Poate

Poate nu trebuie  să se întâmple ceva ca să începi să trăiești, e suficient să trăiești ca să se întâmple ceva.

Cred că m-am trezit cu aceste cuvinte în minte și mi le-am repetat toată ziua, ca pe o mantra. Poate, la urma urmei, e adevărat. Iar am insomnii și după ce stau cu orele într-o stare de semitrezie sau trează de-a binelea, adorm adânc și apoi am vise ciudate din care mă trezesc cu inima bătându-mi nebunește. Ca să vezi, de când nu am mai  trecut prin asta. În vis sau poate nu, o fi fost un vis în vis, trec pe lângă o casă somptuoasă, fără a avea nimic prea mult în ea, nimic care să sugereze că acolo ar sta vreo familie tradițională, doctori sau profesori universitari sau poate doar un instructor auto cu tot cu neamul lui. Din când în când, o poartă care se deschide cu telecomandă, lasă să se vadă o singură mașină, una nemțească. La ferestre nu sunt flori, pe ziduri nicio urmă de pânză de păianjeni și de insecte prinse în rețea. De două ori pe săptămână, când trec pe acolo, miroase mereu a ouă în tigaie și-a carne de la oală. Cine nu știe aroma, mă întreb când traversez strada și iar nasul meu e gâdilat de aromele puternice, care mă duc cu gândul direct la anii copilăriei. Precis acolo nu stă vreun cuconet care mănâncă bio și care consultă lista cu calorii a fiecărui aliment. Dar într-o dimineață, când pierd autobuzul și merg la stația următoare să iau altul, poarta acționată de telecomanda se deschide cu încetinitorul și aștept să iasă mașină nemțească, la timp să văd șoferul. După ce iese din curte,  asigurându-se din nou, pleacă în trombă. Nu aștept prea mult autobuzul și ajung la lucru. Nimeni nu are chef și dacă cineva are vreun chef să lucreze, precis a fumat ceva. Clienții, în goana după marfă, întreabă de mănuși, de bureți, de produse profesionale de curățenie, de farfurii de unică folosință, de odorizante de cameră și de baie. Șoferul mașinii nemțești, care a ieșit din casa mirosind a ouă și-a carne de la oală, trece grăbit prin fața rafturilor, cu o ditamai lista în mână. Se uită lung la produse, oftează descumpănit și se duce în capătul raionului, de unde ia un cărucior plin deja de salată verde, ciuperci și fasole la conservă. 

-Îmi cer clienții tot felul de chestii, domnișoară, îmi spune. Și trebuie să le dau, trăsni-i-ar! 

-Cine?

-Cine? Ce? Nu înțeleg!

-Cine să-i trăsnească pe clienți?

Se uită lung la mine, fără să mă vadă. Nu înțelege întrebarea. 

-Da, chiar, cine să-i trăsnească? Nu știu, zic și eu așa, că n-are cine, dumnezeu sau dracul, unul și același! Dar să-i trăsnească! Să nu-i mai văd! Că până să am pensiune, nici nu bănuiam că oamenii se pot...n-o să zic acum, în fața dumitale! 

-Nu, spun, dar să știți că toți oamenii merg la wc! Mai rar aia constipații dar și ei, când ajung...

Se așază obosit pe o scară, privind din nou fără să vadă. 

-Mi-ar fi plăcut să fac altceva acum. Să stau pe malul unei ape, să pescuiesc și să trag cu poftă dintr-o țigară, să beau bere amară și cafea neînducită. Să dorm în cort în câte o noapte, să dorm pe prisma casei batrânești în nopțile prea calde, cu luna mare și blândă, să mă gândesc cu răbdare la femeia pe care am pierdut-o. De ce pierdem în viață, domnișoară? 

Nu am răspuns, ca de obicei la întrebările grele. Gândul îmi zboară la doctorul care mi-a spus că medicina nu e discuție între babe în fața blocului, că trebuie verificați parametri, algoritmi și alte chestii care mie îmi scăpau,  că pot să știu și de Alfie Kohn, și de Aletha Solter, copilul meu nu e un algoritm, că l-am crescut cum am crezut eu că e bine, să se simtă iubit și să se știe iubit, să știe să iubească și să se iubească când se face mare. Și că deși poate am făcut tot ce ținea de mine, poate nu e suficient, că oamenii nu sunt roboți și totul e viu pe lângă noi și ne scapă mereu câte ceva în viață.

-Dar știi ceva? Îi duc astea neveste-mii, i le las plocon și mă duc cât văd cu ochii! Stau beat două săptămâni! 

Mă uit și eu la el, fără să-l văd. Am mai auzut replica asta, la câte un manager. Tare mult le place viața lor. 

-Da-te, bă, din poartă, ai adormit la volan? Un tinerel la volanul unei mașini care livrează pizza strigă la șoferul mașinii nemțești. 

Mă apropii temătoare de mașină. O doamnă se apropie și prin geamul deschis, pune mâna pe gâtul bărbatului. Inima mi-o ia la goană. 

-A murit, cred. Sun la 112. Deși cred că n-are rost. 

Mă preling acolo, pe trotuar. Autobuzul trece pe lângă mine și văd oamenii din el uitându-se lung la noi. Se aude o sirenă.

Poate nu trebuie să se întâmple ceva ca să începi să trăiești, e suficient să trăiești ca să se întâmple ceva.                      

                                                                    

Foto : intrare. Alice