Alt cărucior, aceeași iubire. Cooperativa

Intru cu inima strânsă în magazinul tip cooperativă. De la început a fost așa. Nu mi-a plăcut prea mult iar după ce un individ obișnuit să hărțuiască, că deh, e ciudat și trebuie să-l accepte toți așa(poate fiindcă e așa greu să găsești oameni să muncească), s-a supărat oleacă pe mine că sunt din Vâlcea și că am părul negru(?),  nu mi-a mai plăcut deloc. Ca să nu mai spun de episodul acesta(Alice)

Mi se strânge inima și mai tare când un client mă întreabă de cauciucurile de iarnă și trebuie să-i spun că nu știu nimic despre ele, că trebuie să găsească un angajat al magazinului. Și înjură ciobănește, ca la el, în Sibiu( de ce-o fi asta orașul bunelor maniere?), lua-v-ar dracu'cu magazinul vostru, că n-aveți pe nimeni aici, caut de-o oră un angajat și le schimbați ale dracu'rafturi, să mă învârt ca prostu'pe aici! 

Da, o zi bună! Măcar de acum încolo! 

Trebuie să-mi bag marfă la raft. Mă îndrept spre un cărucior care care pare al nimănui, femeia de lângă el se uită prin mine când îl iau, presupun că nu e al ei. Am presupus în mod greșit. După cum se va vedea. Îmi așez marfa la raft, îmi aduc cu transpaletul altă marfă, aștept să mi se dea alta. E un vis. Mă gândesc că după program ajung acasă, îmi iau copilul și soțul în brațe, o să mai citesc ceva interesant. Nu sunt prezentă, recunosc. Și se dezlănțuie furtuna. Din spatele meu, împingând aerul, tăindu-l cu violență, sfârtecându-l și ocupându-l, femeia uliu se repede asupra mea, scuipând și împroșcând cum îi vine la gură.

-Mi-ai luat căruciorul! Te omor! De ce mi l-ai luat???

-Ce cărucior?

-Taci, că te-am văzut pe cameră! Tu mi l-ai luat! 

Mă dau mai în spate, să nu mă împroaște cu salivă. E aceeași femeie, i-a ajuns mutra mea la os și nu mă mai înghite deloc, după alte câteva episoade, în care ea trebuia să meargă fix pe unde mergeam și eu și îi ocupam spațiu vital, după un transpalet lăsat de mine sub un palet și dracu'știe sau poate Dumnezeu, dacă o exista(și sunt sigură că nu, după câte se întâmplă) de ce ei nu i-a picat bine chestia asta, poate mâncase ceva ciudat în ziua aceea sau în toate zilele în care mă vede.

-Să dea dracu'dacă nu te dau  afară!

Mă uit cu speranță la ea. Știu că și ea e tot la fel de neînsemnată ca restul lucrătorilor, la fel ca mine...dar eu sper nu doar să mă dea afară ci să-mi și interzică să mai intru în magazin. Prea nu-mi place. Nu-i place nici ei că nu-i răspund, că nu mă cobor acolo, în adâncul ființei ei, unde e atâta suferință că o simt în jurul ei, gata să mă dea gata și pe mine. Dar nu, ea e singură responsabilă pentru ce simte. Ca toți oamenii neînsemnati și care sunt de multă vreme într-un loc, crezând că sunt indispensabili, îmi mai aruncă câteva vorbe de amenințare, tot așteptând să spun ceva, nu doar să mă uit la ea. Un rahat. N-am evoluat deloc. Unii dintre noi suntem tot animale amenințate de foame, de frig.

-O să te dau afară, o să vezi tu! 

Eu sper. Mai sper.

Aș vrea să scriu acum că momentul acesta a fost cumva de bine, o lecție, o eliberare. Dar adevărul este că am plâns. Câte cineva a încercat să mă consoleze. Că așa e ea, că așa face mereu, că e o persoană cu nevoi psihice speciale(asta spun eu, ei i-au zis altcumva). Apoi mi-a trecut fiindcă într-adevăr era vina mea, că n-aveam un radar special de identificare a căruciorului EI. Mitocani sunt peste tot iar istoria nu ne-a învățat nimic. Îmi aduc aminte de un episod de săptămâna trecută când am fost acuzată pe nedrept că aș fi modificat rafturi într-un magazin, unde sunt urmărită pas cu pas, urmând ca la cea mai mică greșeală să fiu dată afară. Așadar, de ce-aș modifica ceva? Dar acuzatorul n-a gândit asta, a gândit cu mintea altora, prieteni cu hărțuitorul din primul paragraf care nu-mi mai vorbește.  Iar apoi m-am gândit la al doilea război mondial, când Rusia, marea putere își făcea "griji" că ar fi fost atacată de-o țară mică, oare era Norvegia, Elena? Și atunci a ocupat-o ea prima. Dar de ce-ar fi atacat Norvegia Rusia? Ca să se sinucidă, evident. 

Plec din cooperativă. Privirile unui bărbat mă urmăresc și mă scutur, ca de frig. Merg grăbită, tot mai grăbită, să nu mă piște gerul.  Bărbatul apare brusc, după niște mașini și merg și mai repede. Mă întreabă într-o română stâlcită și scuzându-se pentru îndrăzneală dacă n-am făcut arhitectura. Nu-i răspund, Istoria naibii, ce caut eu aici? 

-Mă scuzați, mă scuzați, n-ați vrea să facem cunoștință?

Nu vreau dar nu-i răspund. Drumul se deschide larg în fața mea.
                                           

Foto : Uliu. www.descopera.ro