Andreisme și ce n-am citit în 2018

E a nu știu câta oară când pierd lista cu ce n-am citit în anul pe picior de plecare. Dacă am reușit să citesc ceva mai mult, clar a fost un an mai bun iar dacă am stat mai mult îmbrățișată cu princess, care mereu vrea în brațe la mine chiar și atunci când e acolo, clar a fost un an fabulos. Îmi tot revine în minte un meme de când era ea bebeluș că brațele copilului la gâtul mamei sale sunt singurele bijuterii valoroase cu adevărat. Fiindcă tot ce există e supus schimbării și plecării, doar iubirea și timpul acordat celor iubiți contează. Nu se pot surprinde în fotografii, nu te poți împăuna cu ele, nu le poți posta pe rețele sociale dar sunt acolo, ca o distincție imperceptibilă. 

N-am reușit să citesc Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante(Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân și Povestea noului nume). De două ori am început Prietena mea genială, prima dată am ajuns pe la jumătate, a două oară mi-am făcut lista cu personajele dar poate fiindcă atunci se schimba câte ceva în timpul meu și mai citeam și altceva, n-am reușit s-o duc la capăt. Dar mai e timp. Am terminat în schimb Fiica ascunsă tot a Elenei Ferrante și mi-a plăcut, e de citit dacă ești mamă sau viitoare mamă , o să-ți dea de gândit. Dacă vrei asta. Am început și Iubire amară dar nu-mi place. O abandonez tot pe la jumătate, o las anului 2018, cu gândul că nu s-a putut, nu am vrut. Cam pe aici, Andre mi-a spus că dacă îi fac un frățior, ea o să fie săracă. Cum așa, Andre? Păi tu o să-l iubești mai mult pe el și eu o să fiu săracă fiindcă n-o să mai am toată dragostea ta! N-o să pot trăi fără ea! A durat ceva s-o conving că dragostea pentru ea e ancorată bine în inima mea și așa rămâne.

N-am citit până la capăt nici Vraciul de Tadeusz Dolega Mostowicz din care am notat asta: "Nu există nici o îndoială că totul e relativ. Pe unul nu-l doboară nici o lovitură de măciucă, altul alunecă pe un sâmbure de vișină și își sfărâmă țeasta. Nu există nici o măsură, nici un criteriu." Cam așa. Mi-a dat fiori și după o serie de evenimente nefericite care îl marchează pe profesorul doctor, vraciul din roman, n-am mai avut putere s-o citesc. Sunt așa cărți care mă influențează, și uneori nu-mi fac bine. Iar dacă nu-mi fac bine, nu mai are rost să le citesc. Cărțile, cum spuneam, ca oamenii. În timpul acesta, într-un moment de neatenție al nostru, Andre și-a făcut unghiile de la mâini dar, hărnicuță, a și dat cu mopul pe gresia din baie. Ca să fie chit cu sentimentul de vinovăție care probabil o încerca. Sau doar să testeze ce poate face când părinții nu sunt atenți. 

Pe final de an am citit doar pe jumătate din Fetița care a salvat Crăciunul și Cum să opreșți timpul, ambele ale lui Matt Haig. Deși anul trecut am citit Un băiat numit Crăciun și mi-a lăsat o impresie bună, aceste două cărți nu mi-au mai spus nimic. Poate doar asta: "Cheia fericirii este să găsești minciuna care ți se potrivește cel mai bine și "Uneori trebuie să treci prin întuneric ca să vezi lumina". Toate-s vechi și nouă toate... Scriu uneori cu Andre în brațe, acolo e ea cel mai bine și o întreb câte kile are acum, parcă e mai grea :

-3 300, mama! Atât! 

Da, e om cu greutate. În dimineața de Crăciun, după ce a declarat că a fost cea mai fericită zi din viața ei, nu pentru cadouri ci pentru că s-a dat cu sania, mi-a spus că atunci când mergem la mama, ar trebui s-o îmbrățișez mai des, că sunt copilul ei și sigur îi e dor de mine fiindcă, uite, ea e chiar în brațele mele și îi e dor de mine și n-ar vrea să fie în altă parte.
                                                         

N-am dus la capăt nici După ce te-am pierdut-Jojo Moyes, continuarea de la Înainte să te cunosc, Marele Gatsby-Scott Fitzgerald și nici Demonul amiezii.O anatomie a depresiei-Andrew Solomon. Probabil o să termin Marele Gatsby cât de curând dar pentru cartea lui Andrew Solomon, un periplu prin sufletul subjugat acestei boli nemiloase a secolului nostru-depresia,  nu sunt pregătită. Fragment din carte: "Când sunt în dispoziție bună, unii se iubesc pe ei înșiși, unii îi iubesc pe alții, unii iubesc munca, iar unii îl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste obiecte ale pasiunii poate furniza acel sens vital al scopului, care este opusul depresiei. Iubirea uită din când în când de noi, iar noi uităm de iubire. În depresie, devine de la sine înțeles lipsa de scop a oricărei inițiative și a fiecărei emoții, lipsa de sens a vieții înseși. Singurul sentiment ce rămâne în această stare lipsită de iubire este lipsa de importanță.Viața e împovărată de mâhnire: indiferent ce facem, în cele din urmă murim; fiecare dintre noi e prizonierul singurătății într-un corp de sine stătător; timpul trece, iar ceea ce a fost nu va mai fi nicicând. Durerea este prima trăire a neputinței în fața lumii și nu ne părăsește niciodată."

Andre îmi spune  din baie că îi e frică de întuneric:

-O să vină un monstru și o să mă mănânce când tu dormi! (de parcă m-ar lăsa cumva să dorm, nici acum, daaa). Ce-o sa faci fără copil? Și ea nu crede decât în Moș Crăciun deși bănuiește că noi suntem aceia care îi aduc cadourile dorite și la anul o să știe sigur oricât aș vrea eu să creadă în magie până mai târziu...

-Mama, ce fac cu bucățelele astea rupte de beteală?

-Ce să faci, le pui în coșul de gunoi!

-Dar o să fie triste că le arunc într-o lume puturoasă!

-Nu-ți face griji, în coșul acela sunt doar hârtii! (reciclăm selectiv cât se poate).

Neterminate: Fotografie de grup cu doamnă-Heinrich Boll, Scrisorar-Mihail Șișkin(e a treia oară când n-o termin), Drumul egal al fiecărei zile-Gabriela Adameșteanu, Conversații cu Dumnezeu-Neale Donald Walsch, Femei fără bărbați-Shahrnush Parsipur, Despre farmecul lucrurilor plictisitoare-Alain de Botton, cărți din care am citit mai mult sau mai puțin, uneori am ajuns spre final dar nu mi-au mai spus nimic sau n-am mai găsit ceva interesant în ele oricât m-au atras la început. Poate o umbră de mister e necesară și aici.

Iar pentru că cineva m-a întrebat pentru ce citesc atât și am meseria pe care o am, răspunsul e destul de simplu : păsările au aripi, oamenii au cărți. Nu știu cine-a spus-o dar e elocventă. Și, de altfel, mulți dintre cei care se întreabă ce fac eu cu aceste cărți citite, postează o opulență și familii fericite, joburi și călătorii de vis fără ca ele să fie conforme cu realitatea dar acoperă cu ele ceea le le lipsește în interior. Poate se regăsesc în ceva, cum mă(mai)regăsesc și caut eu în cărți. În oamenii care-mi sunt aproape sau nu.                            

Drumul pe care-am mers

Într-o clipită a trecut acest an. Simt că dacă întind mâna, ating zilele asfințite. Un om mi-a trimis cerere de prietenie pe Facebook fix anul trecut și apoi un mesaj de mulțumire. Pentru un moment, când am revăzut mesajul, m-am simțit acolo, în 2017, ca și cum nimic din acest an nu s-ar fi întâmplat. De parcă ar fi posibil. Deși până la urmă, multe lucruri care păreau imposibile cândva, existând doar în imaginația câtorva oameni, acum sunt posibile.
Drumul pe care-am mers în aceste ultime 11 luni și 20 de zile a fost drumul încercărilor și al unei dezamăgiri, una dintre acelea care de-abia te lasă să adormi noaptea și dimineața, la trezire, e acolo prezentă, în prima clipire, în primul gând. Dar apoi faci o mișcare și amintirea ei se atenuează. Ca și cum ai stinge lumina. Numai că în loc s-o stingi, o aprinzi cu alt început. Atâtea emoții. Ca în fiecare început!
Ce-am mai citit, printre rânduri, gânduri, începuturi și în tot mai puțin timp liber:

Foarte bună scrierea Anei Barton, Nemuritorii de rând. Îi spun scriere pentru că mi se pare că acoperă mai bine ce scrie Ana acolo. Scriere ca-n viață. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Și scrie Ana : Dacă ne despuiem de tot ce avem și rămânem în ce suntem, vedem limpede că bunătatea e singura putere a omului care transcende această lume. Nu ne naștem cu știința iubirii, ci avem de muncă toată viața(...)asta dacă nu ne speriem și nu obosim(...). Eu o iubesc pe Ana(poate se sperie și-mi dă block pe feisbuc. Mai scrie Ana: La capătul drumului, nu contează decât ce-ai dăruit. Și: În timp ce ierți, habar n-ai că asta faci. Ierți de-a-n boulea. Când ai terminat de iertat, ești dintr-odată mai ușor și nu știi de ce. N-are cum să nu-ți placă Ana. E de găsit aici

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari. Doamne(care doamne, nu știu, probabil niște doamne care au studiat ceva Istorie), ce carte! M-a dat pe spate. E o poveste sclipitoare, una adevărată, a istoriei, a omului. Mi-aș fi dorit să am un profesor care să vorbească așa despre evoluția omului în timp. Care evoluție nu prea e evoluție la nivelul pe care credem că l-am atins noi în prezent. Unde proștii se cred genii iar istetii au tot felul de nesiguranțe care nu se prind cu...ac de siguranță.


Alegerea Sofiei. William Styron. Tulburător roman. Nu știu cum de nu l-am studiat. Nu știu cum de l-am citit de-abia acum. Cărțile, ca oamenii. Ne scapă...Unele ne dezamăgesc doar pentru a descoperi altele, bune. Bune de tot. "Ca tifosul, omul poate păstra o viață întreagă toxina vinovăției". Sunt recenzii cu grămada pe net, e un film cu Meryl Streep interpretând-o pe Sophia, rol pentru pentru care a luat Oscarul, sunt zeci de păreri în legătură cu această carte, eu spun doar atât: Holocaust, alegeri, vinovăție, nebunie. Viață. Nu e de citit în această perioadă, când copiii cântă colinde despre posibilitatea oamenilor de-a fi mai buni. La film n-am curaj să mă uit.  "On peut souffrir, dar și suferința are o limită".


Dincolo de iarnă, de Isabel Allende, povestea unui cuplu matur, a unor oameni care găsesc iubirea după 60 de ani. Frumos. Te face să crezi că e posibil. O suită de povești care se întrepătrund. 

Am mai citit pe fugă Essays in love, de Alain de Botton și nu prea pe fugă Arta fericirii, Dalai Lama, un om care ne spune simplu că cea mai bună cale de a păstra amintirea unui om, cea mai bună metodă de a-i cinsti amintirea este să încerci să-i îndeplinești dorințele. Și nici Dalai Lama, pe care îl văd pe instagram zâmbind mai mereu, n-a fost scutit de suferințe. Dar suferințele sunt parte inevitabilă a vieții. Iar viața e schimbare.

Cu uimire am citit Un pământ nou de Eckhart Tolle. Nu pentru că ar spune lucruri noi, ci pentru felul în care le spune, pentru căldura și echilibrul cu care le spune. Auzi la el: Atunci când nu mai simți viața căreia îi aparții, e foarte probabil că vei încerca să-ți umpli viața cu lucruri. Mulți oameni în jurul meu, pe raionul unde lucrez încearcă să-și umple viața pe care mi-o prezintă ca fiind a lor și adevărată, cu minciuni, cu lucruri, cu aur, cu calități pe care cred ei că le-aș aprecia. Cu oameni pe care, chipurile, i-ar cunoaște și asta le-ar aduce valoare. Adică, prin cuvintele lui Tolle: Încă nu am suficient(lucruri, oameni) este egal cu încă NU SUNT suficient.

A mai durut. Una. Alta. Iar printre ele am citit Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, În căutarea oii fantastice(am scris aici) și Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami, Curajul de-a fi tu însuți de Jacques Salome, Destin, libertate și suflet, Osho. Referitor la Osho, atât de controversat, cred că se poate spune simplu că trebuie să faci, dacă vrei să faci, ce zice popa, nu ce face popa. Fiecare cu nebunii lui. Nu te îngrijora, pentru că ceea ce dispare merită să dispară. Nu are rost să te agăți de așa ceva, nu îți aparține, nu ești tu. A pune întrebarea înseamnă a-ți arăta rănile. Și pentru asta e nevoie de curaj. Nu știu ce-i aparține lui și ce-mi aparține mie.10-mami. A scris și Andre cu mine și mi-a dat notă. Modestie. La câtă lume mai citește ce scriu eu, nici n-o să se observe.

Pe drumul pe care-am mers în 2018 am început cărți pe  care nu le-am terminat dar o să scriu despre ele în altă postare. Au fost și prietenii care s-au terminat brusc, după ani și ani. Dar dacă nu se mai potriveau cu protagoniștii poveștii...nu putea fi alt final. N-o să mai vorbesc despre asta tocmai fiindcă alte prietenii le-au luat locul. Exact când nu mai credeam.

Dacă nu revin cu andreismele de noiembrie și decembrie ale adoratei care se teme mereu de apariția unui viitor frățior, urez puținilor dar celor mai buni cititori de blog Alice c'est moi să fie buni cu ei și cu ceilalți, să se iubească și să dăruiască tot ce-au mai bun, indiferent în ce domeniu lucrează.

Alt cărucior, aceeași iubire. Cooperativa

Intru cu inima strânsă în magazinul tip cooperativă. De la început a fost așa. Nu mi-a plăcut prea mult iar după ce un individ obișnuit să hărțuiască, că deh, e ciudat și trebuie să-l accepte toți așa(poate fiindcă e așa greu să găsești oameni să muncească), s-a supărat oleacă pe mine că sunt din Vâlcea și că am părul negru(?),  nu mi-a mai plăcut deloc. Ca să nu mai spun de episodul acesta(Alice)

Mi se strânge inima și mai tare când un client mă întreabă de cauciucurile de iarnă și trebuie să-i spun că nu știu nimic despre ele, că trebuie să găsească un angajat al magazinului. Și înjură ciobănește, ca la el, în Sibiu( de ce-o fi asta orașul bunelor maniere?), lua-v-ar dracu'cu magazinul vostru, că n-aveți pe nimeni aici, caut de-o oră un angajat și le schimbați ale dracu'rafturi, să mă învârt ca prostu'pe aici! 

Da, o zi bună! Măcar de acum încolo! 

Trebuie să-mi bag marfă la raft. Mă îndrept spre un cărucior care care pare al nimănui, femeia de lângă el se uită prin mine când îl iau, presupun că nu e al ei. Am presupus în mod greșit. După cum se va vedea. Îmi așez marfa la raft, îmi aduc cu transpaletul altă marfă, aștept să mi se dea alta. E un vis. Mă gândesc că după program ajung acasă, îmi iau copilul și soțul în brațe, o să mai citesc ceva interesant. Nu sunt prezentă, recunosc. Și se dezlănțuie furtuna. Din spatele meu, împingând aerul, tăindu-l cu violență, sfârtecându-l și ocupându-l, femeia uliu se repede asupra mea, scuipând și împroșcând cum îi vine la gură.

-Mi-ai luat căruciorul! Te omor! De ce mi l-ai luat???

-Ce cărucior?

-Taci, că te-am văzut pe cameră! Tu mi l-ai luat! 

Mă dau mai în spate, să nu mă împroaște cu salivă. E aceeași femeie, i-a ajuns mutra mea la os și nu mă mai înghite deloc, după alte câteva episoade, în care ea trebuia să meargă fix pe unde mergeam și eu și îi ocupam spațiu vital, după un transpalet lăsat de mine sub un palet și dracu'știe sau poate Dumnezeu, dacă o exista(și sunt sigură că nu, după câte se întâmplă) de ce ei nu i-a picat bine chestia asta, poate mâncase ceva ciudat în ziua aceea sau în toate zilele în care mă vede.

-Să dea dracu'dacă nu te dau  afară!

Mă uit cu speranță la ea. Știu că și ea e tot la fel de neînsemnată ca restul lucrătorilor, la fel ca mine...dar eu sper nu doar să mă dea afară ci să-mi și interzică să mai intru în magazin. Prea nu-mi place. Nu-i place nici ei că nu-i răspund, că nu mă cobor acolo, în adâncul ființei ei, unde e atâta suferință că o simt în jurul ei, gata să mă dea gata și pe mine. Dar nu, ea e singură responsabilă pentru ce simte. Ca toți oamenii neînsemnati și care sunt de multă vreme într-un loc, crezând că sunt indispensabili, îmi mai aruncă câteva vorbe de amenințare, tot așteptând să spun ceva, nu doar să mă uit la ea. Un rahat. N-am evoluat deloc. Unii dintre noi suntem tot animale amenințate de foame, de frig.

-O să te dau afară, o să vezi tu! 

Eu sper. Mai sper.

Aș vrea să scriu acum că momentul acesta a fost cumva de bine, o lecție, o eliberare. Dar adevărul este că am plâns. Câte cineva a încercat să mă consoleze. Că așa e ea, că așa face mereu, că e o persoană cu nevoi psihice speciale(asta spun eu, ei i-au zis altcumva). Apoi mi-a trecut fiindcă într-adevăr era vina mea, că n-aveam un radar special de identificare a căruciorului EI. Mitocani sunt peste tot iar istoria nu ne-a învățat nimic. Îmi aduc aminte de un episod de săptămâna trecută când am fost acuzată pe nedrept că aș fi modificat rafturi într-un magazin, unde sunt urmărită pas cu pas, urmând ca la cea mai mică greșeală să fiu dată afară. Așadar, de ce-aș modifica ceva? Dar acuzatorul n-a gândit asta, a gândit cu mintea altora, prieteni cu hărțuitorul din primul paragraf care nu-mi mai vorbește.  Iar apoi m-am gândit la al doilea război mondial, când Rusia, marea putere își făcea "griji" că ar fi fost atacată de-o țară mică, oare era Norvegia, Elena? Și atunci a ocupat-o ea prima. Dar de ce-ar fi atacat Norvegia Rusia? Ca să se sinucidă, evident. 

Plec din cooperativă. Privirile unui bărbat mă urmăresc și mă scutur, ca de frig. Merg grăbită, tot mai grăbită, să nu mă piște gerul.  Bărbatul apare brusc, după niște mașini și merg și mai repede. Mă întreabă într-o română stâlcită și scuzându-se pentru îndrăzneală dacă n-am făcut arhitectura. Nu-i răspund, Istoria naibii, ce caut eu aici? 

-Mă scuzați, mă scuzați, n-ați vrea să facem cunoștință?

Nu vreau dar nu-i răspund. Drumul se deschide larg în fața mea.
                                           

Foto : Uliu. www.descopera.ro