Nu e țara, e destinul

Sau nu e destinul, e țara.

Vor zice unii. Cei mai mulți. Nu-i nici una, nici alta. E nepăsarea. Nici n-are rost să spun la ce mă refer. Avem atâtea tare în sânge, atâtea moșteniri, de la unii, de la alții. Dar avem puterea să fim buni, să facem bine. Nu-l facem. Fiindcă avem noi, românii, vorba asta cu facerea de bine care e futere de mamă. Câți nu am trecut prin asta? Astăzi am ajutat un om care mi-e drag. Și mare a fost mirarea altui om. Ca și cum aș fi o proastă. Numai proștii mai ajută astăzi, nu? Și-i vedeam privirea, îi simțeam batjocura. Și aș fi putut să-i spun ceva, să scriu ceva, să-l denigrez, prea se miră de ceea ce nu înțelege. Dar apoi mi-am dat seama. Sunt atâția și atâția fără modele, fără scopuri, fără lumină în viață. Și nu, nu e destinul, nu e țara. E nepăsarea. Neputința de-a face bine. Neputința de-a înțelege binele într-o lume aservită banului. 

Bănuiesc că nu sunt singura care nu doarme bine de când cu moartea Alexandrei. Nu doar mamele de fete, nu doar mamele. Toți cei care trăim cu spaima că puteau fi copiii noștri, puteam fi noi. Toți care am supraviețuit abuzurilor, violurilor, neîncrederii, misoginismului, monștrilor care se întreabă retoric de ce a plecat Alexandra la ocazie, toți care suntem conduși de oameni incompetenți, răzbunători, slab pregătiți. Căci toți cunoaștem din aceștia, nu? Și nu, nu e destinul, nu e țara. E prostia. Dar de acolo, de la vârf, începe. 

Noi suntem de vină. Toți cei care filtrăm toate informațiile, care știm să citim printre rânduri, care nu ne lăsăm păcăliți de fuga după rating a diverselor publicații media, care acceptăm însă un polițist fără mari competențe să ne apere, care ne închinăm la cruci și preoți strâmbi care au uitat de mult mesajul dumnezeului lor, dacă l-au știut vreodată, care dăm șpagă medicilor, profesorilor, funcționarilor publici, care ne mirăm de nesimțirea unora și altora prin magazine, care vrem ce-i mai bun pentru copilul nostru, chiar dacă nu e și binele altor copii, care irosim resursele limitate ale pământului, care ne mirăm de unghiile ascuțite și fosforescente ale tinerelor care vor să fie iubite cum n-au fost acasă,  de botoxul din buzele și fruntea unora care se miră la rândul lor, de cele naturale, care ne mirăm de cei care fac rău în aceeași măsură ca de cei care fac bine...suntem toți, nu? Nu.

Nu e țara, e destinul. Suntem în țara unde orice e posibil. Vor zice unii. Cei mai mulți. Nu-i nici una, nici alta. E nepăsarea. Sau siguranța că nu ni se poate întâmpla nouă.

Voi mai dormiți bine de când a murit Alexandra?

                                           

Foto : perspective. Alice