Un fel de bilanț

Anul acesta a trecut la fel de repede ca și celălalt înaintea lui. Anul trecut simțeam, fără să înțeleg și drept urmare, fără să pot descrie, cum, întinzând mâna, ating anul cu numărul 2017. Acum nu mai simt la fel deși 2019 a apus tot așa, pe repede înainte.

Ca un sfârșit de săptămână petrecut cu cineva drag și pe care nu l-ai mai văzut de cel puțin 20 de ani dar simți că nimic nu s-a schimbat și că cel mai bun și frumos timp e cel după petrecere, după ce artificiile s-au stins.

Nu am fost prima să postez că ninge, că e zăpadă, că e multă fericire și alte cele. Nici nu m-am grăbit. Când sunt declarative, toate seamănă cu zgomotele lui Iliescu și ale Frontului Salvării Naționale după ce l-au împușcat pe Ceaușescu, cu ifosele uneia care dă verdicte și pune etichete cu un limbaj semiprețios, de genul "dă" și "pă"și "căcare". Prințesă, nu alta.

La criticat suntem pe primul loc când nu suntem conștienți de propriile limite și limitări.

Nu am citit tot ce mi-am început, cu toate că mi-am propus. Nici aici nu m-am pripit. Cărțile, tot ca  oamenii, cum spuneam mai demult. Unele nu merită. După cum unele merită savurate. Cum bine spune Esther Perel : Când nu mai e nimic de ascuns, nu mai e nimic de căutat. Bine că sunt cărți în lume, o investiție sigură în lumea asta atât de nesigură. Uneori, cărțile, tot ca oamenii, au terminat tot ce-au avut de spus iar alteori povestea a rămas nespusă.

Are și povestea nespusă farmecul ei dacă nu cumva aici o fi tot farmecul.

Nu am reușit să scriu tot ce mi-am propus. Nici aici, nici în altă parte. Încerc să mă împac cu asta, cum încerc să mă împac cu asperitățile muncii de zi cu zi și să învăț ce-ar mai fi de învățat, să accept tot felul de lovituri și să rămân cu lecția. Până data viitoare.

Sens într-o lume fără sens. 

A fost foarte scurt, nu?  Așa sunt cerințele.

Un an magic, cu sens și sensuri tuturor!

                                             

O fotografie din 2018.

Unu, doi, trei

Tipuri de clienți:

Clienții care caută pasta de dinți, spirtul și săpunul lichid pe cu totul alt raion decât cel de cosmetice și când le indici direcția bună, se uită la tine neîncrezători, poate ești nouă și n-ai habar dar vrei să scapi de ei.

Clienții care caută carne pe raionul de detergent. Iar tu te uiți la ei cumva, că nu poți să-ți ascunzi stupoarea și ei se uită la tine stupefiați, nu înțelegi cuvântul carne? Carnea de porc, domnișoară! Ce, nu se găsește în magazin? Le spui unde se găsește și ei pleacă în grabă, nemulțumiți și, în viteză, se întorc totuși să-ți spună: 

-Nu sunt din oraș, ce???

 Chiar așa.

Clienții care caută chibrituri și când le spui că sunt chiar în spatele lor, se uită uimiți, n-au observat și încep să-ți spună că le trebuie pentru un parastas, pungile, sacii de gunoi unde sunt, dar pungile de cadouri, nimic n-aveți în magazin, o să mă duc în altă parte și te ceartă și se ceartă și pleacă, fără să mulțumească. Niciodată.

Clintii care caută Pronto(asta nu e reclamă, Pronto se vinde singur, oricum) și întreabă de unul care să țină praful la distanță și le spui care este(cel albastru, clasic), se gândesc să întrebe dacă acest Pronto ține doar praful la distanță sau și nevestele, ha, ha, ce glumă bună, încă unul pe care-l strânge verigheta.

Clienții care doar verifică prețurile și apoi vin la tine să te certe că în altă parte nu știu ce produs e mai ieftin. Sau că acel produs e apă chioară. Că alt produs nu se găsește în acest magazin și degeaba le spui că e marcă proprie LIDL, Carrefour sau Auchan, nu te aud, nu-i interesează, aud și văd doar ce vor, merg pe aceeași linie ca în vremea comuniștilor, când tuturor le era frică de cineva și toți așteptau să le facă statul ceva, oricum, orice, numai să le facă și să nu facă ei. Au trecut 30 de ani. 

Clienții care caută chestii de care n-ai auzit, poate că au produsele de la copiii plecați în afară, poate că magazinul în care eșți momentan le-a avut în alt sezon și nu le mai are și le spui că nu știi, să întrebe un angajat, unul pe al cărui hanorac e scris chiar numele magazinului și se uită la tine cu gura căscată, tu de ce nu știi, ce dacă pe hanoracul tău scrie altceva? Și apoi le explici dar tot nu înțeleg și te întreabă de Axion, cine nu știe de Axion iar dacă le spui, se uită urât la tine, înseamnă că prima dată ai știut și n-ai vrut să le spui sau nu știi pe ce lume trăiești, cum vii așa la lucru?

Clienții care n-au noroc și întreabă de un anumit produs pe o rubensiană tanti blondă, care în ziua respectivă nu are chef să fie întrebată nimic și se ridică, ocupând tot aerul de pe raion, repezindu-se la ghinionist:

-Tu vezi ce scrie aici? Scrie Auchan? Nu scrie! Atunci de ce mă întrebi pe mine? Du-te să întrebi un angajat! Bietul om. Nu cred că mai vine în magazin. Tuturor le e frică de ea. Trist. 

Clienții nemulțumiți de lipsa produselor, de schimbarea produselor de pe un raion pe altul, de scumpirea lor și te întreabă pe tine de ce lipsește din aprilie un gel de curățare, de ce Pronto e pe alt raion și cauciucurile pe altul, dacă lichidul de parbriz e bun și îți spun supărați că nu mai vin în magazin. Iar tu speri însă speri degeaba fiindcă revin, cu mai multe resentimente, cu toate supărările de acasă, cum o fac si simplii lucrători comerciali și șefii lor din mai toate magazinele fiindcă oameni sunt și nu se pot dezbăra de probleme imediat.

Clienții care probabil în lumea lor au o anumită funcție și vin cu funcția la cumpărături și iau decizii tot cu funcția, se uită la tine de la înălțimea funcției lor și au impresia că tot ce nu e cum vor ei, e  împotriva lor. Și nu e. Cum totul stă sub semnul impermanenței, cum cuvintele pot să aline dar să și răscolească, cum din înțelegeri vechi se alege praful și disensiuni mici se transformă în dezacorduri și mai mari, cum valoarea unui om nu e dată de mașină, kilograme, bijuterii sau rujul de pe buze, de lungimea părului sau de lipsa lui, tot așa și clienții. Oameni. Trecători dar cu veleități de nemurire. 

 

                                                        

Partea ei de adevăr

Ce-am fost și ce-am ajuns! Îmi aduc aminte de un cântec vechi de când lumea, hit îi zicea atunci, cu unul care zicea într-o zi...și cerșetori și prea bogați, într-o zi...la poarta nopții bat mai tare...tra-la-la, așa zicea nenea ăla, nu știu cum îi zice. Reluând, da, scriu, că așa mi-au zis în spital, să scriu ce mi se întâmplă și să-mi și asum, auzi la ei, ai naibii doctori! Să mă asum, că sunt numai o dată! Profund, n-am ce zice, numai că n-am înțeles nimic! Dar am și eu dreptul ăsta, să mă prefac că am înțeles, cum s-au prefăcut alții cu boli mai grave ca a mea, că n-au nici pe dracu'.

Din ce-am fost, că mai aveam puțin și ajungeam director, nu directoare, nu sunt așa de toantă dar pot să pretind că aș fi,  am ajuns un fel de paznic. Cu unul de-l cheamă Miron, ce nume mai e și ăsta?!? Dar las', și pe mine mă cheamă Baba. Și pe unul mama lui în casă. Hai că știu să glumesc. Cum s-ar zice, sunt nebună, nu proastă. Am vrut să-l ajut pe un nene care părea pierdut și mitocanul, în loc să-mi mulțumească sau măcar să fugă de mine, mi-a zis că precis am limbrici. M-am uitat la el ca elevii ăștia care cică sunt analfabeți funcțional. Adică? Adică precis m-a mâncat în cur când l-am întrebat cu ce-l ajut că el se descurcă și așa. Așadar precis am avut limbrici dar el tot mitocan rămâne, nu-mi rămâne decât să recunosc. 

Sunt paznic, patrulez prin noul mall al Sibiului, veșnic plin de ciobani. Teribil. Nu trebuie să port uniformă din aia cu security. Mișto tare. În prima zi m-am îmbrăcat cu un sweater Only galben muștar, că eu ador galbenul, nu pentru că aș fi geloasă dar aia era singura bluză curată pe care o aveam și niște blugi de-au fost ai iubitului meu. Au fost, da. Nu-mi mai e iubit, a plecat cu alta cât eu mă răhățeam pe mine în spital. Nu era de mine. A rămas cu numele meu tatuat pe umărul lui. Cică nu era permanent, da. Asta e. Nimic nu e permanent. Toate trec, fie bune, fie rele. Azi sunt profundă. Am fost nițel constipată și am stat mult pe wc. Ba una, ba alta.

Când patrulam cu Miron, am văzut o grasă blondă care tot trăgea de blugii cu care era împăunată, scuturându-și cracii. Era ceva de groază, până la urmă a rămas cu găicile în mână și a intrat în Zara să-și ia ceva de îmbrăcat sau doar să se uite, mă îndoiesc eu că la blugii de pe ea își lua de la Zara și i-am spus lui Miron că indicat ar fi să-și ia XXL, nu L, să nu arate ca un cârnat și ăsta s-a uitat buimac la mine, nu înțelegea, apoi am văzut că nu mai avea fața aia sictirită ci chiar îi părea bine că mă cunoaște. E bine când cunoști pe cineva cu care ești pe aceeași lungime de undă. Nu m-aș uita la el, chelia aia a lui mă scârbește dar sunt convinsă că cineva îl iubește și pe el cu chelie cu tot. Iar eu, asta sunt, nici așa, nici așa. Director nu mai ajung dar am ce-mi trebuie.

Când îmi era lumea mai dragă și mă priveam discret în toate oglinzile, ia uite ce de cosmetice și de haine, am intrat într-o vitrină spălată prea bine și am căzut, curcă ce sunt, în fund. Mi-a scăzut tot outfitul și stima de sine, nici aia prea ridicată. Miron m-a ajutat să mă ridic iar câțiva copii sigur m-au postat pe Facebook, râdeau de se cutremurau. Tot voiam să-mi bag bluzoiul în pantaloni dar fermoarul renunța să mai stea la locul lui și m-am resemnat, cum să umblu cu șlițul desfăcut? Deși păream de pe vremea ăluia de-i ziceau Ceașcă , nu foarte trendy, am lăsat bluza peste pantaloni. Miron a zis că-mi stă bine. Ce știe el, tataie?

Apoi tataie s-a oprit fulgerat în față la Mango și mă miram de fața lui, parcă mă vedea prima oară. Credeam că s-a îndrăgostit de mine, cu galbenul ăla care mă făcea ravisantă. Dar nu, mi-a spus șoptit că  dragostea vieții lui, inima și dorul lui, o femeie pe care n-a mai văzut-o de 20 de ani, tocmai a trecut pe acolo. A trecut și a plecat, tataie n-a apucat să facă nimic. Păi deh, tataie, ocaziile n-așteaptă pe nimeni, ascultă-mă pe mine și îmi aranjam pletuțele în vitrine. Și viața asta, ascultă-mă iar, par mai deșteaptă ca tine sau poate numai par, viața asta, na, că am uitat ce-am vrut să zic dar și așa nu mai aveam cu cine să vorbesc, Miron nu mai era în film cu mine. Știm atât de puțin unii despre alții că uneori mi se pare că suntem extratereștri. O fi de la limbrici.

                                               

Foto : Pinterest

Într-o zi... la gânduri vechi dăm nume noi,

Într-o zi... ne-ncearcă viața cu de toate,

Într-o zi... e și festin, e și gunoi,

Într-o zi... doar împăcarea nu se poate.

Într-o zi... și cerșetori, și prea bogați,

Într-o zi... la poarta nopții bat mai tare,

Într-o zi... sunt toți de toate dezlegați,

Într-o zi... prin întuneric sau prin soare.

https://lyricstranslate.com

Într-o zi... la gânduri vechi dăm nume noi,

Într-o zi... ne-ncearcă viața cu de toate,

Într-o zi... e și festin, e și gunoi,

Într-o zi... doar împăcarea nu se poate.

Într-o zi... și cerșetori, și prea bogați,

Într-o zi... la poarta nopții bat mai tare,

Într-o zi... sunt toți de toate dezlegați,

Într-o zi... prin întuneric sau prin soare.

https://lyricstranslate.com

Într-o zi... la gânduri vechi dăm nume noi,

Într-o zi... ne-ncearcă viața cu de toate,

Într-o zi... e și festin, e și gunoi,

Într-o zi... doar împăcarea nu se poate.

Într-o zi... și cerșetori, și prea bogați,

Într-o zi... la poarta nopții bat mai tare,

Într-o zi... sunt toți de toate dezlegați,

Într-o zi... prin întuneric sau prin soare.

https://lyricstranslate.com

Într-o zi... la gânduri vechi dăm nume noi,

Într-o zi... ne-ncearcă viața cu de toate,

Într-o zi... e și festin, e și gunoi,

Într-o zi... doar împăcarea nu se poate.

Într-o zi... și cerșetori, și prea bogați,

Într-o zi... la poarta nopții bat mai tare,

Într-o zi... sunt toți de toate dezlegați,

Într-o zi... prin întuneric sau prin soare.

https://lyricstranslate.com

Într-o zi... la gânduri vechi dăm nume noi,

Într-o zi... ne-ncearcă viața cu de toate,

Într-o zi... e și festin, e și gunoi,

Într-o zi... doar împăcarea nu se poate.

Într-o zi... și cerșetori, și prea bogați,

Într-o zi... la poarta nopții bat mai tare,

Într-o zi... sunt toți de toate dezlegați,

Într-o zi... prin întuneric sau prin soare.

https://lyricstranslate.com

Într-o zi... la gânduri vechi dăm nume noi,

Într-o zi... ne-ncearcă viața cu de toate,

Într-o zi... e și festin, e și gunoi,

Într-o zi... doar împăcarea nu se poate.

Într-o zi... și cerșetori, și prea bogați,

Într-o zi... la poarta nopții bat mai tare,

Într-o zi... sunt toți de toate dezlegați,

Într-o zi... prin întuneric sau prin soare.

https://lyricstranslate.com

Într-o zi... la gânduri vechi dăm nume noi,

Într-o zi... ne-ncearcă viața cu de toate,

Într-o zi... e și festin, e și gunoi,

Într-o zi... doar împăcarea nu se poate.

Într-o zi... și cerșetori, și prea bogați,

Într-o zi... la poarta nopții bat mai tare,

Într-o zi... sunt toți de toate dezlegați,

Într-o zi... prin întuneric sau prin soare.

https://lyricstranslate.com

Intr-o zi la ganduri vechi dam nume noi
Intr-o zi ne-ncearca viata cu de toate
Intr-o zi esti si festin esti si gunoi
Intr-o zi doar impacarea nu se poate

Intr-o zi sunt cersetori si prea bogati
https://Versuri.ro/w/zom2
Intr-o zi la poarta noptii bat mai tare
Intr-o zi sunt toti de toate dezlegati
Intr-o zi prin intuneric sau prin soare.

Intr-o zi la ganduri vechi dam nume noi
Intr-o zi ne-ncearca viata cu de toate
Intr-o zi esti si festin esti si gunoi
Intr-o zi doar impacarea nu se poate

Intr-o zi sunt cersetori si prea bogati
https://Versuri.ro/w/zom2
Intr-o zi la poarta noptii bat mai tare
Intr-o zi sunt toti de toate dezlegati
Intr-o zi prin intuneric sau prin soare.

Intr-o zi la ganduri vechi dam nume noi
Intr-o zi ne-ncearca viata cu de toate
Intr-o zi esti si festin esti si gunoi
Intr-o zi doar impacarea nu se poate

Intr-o zi sunt cersetori si prea bogati
https://Versuri.ro/w/zom2
Intr-o zi la poarta noptii bat mai tare
Intr-o zi sunt toti de toate dezlegati
Intr-o zi prin intuneric sau prin soare.

Intr-o zi la ganduri vechi dam nume noi
Intr-o zi ne-ncearca viata cu de toate
Intr-o zi esti si festin esti si gunoi
Intr-o zi doar impacarea nu se poate

Intr-o zi sunt cersetori si prea bogati
https://Versuri.ro/w/zom2
Intr-o zi la poarta noptii bat mai tare
Intr-o zi sunt toti de toate dezlegati
Intr-o zi prin intuneric sau prin soare.

Când un paznic(altfel) întâlnește o secretară(puțin nebună)

Știi cum e să te trezești într-o dimineață, o dimineață ca oricare alta din viața asta nespus de tristă pe alocuri și să ai sentimentul clar, deosebit de clar dar fără sens că urmează cea mai frumoasă zi din viața ta?

Eu nu știu. 

M-am trezit greu, mai greu ca de obicei, ce soartă e asta, să te trezești când noaptea e încă fragedă și s-o pornești la drum, să te duci la lucru. Totuși, după ce m-am spălat pe față și m-am prefăcut că n-am pete și o chelie progresivă, mi-am făcut o cafea, am mâncat niște biscuiți cu ovăz, m-am încurajat cu cea mai auzită minciună după aia cu dă-mi zece lei până mâine și anume: totul va fi bine. Am plecat la lucru, știind că și în seara asta când voi intra-n casă, nu voi avea cui să-i spun nici bună seara, nici cum mi-a fost ziua. Ochii mi-au căzut, total întâmplător, de parcă ar fi ceva întâmplător pe lumea asta, pe biletul de la ea, de la Eva mea: 

Plec pentru că nu vreau ca absența ta să devină normalitate când tot ce mi se pare normal e prezența ta. Constantă, consecventă, vie. Vie. 

20 de ani. Și un fior dureros mi-a străbătut corpul. Va fi o zi minunată, mi-am spus.

S-a dovedit a fi chiar așa. O zi cum n-am mai avut. Am colegă nouă de patrulat prin mall, suntem îmbrăcați civil, noua regulă. Colega asta  se pare că a fost secretara cu veleități de șefă și care a ajuns puțin pe la Gheorghe Preda. Toți suntem puțin luați, nu-i bai. Eu i-am dat bună ziua și un îmi pare bine, ea mi-a zis un ciao sec și de sus și mai că n-a pufnit-o râsul când i-am spus că sunt Miron. Dar s-a ținut bine, Baba. Nu, așa o cheamă, îi spun Miss Baba. 

Mergem împreună prin mall, suntem așa, cool. Mă mir de oamenii ăștia care cumpără în neștire țoale, sunt țoale peste tot și ultima modă cu pulovere tricotate care par țesute la război și ghete de cowboy îmi aduce aminte de sărăcia comunismului și de puloverele lui Jerry Seinfeld. Miss Baba, pulover galben muștar băgat în blugi rupți și largi și ghete lăcuite tot galbene, zâmbește galeș. Ei își zâmbește, în toate vitrinele. O dată a și intrat în una,  era proaspăt spălată și n-a observat-o. A dat cu capul  de mi s-a părut că îi aud creierii zbătându-se și-a căzut în fund. Unii copii au fotografiat-o imediat și n-am apucat să fac nimic, m-am grăbit s-o ajut pe blondă. Se chinuia ulterior să-și bage artistic bluza în pantaloni dar n-a fost mulțumită de rezultat așa că renunțat. I-am spus că îi stă mai bine așa, a mustăcit dar rezultatul a încântat-o fiindcă nu mai trebuia să se aranjeze una-două. Am râs apoi amândoi de o namilă de femeie care tot trăgea de blugii de pe ea, scuturându-și ba un picior, ba altul, de la un magazin la celălalt, până a rămas cu găicile în mână. Miss Baba a spus că probabil era o strategie să-și cumpere alții și ea i-ar sugera să-și cumpere mărimea ei, nu câștigă nimic dacă își ia blugi cu două mărimi mai mici, seamănă cu un cârnat uriaș înfipt în mațe prea mici. Apoi a râs amar dar eu am privit-o cu alți ochi, uite, nu e așa cum vrea să pară, tot un om neîncrezător, cățeluș care vrea să pară leu și crede că rage și sperie. Dacă ne-am vedea din când în când cu ochii celorlalți...

Am mers la pauza de masă și când ne-am întors la patrulat, un fior m-a străbătut iarăși. În fața magazinului  Mango, era Ea. Eva mea. M-am spart în mii de cioburi. N-am reușit să mă adun minute bune, Miss Baba îmi dădea coate, să mergem, nu înțelegea ce se întâmplă. Când am pus ciob pe ciob și am vrut măcar s-o văd de aproape, un bărbat care părea să-i fie soț, a luat-o de mână și duși au fost. S-a dus șansa mea. Miss Baba sporovăia fericită și singură. Am simțit cum mă prăbușesc iar în neant. Noaptea a fost infern. Numai spre dimineață, într-un vis, Ea a venit și m-a îmbrățișat. Dorul meu, mi-a spus, nu mai avem nimic dar îți mulțumesc pentru timp. 

 

                                                  

Foto : depărtare, Huawei P2OLite

La drum cu Ana(continuare)

Mirosul de rahat dinspre toaleta trenului gâdila nările puținilor călători deși președintele Iohannis, aflat la al doilea mandat deja de aproape un an, promisese o Românie normală, unde ar fi fost firesc ca într-un tren de mare viteză, cu prețurile biletelor pe măsură, să nu mai miroase ca-n buda dintr-o haltă oarecare. N-ar fi rău să circule Klaus un pic cu trenul și fie legănat pe cel puțin o sută de kilometri în aromă de caca și de clor, își spunea Ana, încercând să citească ceva. Bendeag o privea ba mirat, ba dezaprobator, femeia în vârstă și mirosind a lavandă picotea de minute bune iar tânărul pe care îl strângea tricoul, butona cu sârg telefonul. 

Apusul de soare le captă tuturor atenția, spărgându-se în mii de culori pentru a se aduna apoi într-un portocaliu roșiatic a cărui lumină se revarsă în valuri în micul compartiment. 

-Ce lipsiți de importanță suntem, glăsui încet femeia îmbrăcată în lavandă. Când apune soarele, mi-e cel mai greu. Până mâine, când răsare iar și o luăm de la capăt, mari și mici, bogați și săraci, evrei și musulmani, soarele nu face diferență.

-De asta i se închinau popoarele vechi, spuse Ana.

-Dacă ești așa înțeleaptă, cucoană, rosti malițios Bendeag, de ce nu faci ceva să se închidă ușa la wc? Să nu mai vină miros de acolo? Pari a fi ceva ingineră. Am un banc cu ingineri! Vreai să-l auzi? 

-Vreau eu, sări tinerelul, fără să remarce greșeala din întrebare și pe care apusul de soare îl determinase doar să facă câteva instantanee, probabil să le posteze pe Facebill, ultima rețea socială și care îi pusese pe mulți pe jar, mai ales că nu era gratuită și n-avea buton de like, doar de dislike și acesta pe niveluri, în funcție de cât de scârbit sau plictisit erai de postări. Cel puțin era sincer. 

-Are mama două fete. Una deșteaptă, una la Inginerie, zi, tinere, n-a fost tare?

-Din categoria de ce sunt bancurile cu blonde atât de scurte? Ca să le înțeleagă și bărbații. Cum a fost asta, tinere?, întrebă și bătrâna. 

Ana nu se înghesui să răspundă, individul o lăsa rece. În loc de asta, scoate o hârtie roz din rucsac, parte a scenariului ei de viață, o împături și se îndreptă cu pași siguri spre toaletă, hârtia aspră și altfel împăturită împiedicând ușa să  se mai deschidă. Iată cum problemele complicate au soluții simple, își spuse. Și cum un ipochimen de doi bani îți poate deschide ochii asupra acestor soluții. Aș putea să-i mulțumesc. Dar probabil n-o s-o fac, să nu creadă că flirtez cu el.  

Tinerelul îi întrebă dacă au cumva la ei vreun încărcător de telefon, el l-a uitat pe al lui în geanta femeii lui, are toanta un kil de cosmetice și două de parfumuri în geantă și încărcătorul lui a rămas acolo, pierdea trenul dacă mai stătea să-l caute, toanta dracului, o gratulă. 

-Mata, dacă o numești toantă pe femeia asta care te-a însoțit până la gară și în diverse locuri, cum te numești, știi oare?

Bătrâna îl privi drept în ochi, fără pic de teamă, când îl întrebă asta.

-Eu sunt șef de raion, femeie bătrână. Noroc că țin la glumă și am aflat de Creangă și de Eminescu, tot e ceva. Mai afli una-alta, când circuli cu trenul. Îmi iau eu mașină. 

Nu-și termină bine vorbele când ușa compartimentului se deschide și cu mare clasă, nederanjat foarte tare de nimic, însuși președintele Iohannis dă bună seara cu voce stinsă și se așază pe primul loc liber.

-Faci o baie de mulțime, bătrâne? 

Întrebarea lui Bendeag smulse un surâs firav de pe buzele prea fericitului președinte. 

-M-am săturat de București, de coloana prezidențială și de drumurile tot mai proaste și, vai, de Valea Oltului! Dar să nu spuneți nimănui, nu sunați, să spuneți că sunteți cu mine în tren, vă promit că n-o să fim deranjați deloc! 

-Stimabile Klausică, tinere, că văd că te ții bine, vorbi iar Bendeag, vezi că vine miros de rahat de la wc, cum te descurci cu asta? 

-În caz că o să am nevoie, domnule, sun pe cineva, să oprim într-o gară mai acătării. 

-Păi da, că ușa asta e blocată, uite inginera de colea, moldoveancă educată, a împiedicat-o să se mai deschidă și a folosit hârtie roz, nu întâmplător, așa e, minune? 

Bendeag îi făcu iar cu ochiul și Ana, cu ochii pe președinte, îl băgă iar pe unde a ieșit de bou libidinos. 

Apoi femeia în vârstă, total indiferentă la dialog, îi spuse tânărului care se uita blocat la costumul primului om din stat:

-Ține minte, băiete, dacă nu se deschide, nu e ușa ta. 

-Dislike, dislike, în ce lume de nebuni m-am născut? Nu mai înțeleg nimic! 

-De ce nu-l întrebi pe Google? 

Va urma.                                    

Eliberarea unei secretare

M-am dus astăzi la lucru, o vreme am fost internată cu nu știu ce tulburări, eu cred că erau de la stomac și, de altfel, unde am fost internată, nu era mare diferență. Ori la bal, ori la spital, auzeam de multe ori de la îngrijitori, eu credeam, în confuzia creată de pastile, că sunt reprezentați de vânzări sau muncitori sezonieri, bleah! În special era unul, nea Vasile, dădea cu mătura și mopul și, din când în când, mai punea pe câte unul în cămașă albă, zicea că albul îl relaxează, he, he, cine nu știe că albul e de spital și se mai și murdărește repede, mai bine o culoare de gen bleumarin sau chiar verde pastelat...în combinație cu niște bijuterii de culoarea rubinului, vai, ce combinație nebună! Dar, nu, nu, cică să nu folosesc des cuvântul, că devenim credința în ceea ce ne trece prin minte, uite, chiar și în cuvinte! Hai că am citit un raport care era acolo, pe biroul doctorului care-mi făcea externarea. I-am spus că nu mă mai doare nimic, să nu mă mai îmbrace în alb, eu sunt blondă și-mi stă bine în roșu. El a zis uatevar și se tot uita în telefon, butona pe messenger, cred că era certat cu nevasta și nu se putea concentra deloc la mine dar ce noroc pe mine, m-a externat. Am sunat-o pe cumnată-mea să vină să mă ia dar asta era nervoasă, auzi la ea, că e pe drum și nu poate să vorbească la telefon că o oprește poliția. Bine, i-am zis, mă descurc și am luat autobuzul. A venit pe la mine și din câte mi-am dat seama, n-a vrut să vină să mă ia, i-a fost rușine. Nu mai poate lumea să aibă o enterocolită că se face de râs! O iau mațele razna, nu e ceva la cap! Era o figură acolo, zicea că stomacul e în strânsă legătură cu capul, că toate sunt și tot ce ni se întâmplă în corp sunt reflecții ale stării de bine a creierului. Stau și mă uit la cumnata asta a mea, are 90 de kile dar ea zice că e bine. Eu zic că e foarte bine, 90 de kile la 1 metru jumate? Nu vreau să fiu cu ea pe vreo barcă de salvare, prin absurd...s-ar lăsa barca cu ea! Dar la o adică ar avea din ce să se înfrupte rechinii! Aș scăpa eu. Așa că-i zâmbesc ca dama aia dintr-o pictură celebră, nu știu cum îi zice acum, dar cică autorul era homosexual și pictat era chiar el, cu un rictus pe față. Cum își fac unii selfie-uri și au impresia că arată bine, maram.  Apoi se postează de miri pe unde de râd și curcile de ei. Râd, așadar, de cumnată-mea, asta, vitează, că greutatea ii permite, zice că oprit-o totuși poliția că n-avea centură și mai și vorbea la telefon. La centură eu o înțeleg, păi dacă n-o cuprinde? Dar de ce vorbea la telefon când nu mai e permis? Și-a luat un dispozitiv din ăla bluetooth și vreo două zile peste tot l-a purtat, îmi venea să râd cum stă ea pe budă cu ăla în urechi și se vaită că ce amendă era să ia. După ce că pare că se rostogolește când merge, mai părea și nebună cu chestia aia neagră-n ureche. O minge vorbitoare dusă cu pluta. E mai bine dusă cu pluta decât nebună. Deși, dacă mă întrebi pe mine, aceeași Mărie cu altă pălărie. 

Mi-am luat un poncho roșu, că a venit puțin de toamnă și m-am dus la lucru, cum spuneam. Am rămas trăsnită, nu mai era nimic din ce știam. Au zis că nu mă mai primesc, au un post la recepție pentru mine dar nu stau bine cu adunatul și cu alte chestii matematice și nici n-aș putea să stau în curentul ăla, numai bărbați veștejiți, care umblă cu pieptul dezgolit, fie vară, fie iarnă, de li se vede pielea aia lăsată și firele de par scârboase, și alea albe! Să nu mai zic că e una nebună acolo, ah, că iar am folosit cuvântul dar asta nu e de la stomac,  e de la cap, zice că e cea mai sexi făptură și se consideră și delicată, îmbrăcată veșnic în pantaloni trei sferturi și cu un breton de la jumătatea capului, seamănă cu o curcă care se uită în lemne când vede vreun mascul. Tanti Viorica, de la personal, a avansat, a făcut nu știu ce curs de resurse umane. Și-a pus vreo doi dinți, să aibă mai mulți, s-a vopsit blondă și s-a bărbierit. Seamănă cu aia de e aproape să ajungă conducătoarea României. Mai vedem noi...Adică noi, românii, ăștia de mergem la vot, să ne ia dracu' cu simțul nostru civic, pe care nu-l avem. Nu că aș avea eu dublă personalitate. M-am dus să-mi iau o cafea și alea de-mi erau prietene, ziceau ele, s-au întors toate cu spatele. Nu mă mai cunoașteau. Oi fi eu cu mațele făcute praf dar proastă nu sunt. Apoi una a zis să beau o cafea cu ele dar tonul ei o contrazicea că în spital am învatat să ascult mai bine ce spune corpul unui om și corpul ei zicea : pericol, pericol, fugiți dracu'de nebună! Aia eram eu. Corpul ei era în direcția opusă mie. Cu toate te înveți, pe toate le înveți. Ori m-a facut diareea mai deșteaptă ori acum le văd mai bine.

Așadar am plecat, nu înainte s-o sun pe grasa de cumnata-mea și să-i spun c-o iubesc, fie grasă, fie slabă. Și să vină să mă ia cu mașina, nu mai suport să mă urc în autobuz cu toți nespălații. 

                                             

Foto : invers. Alice G.

Adunate

Din stații, din autobuze, din magazine, din viață.

Într-o stație de pe Vasile Milea, se vede o femeie care se târăște cu greu, bălăngănindu-se. În fața mea,  în autobuz, pufnesc în râs două pasagere. Cea din dreapta exclamă în batjocură:
-Doamne, ce beată era!
-Muci, îi confirmă cealaltă.
-Nu, doamnelor, vorbește o altă femeie lângă mine. Nu e beată. Are picior de fier. Merge greu.

Cuvintele ei cad greu peste cea care a spus că femeia de pe stradă era beată. Clatină din cap cu dispreț pentru propria persoană și mă mir că un om își poate recunoaște atât de rapid propria judecată strâmbă:

-Ce degrabă am vorbit cu păcat, Doamne, iartă-mă! 

Doamne, dumnezeule(în care nu cred), mai rar o să ai rob așa, cei mai mulți judecă fără să gândească. Cei care gândesc nu stau să judece. Glumesc, sunt destui pe care-i cunosc eu, înzestrați cu gândire, persoane cerebrale, care par echilibrate dar din când în când,  alunecă într-o bârfă care ar rușina-o și pe cea mai țață tanti din biserică. Oricare biserică, toate la fel, un loc de pomenire nu a celor morți, ci a celor vii. Nu cred că s-a schimbat ceva în acești ani de când nu mai frecventez. Îmi mențin părerea despre Dumnezeul fiecăruia. Ceilalți...iluzii. Ca în povestea cu umerașul banal, din sârmă sau chiar din lemn, tot umeraș. Pe care îl înzestrează fiecare cu ce are.

O femeie se uită pe sub ochelari la mine.
-Ce citești? Citești cărți pe telefon?
-Da, îi răspund și-mi văd mai departe de citit.
-Da'nu-ți strici ochii? Eu am tensiune pe ochi și nu pot să citesc nimic. Mă uit la televizor dar să știi că numai puțin, la emisiuni culturale, nu la prostii.
-N-am știut dar să știți că puteți să vă uitați la ce vreți.
-Da'tu nu te uiți?
-Nu.
-Și nu știi de aria cercului? N-ai auzit? Doamne, ce întârzie autobuzul ăsta! La cât trebuia să vină?
-Peste 15 minute. Nu întârzie, ați venit dumneavoastră devreme.
-Am dus nepoții la școală și m-am dus acasă, numai puțin, știi? Până am băut o gură de cafea, numai una la început, apoi am fumat o țigară, apoi am terminat cafeaua și mi-am mai făcut una, să mai fumez o țigară, știi? Ce trece timpul asta...până m-am spălat, înțelegi? Apoi am spălat vasele, mi-am pus puțin de fard, doar puțin, ți-am spus că am tensiune pe ochi?
-Mi-ați spus.
Las telefonul deoparte. Femeia prinde curaj. N-a mai vorbit demult.
-Ai fost la noul mall? Eu am fost. Îmi trebuia sutien nou, de la H&M, cu push-up, că nu prea sunt înzestrată, prin haină nu se vede dar știu eu, spune ea dintr-o suflare. Și ce crezi? Eu n-am vrut să mă duc că am zis că-i aglomerat, că se duc moșii după tigăi dar mie îmi trebuia sutien și au dat ăia vouchere de 50 de lei,  au avut și reducere nu știu cât la sută și am mai pus eu 20 de lei și mi-am luat sutien. Am dat 60 cu totul, nu e scump, nu?(oare cât o fi fost sutienul, îmi trece prin minte dar n-apuc s-o întreb), și să vezi ce mi-am mai luat! Uite, rujul ăsta cu care sunt dată acum, arată bine, așa e?
-Arată, da.

Cu ceva timp în urmă, în aceeași stație, altcineva îmi arăta o ojă nude de care era foarte mândră. E clar, e ceva în stație.

-Apoi mi-am luat și un gel de duș, o cremă de mâini și niște saci de gunoi, m-am dus și în Kaufland, în Kaufland ai fost?
-Am fost.
-Îți place? Ce zici de rimelul meu? Îți place? Dar îmi dau înainte cu o cremă cu acid hialuronic, altfel n-aș putea să-mi dau nici cu rimel, nici cu fard. Știi câți ani am?
-Nu.
-Am 69.
-Nu se văd, îi spun.
-Știu, îmi spune ea cu emfază. Mai rar la vârsta mea să arate cineva așa. Eu nu cunosc pe nimeni.
-Nici eu. Nici să vorbească atât.
-Păi știi de ce vorbesc atâta? Eu sunt foarte directă. Spun tot.
-Sunteți, probabil, foarte sinceră.
-Da, m-am dus la tot felul de oameni, la doctori, la profesori, vorbesc mult și mă întreabă de ce m-am dus la ei, că nu am nimic. Mi-au spus că sunt ipohondră dar nu i-am crezut, cum să-i cred? Eu cred ce vreau, în ce vreau. Fac ce vreau eu și mă duc la vot, beau apă multă, mă trezesc dimineața devreme și vreau să fiu utilă cât se poate de mult.

Nu am mai avut replică, noroc că a venit autobuzul. Oricum n-apuc eu să vorbesc prea mult.

În Kaufland, o femeie bătrână, îmbrăcată în negru, sprijinită în baston, mă întreabă de Glade-ul electric. I-l arăt la raft și-mi cere două, n-apuc să mă mir că mă roagă să-i arăt unde sunt umerașele din lemn. O conduc acolo și mă întreabă cât costă și dacă sunt cu adevărat din lemn. Îi confirm.
-Trebuie să fie din lemn, am un bărbat rău acasă, maică, bătrân și rău, mă bate în fiecare zi dacă nu-i aduc ce-mi cere și acum a văzut aceste umerașe, eu vin de la țară, de departe și dacă nu-i duc umerașele, dă cu mine de toți pereții. 

N-o întreb de ce mai stă cu el. Știe ea. Sunt astfel de întrebări care nu se pun niciodată.

                                                  

Andreisme şi ce-am mai citit recent

Bătrâni cu căciula pe vârful capului privesc lung pe fereastră, scrutând frigul de afară. Prognoza meteo s-a dovedit inexactă, n-a venit căldura promisă. Poate de mâine, poate cu altă ocazie. Bătrâne îmbrăcate în demodate halate de molton şterg canaturile de termopan, preocupate de cine mai parchează pe trecerea de pietoni şi de cine a fost la slujba duminicală. Şi, mai ales, de cine n-a fost. Asta era duminică.

Încerc sa citesc până la capăt Demonul amiezii, de Andrew Solomon, pe care n-am reuşit s-o citesc acum ceva vreme. Cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu, cartea este o incursiune în realitatea veche de secole a depresiei. Care depresie ucide, conform statisticilor, mai mulţi oameni decât cancerul sau obezitatea. Cumplit. Citesc descrieri, cauze, simptome, tratamente mai mult sau mai puţin ştiinţifice, riguroase, zeci de poveşti ale celor atinşi de flagel, din toate părţile lumii, din toate păturile sociale, aflând că nu doar clasa mijlocie sau de sus e atinsă de depresie, cât mai ales cei săraci si foarte săraci. Că nu e doar o închipuire, cum mulţi sunt tentaţi să creadă.

Am notat câte ceva, când timpul mi-a permis:

-Dacă o persoană se expune unui stres extrem, se eliberează corticotropină(CRH), care, adesea, contribuie la apariția realităţii biologice a depresiei. 

-Cortexul prefrontal, acea zonă a creierului pe care o au oamenii și care ne face să fim mai evoluați decât cobaii, mai conține și mulţi receptori de cortizol, iar aceştia sunt, probabil, implicaţi în complexitatea depresiei umane. 

-Lucrurile care te salvează sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. 

-Dacă ai noroc, unii oameni te vor surprinde cu adaptabilitatea lor.
-Comunici ceea ce poţi, şi apoi speri. 

-Distincţie între ceea ce se întâmplă în realitate şi ideile despre ceea ce se întâmplă. 

-E greu să lupţi cu propria conştiinţă, pentru că n-ai în această luptă altă armă decât conştiinţa însăşi.

-Dacă etalonul tău e credinţa, te întorci la el, aşa cum te-ai întoarce la orice altă normă. 

-Eşti ceea ce mănânci; simţi ceea ce eşti.

-Psihiatria e supusă curentelor la fel de mult ca orice altă știință, și revelația dintr-un an devine sminteala de anul viitor.
-Orice depresie își are propria poveste.
-Calea de la cunoaștere la libertate e totuși lungă și anevoioasă.

Într-o seară, după obligatoriul cântec de leagăn, vreau să-i spun magicei c-o iubesc:
-Andreea, știi ceva?
-Da!
Eu, uimită:
-Ce știi?
Ea, și mai uimită:
-Nu știu nimic!

Cam peste o săptămână, îi spun :
-Ești soarele meu, Andre!
-Și tu ești soarele meu, mama!
-Te iubesc, princess!
-Da, da!
-Da, da? Doar atât?!?
-Și tu...și eu te iubesc, mama! Dar știai asta deja!

Pe afară:
-Mama, dă-ne tare!(în leagăn)
-Nu pot așa de tare, Andre!
Atunci îi spune prietenei ei:
-Mama nu poate să ne dea tare, ea nu e puternică, citește cărți, nu face sport!
 Le dau mai tare.
-Mama, ce tare ne dai! Mama e puternică, e Berbec și ăștia sunt puternici!

Am învățat-o ce este ironia într-o zi. Suntem la mare și, la hotel, îmi cere un prosop care este prea sus pentru mine.
-Hai, mama, poți! Știu că poți! Ajungi la el! Dar, ups, asta este o ironie!
Mai târziu, spune răspicat: Strașnic! Un cuvânt imposibil de rafinat!
-Ce înseamnă rafinat, Andre?
-Nu știu, mama!

Altă seară, înainte de somn:
-Mama, am un fir de păr pe limbă și nu pot să-l scot!
-Încearcă să ștergi limba de tricoul meu!
-Hmm, ce bine e! Nu-l mai am! Dar nu te superi?
-Cum să mă supăr? O mamă face orice pentru copilul ei!
-Bine, du-te să-mi aduci apă dacă faci orice pentru mine!
-Ei, chiar așa...du-te singură, e paharul pe masă!
-Doamne, să se ducă copil de șapte ani să-și ia singur apă, cine-a mai pomenit...

N-am terminat Sticletele, mai am vreo 200 de pagini, exact ca atunci când am abandonat-o. În schimb, am terminat Culoarea purpurie a lui Alice Walker, carte premiată cu Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1983 și pentru care Alice Walker a fost comparată cu Faulkner. Pe lângă ea am mai citit Bătrânul și marea, de Ernest Hemingway.  Roman premiat cu Pulitzer în 1953, este o parabolă a condiției umane, a rezistenței omului în fața greutăților. Am recitit cu drag Minciuni pe canapea de Irvin D.Yalom și de același autor Problema Spinoza. Mi-am notat câte ceva din ambele cărți, de fapt, din toate dar nu știu în ce agendă. Seamănă cu gluma aceea: Cartea asta are trei citate, primul așa, al doilea diferit și al treilea, pe care nu mi-l amintesc.

Mai aproape de toamna asta am citit Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne, o carte care ar trebui citită mereu ca să nu uităm de ce-a fost în stare omenirea și, mai ales, să nu fim iar în stare de aceleași drame. Săptămâna trecută am citit Bastarda Instanbului, un roman fascinant despre lumi exterioare și interioare aparent fără legătură, lumi care se întâlnesc, scot secrete dureroase la iveală, se unesc, se despart din nou. Poate că unele secrete e bine să nu fie dezvăluite niciodată. Pe repede înainte am citit Algoritmul fericirii a lui P.Z. Reizin, nu-mi amintesc mare lucru din ea decât că am citit-o până la capăt. Nu recomand, nu particip.😉😊
                                                     

Un altfel de timp

Un timp care să soluționeze toate nerezolvatele. Dar, așa cum spuneam, timpul nu rezolvă nimic. Timpul doar curge. Tic-tac. Ne descurcăm, fiecare, cum putem în această ecuație. Cea cu ce se naște, crește, ce crește, îmbătrânește și...restul, se știe. Timpul, ca o paranteză. Între un moment și altul. Între aceste paranteze, ni se întâmplă să ne întâmplăm. Eu iubindu-te pe tine, tu totuși pe alta, cum zicea Ana Blandiana. Sau poate doar viața ta, ceea ce poți controla. N-ai cum să iubești lucrurile, oamenii, evenimentele care-ți scapă de sub control. E ca și cum ai cădea în hău, la nesfârșit. Și cum să iubești hăul, neiubitul, nesfârșitul?

Nu-l iubești, fugi de el. 

Scrie pe un dulap, în CRF : nu lua țigările, am și eu nevoie de ele! Trecând peste detaliul financiar, deloc de neglijat, femeia atrăgea atenția asupra nevoii ei de țigări. Adică tot un control, căci cred că dependența de țigări, ca orice dependență, e ceva ce crezi că poți controla, îți da această mirifică iluzie, că domini. Dar nu. Poate un ideal, poate un gunoi. 

Nu știu de ce-ar crede cineva că sfârșitul nu e aici. E aici. Nu se știe când, nu cred că avem mai mult control ca o furnică, cum i-am spus cândva cuiva care mi-e drag. O furnică e atât de puternică că poate ridica de 20 de ori greutatea ei. Dar cu toate astea, n-are control asupra a ceea ce e deasupra ei, poate destin, poate întâmplare. Și noi, vietăți mai mari, dotați cu creier(unii, nu doar de formă), nu trăim momentul prezent, nici nu știm, nici nu putem. Trăim, supraviețuim, mai exact, doar cu teama sfârșitului. Închiderea parantezei. Dar finalul e inevitabil, fie rău, fie bun. Sfârșitul iubirii, cea mai mare teamă. Teama că  nu vom  mai fi iubiți sau că vom înceta să mai iubim. Și cine poate controla iubirea? Sau opusul ei, teama? Jumătate din viață ne luptăm să clădim tot felul de fortărețe în jurul nostru și, dacă avem noroc, n-avem destinul furnicii, în cealaltă jumătate dărâmăm ziduri după ziduri pentru a ieși la iveală așa cum suntem. Dacă avem noroc. Sau timp. 

                                                                         

Foto : apus apus.

Trei e cu noroc. Norocul paznicului!

Se zice că trei e cu noroc, trei  iezi, trei nurori, trei întâmplări, trei zile până la înviere, un trifoi cu patru foi(cum naiba vine asta?), trei(zeci)de ani de prostie postdecembristă, hai că e bine, ne îndreptăm spre un...deceniu mai bun, în care să nu mai credem că ofertele de Black Friday sunt reale și să nu mai așteptăm să ni se dea ci să facem noi. Să facem ce depinde de noi. Fiecare în ograda lui. Un vot, o faptă bună. Hai că devin periculos de sensibil, andropauza mă face așa.

S-a deschis un nou mall în Sibiu și se pare că o să fiu trimis acolo. Partea bună e că scap de Amanda, e tot mai minunată pe zi ce trece. Îmi povestește tot ce i se întâmplă și, mai ales, ce nu i se întâmplă. Și ca să fie totul mai grozav, și-a făcut două prietene. Două chestii la care scrie în buletin că ar fi femei dar când sunt la țigară își bagă pula în tot ce bănuiesc ele că ar avea gaură și am început să mă uit bine la ele, să le văd zmetia prin pantaloni. Blonda, aprigă și veșnic murdară, pare a fi șefa micului grup și ele o tolerează așa deși spuneam eu că Amanda are o chestie cu blondele dar de asta bănuiesc că îi e frică, nu admite să nu i se supună cineva. Cealaltă chestie, o tipă ștearsă, roșcată,  niciodată aranjată și care zâmbește rar din cauză că are niște pauze dentare care o fac să semene cu străbunică-mea înainte să plece pe ultimul drum, e ecoul blondei. Motiv pentru care am botezat-o Ecoida. Amanda, Blonda și Ecoida, trio-ul meu de vis. Mi se alătură din când în când să-mi spună ce mai e bou, pardon, nou prin viața lor, mă cred bătrân și dement. Sfânta demență! 

Blonda e femeie de afaceri, zice ea. Are un magazin de cartier, în care vinde legume, fructe, mezeluri, pâine, băutură, țigări, dulciuri și tot felul de nimicuri, de la ojă la hârtie igienică. Zice că le-a încercat pe toate și toate i-au mers strună dar că postul ăsta de șef i se potrivește cel mai bine, fiindcă ea e foarte apreciată, vinde bine tot ce are, își ține singură contabilitatea, copiii o ajută cu curățenia magazinului, cu sortarea legumelor și fructelor, mai spală mezelurile expirate, din astea, de rutină. Ecoida e prietena ei cea mai bună de la grădiniță și tot ce îi rămâne Blondei nevândut în magazin și aproape să expire, îi revine ei. Blonda îmi povestește asta cu voce joasă, chipurile să nu audă nimeni de altruismul ei, își spune și că ea e proastă de bună ce e, numai că nu e nevoie să știe toată lumea, e firea ei să fie bună. Ești bun și nu spui nimănui, nea Miroane, de ce să spui? Copiii mei, mândria mea, îi pun să muncească în magazin, îi dau și la meditații, să fie cei mai buni! I-aș învăța să aibă și tupeu dar nesimțirea nu pot să-i învăț, n-o am eu în sânge! Asta s-o învețe ei de la ceilalți, că sunt mulți nesimțiți pe lumea asta! Nu, nea Miroane? 

Ecoida aprobă tăcut vorbele Blondei. Când sunt amândouă, îi linge și tălpile, eliberează de microbi aerul pe care-l respiră prietena ei, să-și poată savura sănătos țigara. În schimb, când nu e Blonda, nu scapă niciun prilej de-a o denigra, îi spune și ea în batjocură Blonda King Kong. Zice că așa e-n prietenia lor, o zi așa, o zi altfel. Amanda se uită admirativ la amândouă, primește țigări gratis de la ele și le face tot felul de favoruri fără de care le n-ar putea trăi și ea n-ar putea rezista. Ea le face vaci, ele o fac toantă. Și pe mine bătrân senil. După care-și bagă iar pula în tot ce există pe lumea  asta și sper ca eu să scap nepedepsit de așa blestem. Am si eu mândria mea. Nu știu în ce direcție se îndreaptă lumea asta, cu bărbați cu gleznele goale, cu fete cu kilul de gene la ochi și femei înzestrate verbal cu zmetii și alte mătărângi. Cred că am îmbătrânit puțin totuși. Poate aceasta e doar orientarea  modernă a lumii iar eu nu-i percep sensul fiindcă am rămas blocat în timp. 

Mâine fetele care mi se confesează merg împreună în noul mall, toată lumea bună merge, hop și ele, cică nu mai e cool să-ți iei haine de aiurea, musai să mergi să te înțolesti de acolo. Și aripioarele de la KFC sunt mai cu moț. Important e să nu fie cu viermi.

The guardian

Cum zic ăștia : Frate sau fratele meu, m-am hotărât să fiu guardian. Mai mult îmi plăcea cum sună bodyguard dar nah, asta e, eu sunt market guardian. Păzesc lupii să nu înfulece prea multe oi. Frate, am auzit că la magazinele mici e prăpăd cum se înfulecă și se trece totul la pierderi. Îmi place vorba asta "frate", mă duce cu gândul la frații mei. Morți, amândoi. Morți pentru mine. În fine, nu vreau să vorbesc despre asta dar despre multe nu vreau să vorbesc și dintr-una în alta, mă apucă vorbăraia și discut și ce nu-mi place. Revenind la lupi, a fost într-o noapte un carnagiu, au dat lupii în stână, de-au luat numai ce-a fost mai bun și mai fraged, de ziceai că au nuntă, frate. Ce, lupii nu se-nsoară? Se. 

M-au trimis o lună înapoi pe magazin. Sunt pe tură cu una de-i zice Amanda. Amanda își zice ea, că-n buletin o cheamă altcumva, ceva cu Viorica dar ea, nu și nu, că prea e de la țară. I-am zis că, uite, cu puțin noroc și cu multă aroganță și nepregătire de la useriști, Viorica are mari șanse să ajungă în fruntea statului. Ce câștigi dacă-i faci proști și analfabeți pe aia care au votat-o? Mai proști sunt aia care n-au votat, dacă mă întrebi pe mine. Dar nu mă întreabă nimeni așa că-mi pun ochelarii cu multe dioptrii și mă uit cu ei la oameni, văzându-mă pe mine în fiecare. Și mai bine nu-i judec. M-am trezit într-o noapte cu gândul foarte clar că Dumnezeu în care nu mai credeam, e chiar lângă mine și-mi veghează somnul. A fost de parcă m-aș fi cuibărit fix lângă El și mi-ar fi dat siguranță și căldură. Am dormit apoi un somn dulce cum n-am mai dormit de mult. Dimineața am tot stat să mă gândesc ce miracol am trăit dar mitocăniile șefilor mai mari și mai mici mi-au tăiat din elan. E dumnezeu și-n șefii ăștia? Unul mai redus, dacă e. 

Amanda suferă de singurătate, săraca. Bărbatul a părăsit-o și au lăsat-o și alții după el. În fiecare lună câte unul și vreo doi au lăsat-o și gravidă, a abandonat și ea copiii ba pe la bunici, ba pe la școală cu program prelungit. Acum sunt singuri în casă, că au mai crescut. Nu-și mai caută bărbat, zice ea, că sunt prea ticăloși și n-au ce să-i ofere. Dar fiindcă bărbații cu care-a făcut copiii au neglijat-o pentru unele blonde, nu din cauza ei, zice ea, toate blondele pe care le vede îi fac rău și nu mai știe cum să le provoace. Frate, ah, vorba asta! E lipsă mare de personal în magazine și în învățământ, ce, nu-i așa?, altfel n-ar primi toți nebunii. Amanda, nebună fără acte, are ce-are cu o fată din astea ce merge pe magazine să ia prețurile, una mică și blondă, desigur. Când o vede, ia foc, nici de pază nu-și mai vede, îi urmărește ăleia toți pașii. Strigă după ea prin magazin, face glume obscene, glume proaste, glume urâte, glume nebune, orice numai s-o atingă cumva, să-i facă rău. Latră efectiv la ea. I-am explicat de câteva ori că nu e cine crede ea că e dar n-am cu cine să mă înțeleg. I-a intrat în cap ceva și nu-i mai iese. Numai proștii n-au îndoieli, nu așa se zice? 

                                       

Foto : jumătate.

Vrajă

A fost cândva, de mult, tare de mult, când nu se povesteau prea multe, ba mai mult se tăcea și mai multe se născoceau căci imaginația oamenilor nu se oprea în ecranele oglindă ale telefoanelor deștepte sau ale televizoarelor, a fost un bărbat. Nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici deștept. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Era un bărbat pe care să-l pui pansament atunci când te durea ceva, căci vorbele lui erau pline de vrajă deși nu era doctor, nici măcar preot, ci doar un bun ascultător.

Întocmai ca meșterul Manole, îl știți de la literatură pe meșter, era și el zidar. Iar ce ieșea din mâinile lui iscusite, dăinuia pe vecie! Trainic și frumos! Pentru că zidarul de care vă spun acum punea dragoste în tot ceea ce făcea. Știți și voi, cei care citiți aceste rânduri, când faci ceva cu dragoste, se cunoaște! Și niciodată nu e prea târziu să faci ceva cu dragoste, fie că e vorba de creșterea propriilor copii, fie că e vorba de prepararea unui tort Krantz sau te miri ce, exemple sunt multe(aici vă puteți nota undeva, fie și într-un smartphone sau mai bine pe o foaie, să exersați scrisul de mână, ce v-ar plăcea să faceți cu dragoste nu de mâine, nu de luni, ci chiar de acum) <<Adică după ce terminați asta de citit>>😉

Pe zidar îl chema nu Victor, prea ar fi bătut la ochi, îl chema Gheorghe. Ce, Gheorghe nu e nume? Noi, ăștia, prea modernii, cu predilecția noastră pentru nume fandosite, suntem victimele vanităților de tot felul. Să vă spun de Gheorghe, care lucra cât era ziua de lungă, fie vara, fie iarnă. Gheorghe avea un necaz căruia nu-i putea spune pe nume dar care-l ținea nopțile treaz, când toți tartarii neliniștilor nerostite veneau grămadă pe el. Drept să vă spun, îi era tare greu. Nu putea să vorbească cu nimeni, să nu spună că și-a pierdut mințile. Cum și-ar mai fi câștigat el o pâine dacă s-ar fi știut asta? Iar preotul din sat era un bețivan care nu mai făcea de ceva vreme diferența dintre ce era real și ce era poveste și mai spunea cui voia să-l asculte ce i se spunea în mare taină la spovedanie. Zidarul nostru însă nu-l judeca, să faci ce zice popa, nu ce face popa, își spunea el. 

Ca să n-o ia rău de tot pe arătură, Gheorghe muncea cu spor de dimineața până seara, când aproape că adormea în picioare dar nici măcar oboseala nu-i dădea răgazul unui somn dulce căci după jumătate de ceas se trezea cu ochii-n tavan, numărând tot ce-ar mai fi fost de numărat, fire de praf sau stelele când dormea pe prisma casei, vara. O vreme și-a încercat norocul bându-și mințile, mințile alea care nu-l lăsau să doarmă dar a fost mai rău așa că a împins licoarea lui Bachus deoparte, amăreala care-l îneca după ce se trezea din beție era și mai greu de îndurat. 

Se spune că de mult, când trebăluia la o femeie în vârstă la casă, tencuind, zidind, ba chiar și zugrăvind, a ridicat ochii din lucrul lui și a observat cum femeia care făcea mâncare își ștergea o lacrimă pe furiș. Desigur, ca orice om preocupat doar de lucrul mâinilor sale și, în general, de propria persoană, n-a avut de gând să întrebe nimic. Apoi și-a spus că nu l-ar costa nimic. Iar femeia, care își pierduse bărbatul pe front, i-a povestit cum nu de mult, și-a pierdut și unicul copil, pe care cu mare eforturi îl ținuse la școală, îl mușcase un câine turbat. Și ce se face ea acum? Că nu poate uita, crede că ar fi putut să omoare câinele turbat, ea îl avusese sub ochi mai devreme dar i-a fost milă de el. Uite, că te omoară sau îți omoară ce ți-e drag tocmai de cine te înduri. Gheorghe n-a știut imediat ce să-i spună, ce-i mai spui unui om care a pierdut totul? N-o să vă mint, n-a știut nici a doua zi ce să-i spună, ba chiar nici a treia zi. Un lucru însă a făcut mereu, când punea cărămidă peste cărămidă: a ascultat femeia și nu a întrerupt-o niciodată, nici măcar pentru a-i povesti despre necazul sufletului său. Însă în a patra zi, i-a trecut prin minte să-i spună femeii să facă ceva pentru alt om necăjit, poate doar să-l asculte și să-i toarne miere în suflet, să răspundă unui rău cu bine. Să lase ceva bun în urmă, să fie îngăduitoare cu cineva care nu era. Iar de atunci, vraja vorbelor lui s-a tot răspândit. La fel și bunătatea. Nu ca prin farmec, nu peste noapte, nu peste tot dar suficient cât să fie un strop de speranță, un pic de recunoștință pentru clipa de acum.

Poate l-ați întâlnit și voi pe Gheorghe, un om care ascultă, care se ascultă din când în când ca să știe să priceapă ce vor alții să spună atunci când nu spun nimic. Un om vrajă. 

                                      

Foto: poveste

Plecare

Miroase a toamnă târzie. Iarna e imediat după colț,  pândind. Ca un iminent dezastru, un cutremur sau poate nu atât de grav, ci doar o pană de curent când ești plecat de acasă la sfârșit de săptămână iar când te întorci, orhideelor le-au căzut frunzele de frig și în frigider miroase a toamnă putredă. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt. 

Un cuplu, altul decât cel menționat aici, traversează tăcut scena. Nu se țin de mână.

-Spune, o îndeamnă cald bărbatul. Gândul însă îi e departe, face calcule, trage concluzii, revine și se retrage în fracțiuni de secundă. Nu e lângă ea, n-a fost niciodată. Iar ea, păcălită de căldura din glasul lui îi povestește cu voce care ba se aprinde, ba se stinge.

-Eram singură, ca de obicei. Fără să doară însă. M-am hotărât brusc să chem niște amice pe la mine, să facem clătite, să bem vin, poate să comandăm o pizza, să jucăm tabinet sau șeptică, să disecăm puțin cea mai bună rețetă de ciocolată de casă, să ne cufundăm în apă cu multă spumă cu aromă de portocale și scorțișoară, să dormim până târziu...Numai că o fată a venit cu un el...nici al ei, nici al meu, poate nici al lui. Toate erau claie peste grămadă în casă, haine curate vraiște pe canapea, altele murdare în și pe coșul de rufe, accesorii de păr și altele aruncate te miri pe unde. Casa mea, templul meu. Iar el, el...un maniac al curățeniei, al lucrurilor și oamenilor ținuți sub control. Mă auzi? 

-Spune, te ascult, nu avem însă cine știe ce timp. 

-N-avem timp niciodată și când stăm să ne privim, a trecut timpul pe care nu l-am avut nicodată să ne ascultăm. Voiam să spun că am intrat repede în baie, să aranjez ce putea fi de aranjat când se dezbrăcau și se făceau comode amicele mele cu prietenul ăsta care ba e, ba nu e...al meu, al ei, al lui, cine știe? Iar când am ieșit din baie, să fi fost șapte sau opt minute, el nu mai era. Iar amica mi-a spus sec, turnându-și vin în pahar, că a plecat. Că așa e el. Și o durere cumplită m-a săgetat în inimă,  întorcându-mă pe dos și pentru o clipă, am avut impresia că sunt divizată în două, una doborâtă de durere deși în picioare, privind în gol și alta la un metru distanță, încovoiată, cerșind înțelegerea, invizibilă, îmbrătișând pe cineva care nu era acolo. Ai pățit vreodată? 

-Cum? Cine era pe jos? Mai spui o dată? 

-Nu mă asculți? Nu mă asculți. Ești departe. Nu mai spun. O singură întrebare, de ce pleacă oamenii fără măcar să asculte, să încerce să înțeleagă?

-E timpul scurt, atât de scurt, nu avem timp pentru toate. Prioritizăm. Nu ești o prioritate. Dacă erai, altfel stăteau lucrurile. De obicei, pleacă cine nu iubește.  Chiar și așa, în prezența iubirii, mai pleacă oamenii. Nu ne ține nimic unii lângă alții, sunt toate iluzii. Uite, cineva, nu știu cine, comenta o fotografie înfățișându-l pe Brâncuși. Spunea că i se vedea bucuria din priviri și magia celui care a creat atâtea minuni. Corect, spui Brâncuși și spui minune, geniu, bucurie. Poate că le avem mulți, muritori din fire, dar nu le scoatem la iveală. O grămadă de calități, de daruri care nu sunt apreciate. Nu sunt cunoscute. Uneori, chiar și cei apropiați, cei care le știu, le întorc împotriva noastră, nu cumva să fim mai...altfel. Dar mult prea des ne grăbim să împodobim câte un om cu tot felul de însușiri pe care nu le are. Și-mi vine în minte imaginea unui umeraș de haine din cea mai ordinară sârmă. Nu-i poți contesta aspectul practic. La o adică. Dar tot gol este. Tot un umeraș din cea mai ordinară sârmă. Poate și individul acesta a cărui plecare te-a divizat, e un umeraș gol pe care l-ai îmbrăcat tu cu calități.

-Deci tot ai auzit ceva. Caut, atunci când vorbesc cu un om, să-i surprind privirea. Ca să știu mai bine la ce să mă aștept. Căci, veritabil truism, ochii nu mint. Iar ochii lui, chiar și când eram împreună, păreau să nu se uite niciodată în ai mei. Niciodată. Și m-am gândit la tata, oho, psihologia asta de Cosmopolitan, care nu mi-a fost alături niciodată, era mereu plecat și cât l-am mai căutat, nu știam nici ce culoare au ochii lui. Dar era tata și îl credeam mereu când zicea că se întoarce peste câteva zile care se făceau săptămâni, luni, dureri cu cicatrici, coaja se usca și cădea și apoi venea și nu se uita în ochii mei și spunea că nici nu i-a fost dor de mine, cum ar putea să-i fie? Totuși era tata și un tată puțin prezent e mai bun ca unul absent total. 

-Nu mai avem timp acum. Povestim data viitoare. E târziu și e toamnă iar tu mai ești cu foștii tăi chiar și când ei nu mai sunt cu tine. 

Cei doi se despart.

Miroase a crizanteme. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt.
                                                           

Foto : un fel de toamnă, cu iarnă în ea. Sursa: n-am idee.

Paznic(în contratimp)

Propria suferință te face tolerant la suferința altora. Însă nu-i obligatoriu. Deseori, pe unii, suferința îi transformă în javre. Nu în câini, în javre infometate. Sufăr eu? Lasă, atunci să sufere și alții, mama lor de nenorociți! Așa-și spun. Sau mai sunt hienele care nu doar se bucură de suferința altora, ci sar cu nedefinită plăcere la gâtul lor. Ce lupi mai suntem noi, oamenii...păi de aia îl avem noi pe Dracula. Din plăcere. Ne face plăcere suferința altora. Se îmbolnăvește unul? Foarte bine, o merită! N-ai văzut ce avea acasă? Pierde unul toți banii într-o afacere? Minunat, Dumnezeu e mare, le-a dat altora, săracii! I se strică unuia casa? Mirific, el avea pe alta iar ea nu mătura curtea aia niciodată și dormea până la amiază în fiecare weekend! S-a sinucis unul? A scăpat lumea de un prost, ce prost e ăla care se sinucide, ce, nu face față vieții? Și tot așa...de parcă am cunoaște totul sau măcar o frântură din viața celor care suferă într-un fel sau altul. Nu știm nimic dar suntem pe rând judecători, călăi. Dumnezei. Că atât ne duce capul. Să judecăm. Cu gânditul e altă treabă, e mai complicat, nu ne caracterizează pe toți.

Sunt paznic. Nu spun că-mi place. Câteodată sunt umilințe care mi se par greu de îndurat. De la câte un șef sau de la un te miri ce ipochimen. Mi-am făcut un obicei să mi-i imaginez pe wc, constipați. Și trece. Nu imediat dar trece. Iar imaginația mea nu-i lasă mult pe tron, trudind, căci gândul îmi zboară  la altele și nici nu e treaba mea rahatul minții lor.

De cele mai multe ori mă simt în elementul meu păzind diverse și ignorând multiple. E un mediu pe care-l pot controla. Oamenii, chiar și cei care au mare succes, pierd controlul propriei minți atunci când nu mai pot controla realitatea sau ce cred ei că e realitate. Au prea mult din orice dar mintea le refuză intimitatea fericirii și a acelui puțin care-ți ia orice grijă, te culci relaxat, trezindu-te odihnit. M. îi spune satori, zice ea, când după tot felul de căutări și neliniști, ți se arată cea mai simplă cale și cea mai sigură, să fii sincer cu tine și prietenul tău cel mai bun, să te asculți fără să te judeci. Fără nici un "dar". Trezirea din întuneric. A spus așa : "Întunecând întunericul, iată porțile luminii!" De la Nichita Stănescu citire. Vreau și eu să respir aerul ăsta dar de cele mai multe ori respir ce mă înconjoară. Mi-e dor de conversații cu sens, de ascultat în liniște, de vorbit despre lucrurile care mă fac să mă trezesc brusc la ora două noaptea. Mereu am fost în contratimp dar cred că asta începe să fie în avantajul meu.                         

                                                                    

Foto : simplitate. Alice

Monolog de toamnă

Tot felul de nebuni pe lumea asta, murmură femeia după ce șterge mesajul de la un bărbat necunoscut  în care îi spunea că o iubește foarte mult și în seara aceea. Care seară, nu știu, își spune ea melancolic, căci e seară de când mă știu. Și de când mă știu? De când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Știu doar cât am fost împreună, zece ani, șase luni și patru zile. De ce ținem socoteala, mă întreb? Fiindcă e ceva ce putem măsura, fericirea, de exemplu, n-o poți pune pe cântar. Ești sau nu ești. Și în momentul în care îți dai seama că ești, deja nu mai ești, fiindcă începi s-o măsori. Cantitativ, calitativ, raportat la alții, la ce au alții sau dau impresia că au, raportat la timp, raportat la nesiguranțele de sine. Uite, dacă eram eu atât de deșteaptă, nu făceam calcule la ora asta, eram pur și simplu fericită, nu mă uitam pe geam, cu gândul că în zece zile o să adopt o pisică la care să mă uit când se linge în cur dar apoi va toarce tainic în fotoliu. N-am ajuns atât de țăcănită. 

În casă se face tot mai întuneric deși e puțin trecut de ora amiezii și femeia se cuibărește în pat, trăgând pe ea o pătură. Temperatura scade încet dar nu se ridică să regleze termostatul. I se pare prea greu. Cu pătura pe ea, dârdâind, privește în jur. Poate ar trebui să spăl ceva haine, își spune. Sau să șterg pânza de păianjen de lângă ușa băii. Când și-a făcut rețea acolo? De când...da, știu, de când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Tot ce făceam cu drag, făceam pentru noi. Pentru el, de ce mă mint? Pentru noi ar fi însemnat să mă includ dar nu-mi păsa de mine. Dacă ajungeam într-o zi, prin absurd, să mă confrunt cu mine, să fac ceva cu drag pentru mine, mă cuprindea vinovăția. Nu pentru mine, nu cu mine. Iar acum, singură, să vorbesc cu mine, mi se pare că aș macula cumva iubirea aia mare. De parcă eu aș fi murdară și nu aș merita. Iar dacă a fost iubire, de ce s-a terminat? Pentru că n-a fost iubire niciodată. Îmi iau pisica și văd eu dacă știu să iubesc. Să mă iubesc. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Se întinde cu gesturi leneșe după telefon după care-l abandonează. Nu prea are baterie și n-are chef să-l bage la încărcat. Să fiu depresivă sau puțin nebună? Și dacă da, care e distincția? Sau asemănările? Mai am ceva chef de muncă, de somn, de mâncare. Mă țin pe picioare, vorbesc coerent, n-am nevoie de tot felul de validări de la indivizi toxici. Dar mă tot gândesc la fata aceea de la lucru. Ce drăguță era cu mine...și apoi, de când eu cu individul, soțul, fost soț, mă rog, n-am mai fost cuplul așa-zis perfect, n-a mai fost nici ea drăguță. Într-o zi m-a întrebat dacă sunt bine, cum mă descurc, nu știa nimeni că nu mai suntem împreună și m-am răstit la ea, ce-o interesează? Însă n-o interesa. Se oglindea în mine. Ce piatră de încercare mai e și căsnicia asta...Mi-a zis ea ulterior, că simțea că e ceva în neregulă dar cine e ea să calce cu bocancii în viața mea? Că e atât de greu să te tolerezi dar e o povară pe care poți și trebuie s-o duci altfel nu vei putea să tolerezi pe nimeni cu atât mai puțin pe omul cu care împărți aerul din casă. O să împart curând aerul cu o pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Își ia iar telefonul și verifică mesajele de la Facebook. A doua oară în câteva ore cineva încearcă să se conecteze din contul ei. De parcă ar fi ceva acolo, murmură plictisită. Doar link-uri cu rețete, proiecte de do it yourself pe care nu le-a încercat niciodată dar poate o va face de acum încolo. Ținute  comode, de toamnă. În care să mă simt bine, confortabil. Dacă aș putea să pun și încredere pe mine, nu doar haine. Cum pun bărbații kilograme fără să le pese dar îi interesează totuși de firele de păr pierdute?

E seară. Seară de când mă știu. Poate n-o să-mi iau totuși pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. Pisica aia are și ea suflet. Trebuie să știu s-o iubesc și eu mai am până acolo. Nu te învață nimeni. Va trebui s-o fac eu.                                                         

                                                              

Toamnă. Alice

O altă zi de lucru(nebună?)

Pe drumul spre lucru, nu ascult niciodată nimic, nu am timp. Sunt mereu la limită. Las copilul la școală, urmează ritualul de despărțire fără de care separarea ar fi grea și fug spre autobuzul care, spre norocul meu, întârzie întotdeauna. Soferițe  la vârsta a treia, cu buze subțiri, prin care nici înjurăturile nu trec, în mașini 4x4, se uită cu ochi injectați de valoarea persoanei lor la micii pietoni, însoțiți sau nu de părinți, care îndrăznesc să treacă regulamentar trecerea de pietoni și le obligă pe ele, doamnele, să frâneze. Mă uit și eu cumva la ele, cu milă. Nu putem deveni buni peste noapte dar putem încerca în fiecare zi câte puțin. Până ne iese.

Ajung la lucru unde nu încetez să mă mir de câte un client. Ba  unde sunt rafturile, lua-v-ar dracu' cu schimbările voastre, ba unde e produsul ăla, tare ieftin mai era, știți ce caut(nu, nu știu și nici nu-mi povestiți, am treabă), caut un detergent pentru pardoseli dar să fie nediluat, știți ce zic(nu și nici nu-mi povestiți), o să desfac fiecare sticlă în parte până-l găsesc pe ăla gros, succes, doamnă, numai să nu uitați că vine și Crăciunul, erați dumneavoastră pe scară, mă scuzați dar nu v-am văzut când am intrat cu căruciorul fix în scară, ce, erați acolo? Și această ultimă replică a clientului care se vrea remarcat cu orice preț(de parcă nu i s-ar citi disperarea în ochi) mă duce cu gândul iar la Alexandra, pe care mulți români, cu darul românului de-a judeca, o găsesc pe Ea vinovată că s-a urcat în mașina criminalului. Noi, toate, suntem vinovate. Că avem părul roșu sau blond, că avem picioare lungi sau nu, fund bombat sau deloc, că avem ochii căprui sau verzi, sprâncene naturale sau tatuate. Că suntem. Că eram pe scară. Nu-l scuz, nu-i spun nimic, de-abia așteaptă o replică, mârlanul. Nu-i arunc nici măcar o privire. S-ar alinta ca șefii pe hârtie când sunt pupați în fund. Se știe de cine. E greu să ai demnitate. Nu imposibil. Putem încerca până ne iese.

Plec spre alte magazine. Autobuzul circulă haotic, dimineața întârzie iar spre prânz vine mai devreme, și la rețeaua de autobuze e lipsă de personal, ca mai peste tot, așa că acceptă pe oricine. Ca mai peste tot(emoticon autoironic aici, dacă ar fi unul). În autobuz e plin de pensionari blazați. Câte unul nu s-a spălat de la revoluție. La ce bun, nici regimul nu s-a schimbat cine știe ce, aceeași Mărie cu altă pălărie. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Dragnea.  Ah, s-a schimbat terminația și Mister Dracnea e totuși în închisoare. Puteau să-l execute, se plâng câțiva seniori certați cu apa(în CRF sunt și juniori certați cu apa și săpunul), să-l dea exemplu! Vin alegerile. E greu să schimbăm ceva dar nu imposibil. Măcar să ieșim la vot. 

Mă gândesc la princess.  Într-o zi, pe la amiază, era s-o ia somnul. N-a mai dormit de mult ziua. O întreb:

-Dormi, princess? Cred că o să dorm și eu atunci! ( sigur n-o fac dar vreau s-o încurajez)

-Crezi?!? Crederile, mama, nu prea sunt adevărate!(pe cine cred eu că păcălesc?)

Ajung în Carrefour. Carrefour, mon amour. E ordine, e bine. E aproape ca acasă. Până câte cineva începe să mi se plângă că ce copil bun are, îl dă la meditații, la chineză, la informatică, la română(eu știu română că am făcut ba Jurnalistică, ba Dreptul, ba Relații Internaționale numai că nu-mi amintesc acum, zice mama, uită mereu ce minte), la pictură, numai știu ce să mă fac cu el, e talentat, îl fac geniu dar ce păcat că e bun la suflet la fel ca mine(zice tot mama), i-am tot zis : Fii rău, ba, nu fi bun, ca mine, că ești luat de prost! (zice mama, vai, mama, vai de copil!). Poate că unii dintre noi vor să facă/să devină copilul lor tot ce n-au fost și nu vor fi ei. Dar nu asta e menirea copilului și nu merită îngreunat de la 6 ani cu sarcini care-l depășesc. Fiecare e responsabil pentru el și asta e o lecție pe care trebuie s-o învețe copiii noștri. Responsabili pentru deciziile și acțiunile noastre, pentru viața pe care o ducem suntem noi. Doar noi. Pentru zile de lucru mai puțin nebune. 

                                         

Foto : eternitate. Alice

Paznic(poveste de toamnă)

Îmi muri Dumnezeu ca și cum ți-ar muri o pisică, un câine. Suferi un pic. Sau poate mai mult. Depinde cât de mult te identifici cu emoția aia din clipa morții. Dacă nu știi, o retrăiești la nesfârșit. Dar dacă te pui în spatele ei și trăiești doar clipa, nu și tristețea aferentă, trece mai repede. Însă nouă, oamenilor, ne place suferința și fugim de fericire fiindcă nu știm ce să facem cu cea din urmă. Așa crede și M., am întrebat-o și mi-a confirmat că e și părerea ei. Nu vorbește prea mult. Mi-a spus că o mai întreabă cineva cine sunt, ce fac, ce citesc, de ce citesc, de ce scriu. Scriu că m-a rugat ea. Citesc pentru că-mi place. Timpurile astea în care oamenii sunt pe barosăneală, pe relaxare, pe sărăcie, pe miștocăreală, toate astea mă obligă. Mă obligă să stau cu stau cu burta pe carte. Să citesc și să uit de barosăneala asta tipică sărăciei din România. Adică românii ăștia ai mei toți trag a sărăcie când merg la all inclusive te miri pe unde și se îndoapă ca ăla care era să moară de foame pe mare și când a fost recuperat, ascundea biscuiți inclusiv sub salteaua patului. Ce face foamea din oameni...iar asta a noastră e o foame care ne înghite, ne acaparează, o foame de tot, inclusiv de ceea ce nu ne lipsește. Dar nu e exclus ca și foamea mea de cărți să se încadreze în aceeași categorie. Fug de oameni și îmi fac culcuș în litere. În fond, e mai comod, mai lipsit de riscuri. Și mi-a mai murit și Dumnezeu, când și când mă străbate câte un fior la gândul lui și parcă mi-aș face cruce, parcă aș zice Doamne-ajută! dar știu că n-are rost. Iar dacă n-a murit și e totuși acolo, noroc bun, măi Gheorghe, uite ți-am dat și nume! Ce e un nume? Ha? Un nume. 

Nu prea vorbesc nici eu. Nu astăzi. Căci astăzi, acum mai bine de douăzeci de ani, mi-a plecat iubirea. Dorul meu. Fără alte cuvinte decât astea, scrise pe o foaie, cu un creion: Plec pentru că nu vreau ca absența ta să devină normalitate când tot ce mi se pare normal e prezența ta. Constantă, consecventă, vie. Vie. 

M-am tot gândit la aceste cuvinte ale ei. Clipă de clipă, zi de zi. Le-am întors pe toate părțile, sperând ca ele să conțină ceva mai mult, o speranță, o regăsire, o împăcare. Sau doar o uitare. Și apoi de la capăt. Ca toamna asta care a venit brusc, înșelătoare. Cu vânt năprasnic, cu prea mult cald, cu prea rece dimineața și noaptea. Iar apoi ea să se întoarcă, în zori de zi, în zori de primăvară. Să intru în casă și să fie cald, să fie aromă de măr, de scortișoară și de cafea neagră, proaspăt măcinată. Să stăm amândoi la masă, să mâncăm fără să vorbim prea mult și apoi NOI. Au trecut douăzeci de ani și ea n-a venit iar eu n-am înțeles de ce prezența mea i se părea normalitate. Încă o întrebare fără răspuns. L-aș întreba pe Gheorghe(dacă ar exista) dar știu că încă o poveste de dragoste fără sfârșit fericit l-ar lăsa fix nepăsător. Încă una pe răboj. Nimic nou sub soare. Bine, Gheorghe. Mie mi-e dor de ea. Cât timp am fost împreună nu i-am spus asta decât o dată și a zis că i se pare cea mai frumoasă declarație de dragoste. Iar eu, ca prostul, nu i-am mai spus-o niciodată. Uite, dacă citești acum, prin absurd, și ești o țăcănită singură, fără nici măcar o pisică, ascultă-mă bine: mi-e dor de tine. Dorul meu, să mă fi răbdat încă ceva timp, indiferent de coordonatele acestui timp, am fi fost amândoi Dor împreună.                           

                                           

Foto : Lumea Poeziilor