curaj. 

Vine bătrânețea asta cu tot felul de întrebări și răspunsuri stânjenitoare. M. le spune întrebări și răspunsuri de biserică și m-am mirat. Iar ea mi-a spus că sunt întrebări la care ascultătorul își face cruce când le aude dar dă niște răspunsuri că se închină cine a întrebat. Apoi îmi spune că e o glumă veche, de când era studentă, auzită de la un profesor care spunea tuturor fetelor să nu-și facă iluzii, o să ia tot note mici dacă nu învață foarte mult, el dă note umflate doar băieților. Era fetiță băiețelul. Mi-a venit în minte Toader Osmanencu, câți îl judecă acum că a devenit purtătorul de cuvânt la o companie pe care o blama până să-i dea bani cu lopata dar cel mai mult se luau de el pentru că luptă dosnic, să mă exprim poetic. De parcă ce face omul cu curul lui e treaba cuiva! Așa am ajuns sau te pomenești că am fost așa de mii de ani. Ne dăm cu pumnii în piept cât suntem noi de buni, postând citate deștepte, cu versuri manelistice, preluate de la alții, atâta vreme cât se potrivesc concepțiilor noastre. Nu contează că se poate să greșim, sunt ale noastre, deci sunt bune, oamenii din jur sunt răi, proști, meschini, ipocriți iar noi...mărgăritare în troaca porcilor. Ne stă bine cu nefericirea în brațe, ne pricepem la asta. M-aș duce puțin să mă nasc din nou dar auzi la M. că replica asta a fost deja scrisă, să nu-mi fac iluzii, totul a fost spus. Atunci o să beau un pahar de vin. 

                                                   

Foto: Alice