În scenariul pe care l-a rupt, Ana, fată
bună și pe care, la o adică, la greu, la ce altceva, te puteai baza, a pierdut ceva esențial. Întâi, fiindcă era scris pe hârtie roz, culoare care ei
îi cădea greu, o lua cu greață numai când o vedea și, doi, era
plin de greșeli gramaticale. Multe mai suporta Ana dar greșelile
gramaticale o scârbeau peste măsură. Așa era ea și era hotărâtă că e
foarte bine așa cum e. Până când...știți și voi că așa e-n viață, vine
un moment, satori cică, iluminarea, când peste unii cade câte o pleașcă
din asta și nu-i mai atinge nimic. Sunt zen, oamenii. Adică pe Ana n-o
mai enervau nici rozul, nici greșelile gramaticale făcute de oameni,
voit sau nu. Avea lucruri mai importante de făcut. De trăit, pe alocuri.
Dar scenariul tot l-a rupt.
Era
toamna lui 2020, 24 septembrie. Era tot frig, ca acum. Ana, în șomaj.
Concubinul ei, inginer la un proiect de anvergură. Ridicarea, într-un
final, a unui mic aeroport în Brașov. Nu mai credea nimeni brașoavele că
s-ar contrui. Însă era gata, era pe hârtie. Era timpul să aibă și
orașul de la poalele Tâmpei câteva avioane, niște zboruri, acolo, spre
București, Timișoara, Roma sau Madrid. Dar umblau vorbe...că pistele de
decolare și de aterizare nu țineau la greutăți. Se vedeau fisuri lungi
care dădeau de gândit tuturor. Acolo nu putea ateriza un elicopter de
nici trei mii de kilograme, făcea ditamai gaura. Lucrările stagnau,
concubinul Anei, Popa, să zicem, alt nume nu era disponibil, își tot
îneca amarul în băutură în afara orelor de program. Câteodată, și în
ele. A chemat-o pe Ana la el, să-i aducă niște proiecte salvate în
laptop-ul de acasă. Nu era posibil să i le trimită electronic, s-ar fi
pierdut date importante. Era decis să facă ceva și-n privința relației
dintre ei, prea îi ziceau mulți că e timpul să se însoare. Poate chiar
era timpul deși el nu simțea asta deloc. Îi plăcea mult de Dan,
inginerul de la calitate. Mai mult decât de Ana. Iar de când cu
boicotarea referendumului din octombrie 2018, când românilor le venise
mintea la cap, era liber să trăiască cu cine voia el. Pe de altă parte,
Ana era fată bună.
Ileana,
directorul de proiect, l-a chemat pe Popa la el și i-a spus planul lui.
Pistele trebuiau consolidate cu orice preț. Până la sfârșitul lui
octombrie, atunci era termenul limită, atunci se termină vremea caldă,
atunci era primul zbor anunțat, Brașov-Ciampino, Roma. La sfârșitul
ședinței private, i-a spus, discret, că în eventualitatea altor erori și
reprogramări, va fi destituit din toate funcțiile. Popa se gândea cu
drag la fundul lui Dan. Își adună cu greu gândurile și își anunță șeful
că totul se va încheia la sfârșitul lui octombrie. Atunci a sunat-o pe
Ana, a rugat-o să printeze toate proiectele și să i le aducă la Brașov.
Ana lucrase mai mult de zece ani în India și Arabia Saudită, asistenta unui celebru inginer de proiect și sigur
avea cunoștințele legate de problema fisurilor de pe pistele viitorului
aeroport. Numai că nu știa cum s-o roage să-i spună ce știa. Doar n-o să
se împiedice de așa problemă minoră, auzi, fisuri în beton! Asta ar fi
însemnat să admită că nu era așa de pregătit cum spunea că e, că și un
muncitor în construcții știe mai multe despre obținerea celui mai dur
beton. Numai că lui îi lipseau, clar, cunoștințe
elementare legate de ciment, pietriș sau nisip. Singurul lucru tare care îi lipsea
chiar atunci era fundul lui Dan. Dar gata cu gândurile inginerului Popa,
ne întoarcem la Ana.
Fiindcă
mai am și eu treabă și timp de petrecut cu princess care-mi spune că
soră-sa, Lala, n-o ascultă și că eu prea stau cu nasu'n cărți(nasul ăla
de care zice că mi se potrivește doar mie, că nu poate să mi-l dea pe-al
ei), o să revin curând cu finalul acestei povești. Orice distribuire și
redistribuire ajută. Știu că măcar ați citit până aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu