Ana

În prima parte a acestei povești, spuneam de două ori într-o frază ditamai neghiobia. Nu-i nimic, c-o neghiobie, două, suntem toți datori. Am schimbat inepția cu speranța că n-a observat nimeni deși asta nu mă consolează. Dar o să mă gândesc mâine la asta. 

Pe scurt, Ana era în șomaj și urma să plece la iubitul ei, iubit puțin homosexual, chestie pe care ea o știa dar era hotărâtă să-l salveze, altfel degeaba o mai chema Ana. Credea ea că prin asemănarea cu Ana lui Manole, iubitul ei concubin va uita de dragostea nedragoste și vor construi ceva durabil fără ca ea să se sacrifice, să moară în ciment, cu alte cuvinte. Căci al ei Popa, inginerul, trecut prin școală ca gâsca prin apă, habar n-avea de lucruri elementare dar în România, sunt mulți asemenea lui, pe posturi importante sau care implică responsabilitate și nu știu cine știe ce. Unii, nici măcar să scrie. Iar unii deși știu să scrie, nu știu să se exprime. Alții lucrează pe unde e nevoie. Să nu mai spun nimic de șefii ăia pe care-i știe toată lumea, doar pe foaie, cu complexe de superioritate izvorâte dintr-o profundă lene și o și mai mare lipsă de înțelegere a lumii. Ana trebuia să-i ducă concubinului niște proiecte din laptop pe care nu i le putea trimite via email dar știa că cele mai multe întrebări ale lui erau pentru ea, proiectele nu însemnau mare lucru, speranța inginerului era tot la ea și la ce știa ea. Pentru obținerea acestor date, spera s-o ceară de nevastă deși mare lucru nu însemna căsătoria pentru nici unul dintre ei. Pentru Ana, era doar sfârșitul presiunii din partea rudelor. Pentru el, ce-i păsa?

Obosită, deși nu știa de ce, fără să doarmă nici măcar trei ore, a plecat noaptea la drum. Urma să călătorească cu trenul câteva ore. Trebuie să mărturisesc că habar n-am de unde pleca dar știu sigur că avea rău de mașină dacă mergea singură așa că a plecat cu trenul. N-avea decât laptopul cu ea și convingerea că dacă ceva e menit să se întâmplă, se întâmplă. Iar ea pleca cu gândul să devină nevastă. Uf. Era 27 septembrie și ceva în capul pieptului o durea îngrozitor. Fulguia mărunt, foarte devreme pentru acel an. Scoase limba să prindă câțiva fulgi. Pentru un timp nedefinit valoric, se simți iar copil. Lipsea mirosul de portocale.

Noaptea era rece. Iar eu, eu, atât de tânără, își spune Ana. Și de ce vreau să mă mărit? N-am serviciu, doar promisiuni. Am un iubit. Îi dau ce-și dorește, probabil mă cere de nevastă. Dar vreau asta? Ca să scap de vorbele rudelor care mă tot întreabă când mă mărit. Apoi mă întreabă când facem copil. Apoi când facem doi. Apoi, trei. Apoi, mai văd eu...oamenii știu cel mai bine cum e cu viața altora dar la a lor se pricep cel mai puțin.  

Va urma.
                                           

Foto : Lumea poeziilor

Ana rupe scenariul

În scenariul pe care l-a rupt, Ana, fată bună și pe care, la o adică, la greu, la ce altceva, te puteai baza, a pierdut ceva esențial. Întâi, fiindcă era scris pe hârtie roz, culoare care ei îi cădea greu, o lua cu greață numai când o vedea și, doi, era plin de greșeli gramaticale. Multe mai suporta Ana dar greșelile gramaticale o scârbeau peste măsură. Așa era ea și era hotărâtă că e foarte bine așa cum e. Până când...știți și voi că așa e-n viață, vine un moment, satori cică, iluminarea, când peste unii cade câte o pleașcă din asta și nu-i mai atinge nimic. Sunt zen, oamenii. Adică pe Ana n-o mai enervau nici rozul, nici greșelile gramaticale făcute de oameni, voit sau nu. Avea lucruri mai importante de făcut. De trăit, pe alocuri. Dar scenariul tot l-a rupt. 

Era toamna lui 2020, 24 septembrie. Era tot frig, ca acum. Ana, în șomaj. Concubinul ei, inginer la un proiect de anvergură. Ridicarea, într-un final, a unui mic aeroport în Brașov. Nu mai credea nimeni brașoavele că s-ar contrui. Însă era gata, era pe hârtie. Era timpul să aibă și orașul de la poalele Tâmpei câteva avioane, niște zboruri, acolo, spre București, Timișoara, Roma sau Madrid. Dar umblau vorbe...că pistele de decolare și de aterizare nu țineau la greutăți. Se vedeau fisuri lungi care dădeau de gândit tuturor. Acolo nu putea ateriza un elicopter de nici trei mii de kilograme, făcea ditamai gaura. Lucrările stagnau, concubinul Anei, Popa, să zicem, alt nume nu era disponibil, își tot îneca amarul în băutură în afara orelor de program. Câteodată, și în ele. A chemat-o pe Ana la el, să-i aducă niște proiecte salvate în laptop-ul de acasă. Nu era posibil să i le trimită electronic, s-ar fi pierdut date importante. Era decis să facă ceva și-n privința relației dintre ei, prea îi ziceau mulți că e timpul să se însoare. Poate chiar era timpul deși el nu simțea asta deloc. Îi plăcea mult de Dan, inginerul de la calitate. Mai mult decât de Ana. Iar de când cu boicotarea referendumului din octombrie 2018, când românilor le venise mintea la cap, era liber să trăiască cu cine voia el. Pe de altă parte, Ana era fată bună. 

Ileana, directorul de proiect, l-a chemat pe Popa la el și i-a spus planul lui. Pistele trebuiau consolidate cu orice preț. Până la sfârșitul lui octombrie, atunci era termenul limită, atunci se termină vremea caldă, atunci era primul zbor anunțat, Brașov-Ciampino, Roma. La sfârșitul ședinței private, i-a spus, discret, că în eventualitatea altor erori și reprogramări, va fi destituit din toate funcțiile. Popa se gândea cu drag la fundul lui Dan. Își adună cu greu gândurile și își anunță șeful că totul se va încheia la sfârșitul lui octombrie. Atunci a sunat-o pe Ana, a rugat-o să printeze toate proiectele și să i le aducă la Brașov. Ana lucrase mai mult de zece ani în India și Arabia Saudită, asistenta unui celebru inginer de proiect și sigur avea cunoștințele legate de problema fisurilor de pe pistele viitorului aeroport. Numai că nu știa cum s-o roage să-i spună ce știa. Doar n-o să se împiedice de așa problemă minoră, auzi, fisuri în beton! Asta ar fi însemnat să admită că nu era așa de pregătit cum spunea că e, că și un muncitor în construcții știe mai multe despre obținerea celui mai dur beton. Numai că lui îi lipseau, clar, cunoștințe elementare legate de ciment, pietriș sau nisip. Singurul lucru tare care îi lipsea chiar atunci era fundul lui Dan. Dar gata cu gândurile inginerului Popa, ne întoarcem la Ana.

Fiindcă mai am și eu treabă și timp de petrecut cu princess care-mi spune că soră-sa, Lala, n-o ascultă și că eu prea stau cu nasu'n cărți(nasul ăla de care zice că mi se potrivește doar mie, că nu poate să mi-l dea pe-al ei), o să revin curând cu finalul acestei povești. Orice distribuire și redistribuire ajută. Știu că măcar ați citit până aici. 

                                                      

Foto: dimineață, Alice

Ba de albastru, ba de galben

Mi-am dorit mult o orhidee. Căci acum trei săptămâni am salvat una de la moarte sigură. Mi-am zis că am mână bună, nah. Să mai salvez ceva. Și am pus ochii pe una stingheră, albă, cu pete mov și când s-o cumpăr, am văzut una albastră. La care m-am uitat cu jind. S-o iau, să n-o iau?

Îmi aduc aminte de albele zambile ale copilăriei, râzând ștrengar soarelui de aprilie, pe care le duceam de Florii la biserică. Atunci când mergeam. Acasă, le puneam cerneală în apă pentru a se colora în albastru. Făceam același lucru și cu ghioceii. Cu garoafele. Cu trandafirii. Nu mai rețin dacă se albăstreau. Mă uit atentă la orhideea albastră.

-Sunt foarte frumoase, comentează pe rând două fetițe, de vreo opt ani sau pe acolo. 

-Da, le spun, cred că n-o mai iau pe cea albă cu mov, iau una albastră.

-Dar știți că nu sunt albastre?

-Vai, mă mir teatral, sunt albe și le-a pus cineva cerneală, să ne facă să le cumpărăm?

-Da, ne-a spus nouă doamna de la școală! 

-Și eu făceam ceva asemănător când eram eu ca voi, le spun.

-Dar nu-i nimic, sunt albe și tot sunt foarte frumoase!

-Da, așa e, o să iau una! 

-Dar nu luați două? 

-Nuuu, portofelul soțului nu prea o să fie de acord! 

-Of, așa sunt toți bărbații! Fie tătici, fie soți! Le e gândul numai la bani! Nu la frumusețe! 

-Mama, ne iei două? 

-Nu, numai una, ne ceartă tatăl vostru!

-V-am spus noi, doamnă !? Toți bărbații sunt la fel!
                                                                 

Mă uimește gândirea aceasta a copiilor. Mai grav a fost când am auzit două fetițe de nici 5 ani, povestind cui voia să le asculte că mama lor îl ceartă pe tăticul lor că stă toată ziua numai la calculator, să se joace și le crește doar mama lor.

Nu mă uimește referendumul cu privire la familia tradițională. Mă uimește suma de bani cheltuită pentru interzicerea unei opțiuni personale când țara asta are probleme mult mai grave. Faptul că Georgică vrea să se căsătorească cu Costel îl privește. Îi explic și lui princess că ce face un om cu corpul lui e doar problema lui atâta vreme cât nu le face rău altora. Sunt o grămadă de Costelusi căsătoriți cu femei, tot oameni și ele, ce mai!, care le bat, le violează, bat copiii din asemenea familii tradiționale, le abandonează, abandonează și copiii, au tot felul de dependențe. Sau sunt acolo doar cu numele de bărbat. Familia asta nu e tradițională. E disfuncțională. Sincer, sincer, acestea sunt adevăratele noastre probleme? Acolo ar trebui să meargă 163, 712 milioane de lei?

Și din albastru-n albastru, mi-au căzut ochii pe o geantă  galbenă. Se spune că ar fi culoarea vieții. De asta unora nu le place. Cât galben să îndure?

De o săptămână, princess are o soră. Știu, urmează felicitările. Mulțumesc! E deja mare, are 4 ani, merge la grădiniță. E și ea o magică. Ca soră-sa. Și cam invizibilă. E în imaginația bogată a lui princess, care o și răsfață din când în când. A apărut într-o seară când i-am spus magicei să-și ia papucii de casă și-a zis că i-a luat dar sunt invizibili. Zece minute mai târziu a venit pe lume Lala, sora ei, de care mi-a  spus că a făcut toată dezordinea din casă, mai ales în jucării și fiindcă ea a făcut asta, tot ea trebuie să strângă.

-Așa e regula, nu, mama? Cine a făcut dezordine, face și ordine! Lala să facă ordine!

Buburuză

Inima Laurei bătea tare, tare, să-i iasă din piept. Se uită mirată la bluza nouă, cu fluturi imprimați și o buburuză în dreptul inimii. Sau asta era reală? Era cu adevărat o buburuză care se odihnea pe bluza ei. O luă cu delicatețe și suflă peste ea descântec:

-Buburuză, ruză, încotro vei zbura, acolo m-oi mărita!

Dar buburuza nu mai zbura nicăieri. Atâta avusese zbor în ea, până să ajungă pe bluza Laurei. Și-n dreptul inimii. Și n-a mai avut zbor, oare așa suntem și noi, oamenii? Căutăm și zburăm, unii din floare-n floare? Apoi rămânem fără aripi sau nu mai putem de oboseală? Nu ne mai place nici căutarea? Nici asta nu mai înseamnă emoții?

Își spuse stop gândurilor prea libere. Venea bărbatul ei să-i dea cheile pe care le uitase acasă. Era cam măritată Laura dar tot mai visa se se mai mărite o dată, de data asta bine. De fapt, nici nu s-ar mai mărita. Gânduri necontrolate, își mărturisi, râzând de ea. Se uită zâmbind și cu ochii mari la bărbat. El, cu ochii și mai mari la toate gesturile ei.

-Îmi place bluza ta. E nouă?

-E cu fluturi. Și până adineauri a fost și c-o buburuză. A zburat.

-Ai lăsat-o tu? Sau ai întrebat-o ceva de măritiș?

-Ce le mai știi tu pe toate. N-am întrebat-o. Sunt măritată cu tine, ce s-o mai întreb...

-Păi eu știu? Poate de altul.

Femeia privi în gol, fără să răspundă. Sunt întrebări cărora nu merită să le răspunzi. Își răspundea ei în minte, se scutură ca de friguri, cum zicea bunica ei și era mulțumită. Ce s-o mai intereseze mirarea altuia? Fiecare are zbor în el cât crede că are. Unii își simt corpul atât de greu că abia pot să se miște. Și se îngrașă, o pun de-o protecție suplimentară. Alții, mai liberi de proiecții și identificări, mănâncă doar cât le face plăcere, fără să se îngrașe. Iar îmi zboară gândurile din floare-n floare, își spuse. Gânduri necontrolate, își spuse iar, râzând de ea.

Îi bătea inima tare, tare, să-i iasă din piept. În dreptul Farmaciei Tei, vântul de toamnă, rece deja, ridică de pe jos un pliant, reclamă la credite imobiliare și i-l lipește de bluză. Tot în dreptul inimii.

-Fată, fată, îi strigă un bărbat, cu vocea spartă, aveți o foaie pe bluză.

De când nu mi-a mai spus nimeni fată, se miră Laura în sinea ei. Aruncă hârtia, fără să se uite la ea, la primul tomberon. Numai de n-ar fi murdară de te miri ce. Nu era, bluza era tot curată. Bărbatul cu vocea spartă, singur sau poate nepovestit de mult, îi spuse din senin că se duce la un interviu.

-Da? Baftă atunci!

-Mulțumesc! Dar nu se spune baftă, că e țigănesc...Am auzit, ce mai! Se spune succes!

-Succes atunci!

-Da, mă duc să lucrez undeva mai bine. Eu am fost operator la comandă numerică, urlă el brusc. Sau poate așa era vocea lui, de copil care,  ajuns mare, tot țipă cuvintele fiindcă, mic, nu l-a auzit nimeni. M-au săpat colegii și n-am stat decât o lună jumate. Eram, nu vă mint, cel mai bun.

 Ăsta  îmi spune fată și apoi dumneavoastră, veni gândul neformulat al Laurei.

-Ce ți-au făcut?

-Au băgat strâmbe. Șțiți, nu știți, eu sunt dintr-o familie de șapte copii. Nu mă auzea nimeni acasă! Nu mă vedea nimeni. La lucru, erau toți cu ochii pe mine. Oi fi greșit și eu ceva, nu zic.

Un bătrân strănută tare lângă ei.

-Noroc, îi ură răstit bărbatul de lângă Laura.

-Mulțumesc!

-V-aș ura și sănătate, pe timpul ăsta dar tot mai bun e norocul, că sănătate au avut și ăia de pe Titanic, râzând mulțumit de gluma lui. N-au avut noroc, da? Nu, fată?

De undeva, dintr-un difuzor, răsună clar o melodie veche de 20 de ani.

Every night în my dreams/I see you, I feel you/That is how I know you go on, fredonă Laura încetișor. Ce ți-e și cu melodiile astea vechi, parcă nu așa de vechi, dacă tot mai știu versurile. Puncte de suspensie. Unde punctele de suspensie sunt ceva care nici nu termină, nici nu încep o poveste, ci doar adaugă.

Near, far, wherever you are
I believe that the heart does go on
Once more…

You're here, there's nothing I fear
And I know that my heart will go on...

-Bă, handicapatule, răsună vocea unui șofer de autobuz, vorbește frumos! Vorbește frumos, bă, handicapatule! Eu ți-am vorbit frumos!
                                                

Foto : Buburuză. O imagine de undeva.