Toate-s vechi și nouă toate

În virtutea acestor vorbe, care conțin atâtea adevăruri câte conține istoria celor o sută de ani de la Unirea din 1918, mergem mai departe. Tot cu dezbinare, tot cu ură, tot cu dezacorduri, tot cu diversiuni. Aceștia suntem noi, ca români. Comunismul ne-a sărăcit de valori fundamentale precum bunătatea și înțelegerea și ne-a lăsat gustul amar al sărăciei fizice și intelectuale. Al înstrăinării și al urii, nu fiindcă așa suntem, ci din teama  de-a nu fi turnați. Deturnați. Și uite așa...Toate-s vechi și nouă toate.

A fost o săptămână de citit intens. Poate cea mai frumoasă carte din această perioadă a fost Un pământ nou de Eckhart Tolle. Tolle spune : Puteți pierde doar ceea ce aveți, nu puteți pierde ceva ce sunteți. Nu ce faceți, ci cum faceți ceea ce faceți reprezintă factorul care hotărăște dacă vă împliniți destinul.(...)Modalitățile de trezire a conștiinței sunt acceptarea, bucuria și entuziasmul. Bucuria produsă de ceea ce faceți, combinată cu un țel sau o viziune întru îndeplinirea căreia lucrați, devine entuziasm. Atunci când nu există identificare, nu există nici atașament-una dintre marile surse ale suferinței. Nu puteți manifesta ceea ce doriți, puteți manifesta doar ceea ce aveți deja. Cuvinte cu profund sens pentru mine, nu știu cât putem citi și/sau înțelege pentru altcineva. Toate-s vechi și nouă toate. 

Paralel cu cartea lui Tolle, am citit pe telefon Eseuri de îndrăgostit a lui Alain de Botton pe care eu îl credeam un tinerel. Dar memoria este atât de nedreaptă și ne aducem aminte doar ceea ce credem că are un sens. Alain de Botton nu este atât de tânăr cum credeam eu dar așa pare citindu-i rândurile, gândurile. Las aici câteva gânduri ale sale, câteva încercări de-a înțelege îndrăgostirea : 

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viața noastră romantică. 

Până când nu ai murit(iar atunci devine o imposibilitate practică), este dificil să spui că cineva e iubirea vieții tale.

Înconjurați de haos, este scuzabil că încercăm să temperăm oroarea totală a neprevăzutului prin sugestia că anumite lucruri ni se întâmplă pentru că trebuie să ni se întâmple, oferind astfel debandadei vieții un scop și o direcție liniștitoare. 

Prin fatalismul romantic evităm ideea de neimaginat că nevoia de dragoste preexistă întotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume. 

Ceea ce este atât de înspăimântător este măsura în care poți să idealizezi pe cineva, când îți este atât de greu chiar să te suporți pe ține însuți-tocmai pentru că așa o problemă există...

Dacă iubirea se întâmplă atât  de repede este probabil pentru că dorința de a iubi există dinainte de persoană iubită - nevoia și-a inventat soluția.

Cred că cei mai mulți oameni și-ar arunca la gunoi cinismul dacă ar putea, doar că majoritatea nu au niciodată ocazia.

E poate adevărat că nu existăm cu adevărat până când nu ne vede cineva existând, nu vorbim cu adevărat până când nu înțelege cineva ceea ce spunem, nu suntem pe de-a-ntregul vii până când nu suntem iubiți. 

Ce se întâmplă dacă suntem iubiți de cineva care face erori grosolane de înțelegere, care ne refuză o fațetă a noastră prin sărăcia empatiei sale? Sau, îndoiala cea mai mare dintre toate: nu cumva ceilalți, prin definiție(pentru că suprafața oglinzii nu e niciodată perfect netedă) ne distorsionează, fie în bine sau în rău?

Și tot acum citesc, cu gândul clar că n-o s-o termin, După ce te-am pierdut de Jojo Moyes. Nu-mi spune nimic. Mă înțeapă inima îngrozitor. Sau ceva ce este în partea stângă. Sper să nu fie inima. Încerc să nu judec reacțiile oamenilor. Oamenii. Mă gândesc deseori: comportamentul lor vizavi de mine nu e efectul a ceea ce sunt, a ceea ce fac, nu doar la cum mă percep? Dacă pierd, nu e ca să câștig în altă parte? Parte care oricum valorează mai mult? N-am pierdut nimic. S-au transformat. Toate-s vechi și nouă toate.

Pe final sunt însă cu cartea lui Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, care îmi dă un sentiment de bine, de frumos, de normal, într-o lume așa de dezbinată, plină de contradicții, de disensiuni, în care atacăm fiindcă ne simțim atacați, în care lovim fiindcă e mai simplu decât să asculți. Zice Murakami: Mai important decât orice este dacă ceea ce scrii se ridică sau nu la standardele pe care ți le-ai impus. Explicații poți să găsești dacă e vorba de altcineva, dar pe tine nu te poți păcăli. Motivația unui scriitor e ceva care stă cuminte înăuntrul lui și care nu își caută un fundament sau o formă exterioară. 

Multe am tot încercat să înțeleg. M-am zbătut să fie lumină în jurul meu. Ce luptă! Iar dacă am fost oglindă, purtându-mă cu oamenii cum s-au purtat ei cu mine, s-au spart în bucățele, s-au încruntat, s-au zburlit, ce-au făcut să merite asta? Cel mai bine ar fi să se uite în ei și să vadă. Dar câți suntem pregătiți să acceptăm și părțile noastre nu așa de frumoase? 

Toate-s vechi și nouă toate. 
N-am spus-o eu. Eminescu.