Ana

În prima parte a acestei povești, spuneam de două ori într-o frază ditamai neghiobia. Nu-i nimic, c-o neghiobie, două, suntem toți datori. Am schimbat inepția cu speranța că n-a observat nimeni deși asta nu mă consolează. Dar o să mă gândesc mâine la asta. 

Pe scurt, Ana era în șomaj și urma să plece la iubitul ei, iubit puțin homosexual, chestie pe care ea o știa dar era hotărâtă să-l salveze, altfel degeaba o mai chema Ana. Credea ea că prin asemănarea cu Ana lui Manole, iubitul ei concubin va uita de dragostea nedragoste și vor construi ceva durabil fără ca ea să se sacrifice, să moară în ciment, cu alte cuvinte. Căci al ei Popa, inginerul, trecut prin școală ca gâsca prin apă, habar n-avea de lucruri elementare dar în România, sunt mulți asemenea lui, pe posturi importante sau care implică responsabilitate și nu știu cine știe ce. Unii, nici măcar să scrie. Iar unii deși știu să scrie, nu știu să se exprime. Alții lucrează pe unde e nevoie. Să nu mai spun nimic de șefii ăia pe care-i știe toată lumea, doar pe foaie, cu complexe de superioritate izvorâte dintr-o profundă lene și o și mai mare lipsă de înțelegere a lumii. Ana trebuia să-i ducă concubinului niște proiecte din laptop pe care nu i le putea trimite via email dar știa că cele mai multe întrebări ale lui erau pentru ea, proiectele nu însemnau mare lucru, speranța inginerului era tot la ea și la ce știa ea. Pentru obținerea acestor date, spera s-o ceară de nevastă deși mare lucru nu însemna căsătoria pentru nici unul dintre ei. Pentru Ana, era doar sfârșitul presiunii din partea rudelor. Pentru el, ce-i păsa?

Obosită, deși nu știa de ce, fără să doarmă nici măcar trei ore, a plecat noaptea la drum. Urma să călătorească cu trenul câteva ore. Trebuie să mărturisesc că habar n-am de unde pleca dar știu sigur că avea rău de mașină dacă mergea singură așa că a plecat cu trenul. N-avea decât laptopul cu ea și convingerea că dacă ceva e menit să se întâmplă, se întâmplă. Iar ea pleca cu gândul să devină nevastă. Uf. Era 27 septembrie și ceva în capul pieptului o durea îngrozitor. Fulguia mărunt, foarte devreme pentru acel an. Scoase limba să prindă câțiva fulgi. Pentru un timp nedefinit valoric, se simți iar copil. Lipsea mirosul de portocale.

Noaptea era rece. Iar eu, eu, atât de tânără, își spune Ana. Și de ce vreau să mă mărit? N-am serviciu, doar promisiuni. Am un iubit. Îi dau ce-și dorește, probabil mă cere de nevastă. Dar vreau asta? Ca să scap de vorbele rudelor care mă tot întreabă când mă mărit. Apoi mă întreabă când facem copil. Apoi când facem doi. Apoi, trei. Apoi, mai văd eu...oamenii știu cel mai bine cum e cu viața altora dar la a lor se pricep cel mai puțin.  

Va urma.
                                           

Foto : Lumea poeziilor