Da, dacă e adevărat?
Că Alexandra și Luiza n-au murit, că sunt victime
ale traficului uman, că monstrul a profitat de ele înainte de a le ceda,
că demiterile și demisionările sunt doar că să ne ațâțe și mai tare, că
toată țara e un butoi de pulbere? Că toate astea ascund ceva mult mai
grav? Că se petrece ceva atât de mizerabil încât trebuie să ne ia ochii
cu ceva? Și dacă nu e decât o conspirație, un circ? Și dacă e adevărat,
atunci ar trebui să ne fie și mai frică. Frica este egală cu terorismul,
frica este scopul terorismului. Pentru că frica face mai multe victime
și mai multe greșeli decât ar face un terorist sinucigaș. Pe termen
lung.
Mergem la lucru ca de obicei, ne bem cafeaua cu colegii, mai
ascultăm un zvon, suntem părtașii altuia, plănuim petreceri, mergem în
concedii, escaladăm dealuri sau munți, bem bere neagră și băuturi
răcoritoare la terase, vizităm mănăstiri, cumpărăm lucruri la reducere
și nu numai, haine pe care le vom purta o singură dată sau niciodată, ne
mirăm de bârfe, devenim părinți, devenim milionari(de carton), renovăm,
zugrăvim, facem cadouri și urări de zi de naștere, iertăm, iubim, nu
iertăm, nu mai iubim, spunem adevărul în glumă, știm că viața ni se
schimbă de la o secundă la alta, o luăm de la capăt, luptăm cu depresia
și cu viteza cu care se întâmplă toate, ne opunem trecerii timpului,
divorțăm sau ne propunem, ne revoltăm de chestii mărunte, promovăm, nu
promovăm niciodată fiindcă unii nu sunt făcuți să fie șefi, promovăm,
devenim șefi doar pe hârtie, mai intrăm o dată și încă o dată pe
facebook, mai facem un pariu, oricum țara s-a umplut de case de pariuri
și de farmacii, jucăm un poker că nu strică niciodată, nu mai înțelegem
nimic, ne mai luăm totuși un nimic, mai postăm o fotografie trucată,
care nu arată cine suntem căci nu ne acceptăm așa, fie bărbați, fie
femei, ne ascundem firele albe, chelia, ridurile, burta, răutatea, lipsa
de cultură, lipsa de interes, ascundem și depresia aia care ne macină
de ani de zile căci ești considerat nebun, ce țară proastă, trebuie să
recunoaștem, ne închinăm la Arsenie Boca deși cred sincer că nici el n-a
vrut asta și multe dintre cele atribuite lui, n-au fost ale lui, ne
pierdem încrederea în Dumnezeu, ei, nu chiar în Dumnezeu dar în
slujitorii lui pe pământ, clar, ne descoperim dureri ascunse, tot mai
ascunse și ne ascundem durerile căci, iată, viața merge înainte, mereu
înainte. Cu tot cu frică.
Și dacă e adevărat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu