A fost cândva, de mult, tare de mult,
când nu se povesteau prea multe, ba mai mult se tăcea și mai multe se
născoceau căci imaginația oamenilor nu se oprea în ecranele oglindă ale
telefoanelor deștepte sau ale televizoarelor, a fost un bărbat. Nici
tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici deștept. Nici prea-prea, nici
foarte-foarte. Era un bărbat pe care să-l pui pansament atunci când te
durea ceva, căci vorbele lui erau pline de vrajă deși nu era doctor,
nici măcar preot, ci doar un bun ascultător.
Întocmai
ca meșterul Manole, îl știți de la literatură pe meșter, era și el
zidar. Iar ce ieșea din mâinile lui iscusite, dăinuia pe vecie! Trainic
și frumos! Pentru că zidarul de care vă spun acum punea dragoste în tot
ceea ce făcea. Știți și voi, cei care citiți aceste rânduri, când faci
ceva cu dragoste, se cunoaște! Și niciodată nu e prea târziu să faci
ceva cu dragoste, fie că e vorba de creșterea propriilor copii, fie că e
vorba de prepararea unui tort Krantz sau te miri ce, exemple sunt
multe(aici vă puteți nota undeva, fie și într-un smartphone sau mai
bine pe o foaie, să exersați scrisul de mână, ce v-ar plăcea să faceți
cu dragoste nu de mâine, nu de luni, ci chiar de acum) <<Adică după ce terminați
asta de citit>>😉
Pe
zidar îl chema nu Victor, prea ar fi bătut la ochi, îl chema Gheorghe.
Ce, Gheorghe nu e nume? Noi, ăștia, prea modernii, cu predilecția
noastră pentru nume fandosite, suntem victimele vanităților de tot
felul. Să vă spun de Gheorghe, care lucra cât era ziua de lungă, fie
vara, fie iarnă. Gheorghe avea un necaz căruia nu-i putea spune pe nume
dar care-l ținea nopțile treaz, când toți tartarii neliniștilor nerostite
veneau grămadă pe el. Drept să vă spun, îi era tare greu. Nu putea să
vorbească cu nimeni, să nu spună că și-a pierdut mințile. Cum și-ar mai
fi câștigat el o pâine dacă s-ar fi știut asta? Iar preotul din sat era
un bețivan care nu mai făcea de ceva vreme diferența dintre ce era real
și ce era poveste și mai spunea cui voia să-l asculte ce i se spunea în
mare taină la spovedanie. Zidarul nostru însă nu-l judeca, să faci ce
zice popa, nu ce face popa, își spunea el.
Ca
să n-o ia rău de tot pe arătură, Gheorghe muncea cu spor de dimineața
până seara, când aproape că adormea în picioare dar nici măcar oboseala
nu-i dădea răgazul unui somn dulce căci după jumătate de ceas se trezea
cu ochii-n tavan, numărând tot ce-ar mai fi fost de numărat, fire de
praf sau stelele când dormea pe prisma casei, vara. O vreme și-a
încercat norocul bându-și mințile, mințile alea care nu-l lăsau să
doarmă dar a fost mai rău așa că a împins licoarea lui Bachus deoparte,
amăreala care-l îneca după ce se trezea din beție era și mai greu de
îndurat.
Se
spune că de mult, când trebăluia la o femeie în vârstă la casă,
tencuind, zidind, ba chiar și zugrăvind, a ridicat ochii din lucrul lui
și a observat cum femeia care făcea mâncare își ștergea o lacrimă pe
furiș. Desigur, ca orice om preocupat doar de lucrul mâinilor sale și,
în general, de propria persoană, n-a avut de gând să întrebe nimic. Apoi
și-a spus că nu l-ar costa nimic. Iar femeia, care își pierduse bărbatul
pe front, i-a povestit cum nu de mult, și-a pierdut și unicul copil, pe
care cu mare eforturi îl ținuse la școală, îl mușcase un câine turbat.
Și ce se face ea acum? Că nu poate uita, crede că ar fi putut să omoare
câinele turbat, ea îl avusese sub ochi mai devreme dar i-a fost milă de
el. Uite, că te omoară sau îți omoară ce ți-e drag tocmai de cine te
înduri. Gheorghe n-a știut imediat ce să-i spună, ce-i mai spui unui om
care a pierdut totul? N-o să vă mint, n-a știut nici a doua zi ce să-i
spună, ba chiar nici a treia zi. Un lucru însă a făcut mereu, când punea
cărămidă peste cărămidă: a ascultat femeia și nu a întrerupt-o
niciodată, nici măcar pentru a-i povesti despre necazul sufletului său.
Însă în a patra zi, i-a trecut prin minte să-i spună femeii să facă ceva
pentru alt om necăjit, poate doar să-l asculte și să-i toarne miere în
suflet, să răspundă unui rău cu bine. Să lase ceva bun în urmă, să fie
îngăduitoare cu cineva care nu era. Iar de atunci, vraja vorbelor lui
s-a tot răspândit. La fel și bunătatea. Nu ca prin farmec, nu peste
noapte, nu peste tot dar suficient cât să fie un strop de speranță, un pic de recunoștință pentru clipa de acum.
Poate
l-ați întâlnit și voi pe Gheorghe, un om care ascultă, care se ascultă
din când în când ca să știe să priceapă ce vor alții să spună atunci
când nu spun nimic. Un om vrajă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu